marți, 7 februarie 2012

Aromanii-sub-semnul-risipiri

NIKOLA VANGELI (student)
Universitatea „Kiril i Metodij” Skopje

Aromânii: sub semnul risipirii?

Când este vorba de cultura şi civilizaţia unui popor, datele istorice reprezintă
un cadru necesar (nu şi suficient). Scrisă sau rostită, istoria se referă la timpul
trecut. Ea fixează şi dă formă realităţii, ajutînd-o să devină obiect de studiu. Cultura
aromână este, în primul rând, o cultură orală. Primele sale scrieri istorice datează
abia din secolul al XIX-lea. Se poate trage, oare, concluzia că aromânii sunt un
popor fără istorie? În genere, „cu/fără istorie” este echivalent cu „a avea/a nu avea
istorie scrisă”. Avantajul istoriei scrise este că prezintă urme palpabile, vizibile, ale
trecutului. Şi istoria orală lasă urme, dar acestea sunt ascunse; trebuie să fim bine
pregătiţi şi foarte atenţi ca să le putem descoperi.
Istoria scrisă apare o dată cu întemeierea aşezărilor urbane şi se referă la un
teritoriu bine precizat. În această perspectivă, dezinteresul aromânilor pentru istoria
scrisă pare să aibă o explicaţie: nu şi-au scris istoria pentru că niciodată nu au avut o
ţară a lor proprie, un teritoriu bine delimitat, de care să aparţină – cu toate că mereu
s-au considerat români, iar limba şi-au considerat-o un grai desprins din trunchiul
comun din care s-a dezvoltat şi limba română
1
. Numeroase izvoare scrise din ţările
Peninsulei Balcanice îi pomenesc pe aromâni, dar totdeauna scriu cu mare rezervă
despre ei şi le dau foarte puţină importanţă. Pe aromâni îi menţionează cronicarii
bizantini (Nicetas Choniates; Pakymeres; Laonikos Chalkokondylas), cronicarii
francezi (Geoffroi de Villehardouin; Henry de Valenciennes), cronicarul catalan
Ramon Muntaner, călători din timpuri mai vechi şi mai noi (Benjamin de Tudela;
Pierre Belon du Mans; Pouqueville – fost consul al lui Napoleon Bonaparte pe lângă
Ali Paşa din Ianina; colonelul William Martin-Leake), savanţi (Alan J. Wace, M.S.
Thompson; Ami Boue; Johann Thunmann; J.G. von Hahn; Felix Kanitz; Gustav
Weigand). Informaţiile despre cât de numeroşi ar fi aromânii diferă de la un autor la
altul. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cercetătorii
estimau numărul aromânilor la nivelul maxim de 500.000 de persoane. Nici astăzi nu
se ştie câţi aromâni sunt în lume (informaţiile oficiale furnizate de statele unde
locuiesc aromâni în grupuri compacte nu corespund cifrelor reale; mulţi aromâni sunt
asimilaţi – sau, cel puţin, aşa se pretinde): „Câţi sunt, în ziua de azi, aromânii? Nu ştie
nimeni. Evaluările cele mai credibile propuneau, prin anii ’920, cifra de 350-400.000
de persoane, o cifră care poate fi considerată probabilă şi în zilele noastre din cauză
că normalei creşteri demografice i s-a contrapus progresiva lor deznaţionalizare.”
2

De origine romanică (precum italienii, francezii, spaniolii, portughezii), aromânii
sunt o ramură a poporului român şi locuiesc în munţii din Peninsula Balcanică.

1
Pentru argumente şi repere bibliografice, v. Gheorghe Carageani, Despre supravieţuirea şi
vitalitatea aromânei, în Studii aromâne, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1999, pp. 49-70.
2
Gheorghe Carageani, O minoritate uitată: aromânii (macedoromânii), în Studii aromâne,
op. cit., p. 38 A AC CT TA A I IA AS SS SY YE EN NS SI IA A C CO OM MP PA AR RA AT TI IO ON NI IS S 3 3/ /2 20 00 05 5
108
Principala lor meserie (şi cea mai veche) este creşterea oilor (meşteşug dezvoltat în
regiunea Epir, din nord-vestul Greciei; Muntele Gramos oferă condiţii optime
pentru oierit). A doua ca importanţă (strâns legată de prima) este meseria numită
cărvănărit. Mişcarea de transhumanţă (urcarea turmelor pe munte în timpul verii şi
coborârea lor la câmpie toamna târziu) şi-a corelat cele două faze cu mari sărbători
creştine: după Paşte şi Sf. Gheorghe, ciobanii aromâni urcau pe munte şi rămâneau
acolo până în septembrie-octombrie, înainte de Sf. Dimitrie. Iarna, ei se converteau
în meşteşugari: croitori, brutari, măcelari, morari, birjari, gaitangii, săpunari,
tăbăcari, cărbunari, cazangii, tâmplari, tăietori de lemne, zidari, zografi… Aceste
meşteşuguri, iniţial practicate în paralel cu ocupaţiile principale (creşterea oilor şi
cărvănăritul) au devenit mai apoi moduri predilecte de câştigare a existenţei
(practicate independent). Produsele obţinute din oierit le transportau în toate
centrele din Balcani, dar şi în afara acestui teritoriu. Aveau legături comerciale în
Constantinopol, Salonic, Bucureşti, Constanţa, Belgrad, Viena. În aceste centre îi
aşteptau alţi aromâni, care le distribuiau produsele mai departe. Din acest punct de
vedere, ei se asemănau cu evreii – care erau şi ei răspândiţi în lume (deşi pe arii
mult mai extinse) şi aveau legături strânse unii cu alţii. Cărvănăritul (cărăuşia) era
o îndeletnicire cu mare risc, pentru că drumurile nu erau sigure; peste tot erau
haiduci, armatoli, care jefuiau călătorii şi negustorii. În Imperiul Otoman, aromânii
aveau permise speciale de liberă circulaţie. Ei erau cei care exportau cultura
balcanică în Europa Occidentală şi aduceau de acolo lucruri noi pentru spaţiul
balcanic. Erau o piesă necesară în mozaicul din această arie geografică. Jucau rolul
mesagerului (al lui Hermes/Mercur) între Peninsula Balcanică şi restul Europei.
Astfel, au contribuit la dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, cu toate că ei, nomazi fiind,
nu obişnuiau să întemeieze aşezări permanente, fixe. Deşi cutreierau mulţi ani la rând
aceiaşi munţi, aceleaşi locuri, nu construiau altceva decât colibe: toamna le părăseau,
în primavara următoare le refăceau. Îşi puteau permite să-şi cumpere case, dar, pe
unde ajungeau, preferau să închirieze locuinţe pentru o vreme: când plecau, nu ştiau
niciodată dacă se vor întoarce în aceleaşi localităţi. Când se duceau la munte,
familiile se grupau în fălcări; fiecare fălcare îşi avea conducătorul ei, care se numea
celnic (şi care era cel mai bogat şi cel mai de vază din grup).
De-a lungul istoriei lor, aromânii nu au fost înclinaţi „să stea locului” şi să
fondeze oraşe. Dar, când Imperiul Otoman a început să se urbanizeze într-un ritm
tot mai susţinut, ei au simţit pulsul schimbării şi „s-au convertit” la un mod de viaţă
mai sedentar, „au consimţit” să se aşeze. Au devenit curând populaţie majoritară în
unele oraşe şi chiar au clădit şi ei câteva, la rândul lor. Cele mai cunoscute sunt
Moscopole şi Gramos. Gramos (oraş astăzi dispărut) se afla în munţii Pindului (în
nord-vestul Greciei), la o altitudine de 1.600 m, şi locuitorii săi se ocupau în
principal cu creşterea oilor şi cu prepararea derivatelor din lapte: telemea, caş,
caşcaval, urdă. De asemenea, prelucrau lână şi piei de oaie; trăiau şi din cărvănărit.
Moscopole era aşezat în sud-estul Albaniei, la o altitudine de 1.160 m, şi era mai
mult un centru cultural şi comercial. Nu se ştie exact câţi locuitori aveau aceste
oraşe, pentru că nu s-au păstrat date scrise (nici în această privinţă); cifrele
avansate variază între 20.000 şi 60.000. Important este însă faptul (binecunoscut)
că Moscopole şi Gramos erau centre urbane cu nimic mai prejos decât alte mari A AC CT TA A I IA AS SS SY YE EN NS SI IA A C CO OM MP PA AR RA AT TI IO ON NI IS S 3 3/ /2 20 00 05 5
109
oraşe din Balcani sau din restul Europei. Erau oraşe foarte bogate, cu clădiri
frumoase şi cu multe biserici, pe care musulmanii (turcii şi albanezii) încercau
întruna să le distrugă. În 1769, Ali Paşa din Ianina cu războinicii lui au trecut prin
foc şi distrugere paradisul aromânilor. Pe întreg teritoriul pe care îl stăpânea, Ali
Paşa a devastat şi a nimicit aproape toate aşezările aromâneşti. Atunci a început
exodul aromânilor. Perioada lor de aur (care începuse în secolul al XV-lea) ia astfel
sfârşit (în mod brusc şi dramatic) în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După
o propăşire spectaculoasă, urmează un declin foarte accentuat. Decăderea lor ca
grup etnic este generată de loviturile primite din partea turcilor şi este agravată de
pierderea reperelor, căci prefacerile prin care trecuseră în ultimele trei secole le
afectaseră străvechiul mod de trai – acum irecuperabil. Aromânii, puternic zdruncinaţi
la nivel de colectivitate, reuşesc să supravieţuiască mai mult datorită adaptabilităţii
lor ca indivizi. Calităţile lor personale (cultivate cu atenţie şi cu insistenţă, pentru a
li se mări şansele de integrare în societate), înţelegerea faptului că mai au încă
unele lucruri de salvat, cultul muncii (care nu i-a părăsit niciodată) i-au ajutat şi îi
ajută să se impună ca oameni muncitori, cinstiţi şi respectaţi în orice loc s-ar afla,
în mijlocul oricărei comunităţi etnice. Exodul lor nu este unul asumat împreună şi
orientat către un scop comunitar, ci este mai mult o pribegire fără vreo nădejde de
salvare (nicăieri nu-i aşteaptă o ţară promisă lor), este o răspândire din ce în ce mai
difuză, în cercuri tot mai largi şi mai slab conturate, ce par să fie sortite pieirii.
Aromânii se numesc pe ei înşişi armâni; românii îi numesc aromâni (v. Gustav
Weigand, Die Aromunen, 1894) sau macedo-români (machedoni), grecii le spun
(cuţo-)vlahi, macedonenii şi bulgarii – vlasi, sârbii – ţânţari, turcii şi albanezii –
vla.
3
Răspândiţi, în grupuri mici, pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice, au fost
mereu interesaţi să deprindă şi să folosească toate limbile balcanice (greaca, turca,
sârba, bulgara, albaneza), dar şi limbi occidentale (germana, italiana, franceza).
Plurilingvismul aromânilor este cunoscut şi consemnat de toţi cei care i-au studiat;
din păcate, această deosebită abilitate (şi formă de adaptabilitate) s-a întors
împotriva lor. Secole întregi, ei au fost confundaţi cu cei a căror limbă o vorbeau
(atât de bine), şi de aceea toate estimările demografice s-au făcut în defavoarea lor.
Aromâna funcţionează ca limbă domestică. Ea are, în plus, funcţia de emblemă
etnică. Celelalte limbi vorbite de aromâni sunt specializate pe domenii. Până spre
mijlocul secolului al XIX-lea, greaca este, (şi) pentru ei, o limbă de cult. Până la
sfârşitul aceluiaşi secol, greaca, alături de turcă, este limbă de cultură şi limbă
administrativă; româna (idiomul cel mai apropiat de limba lor maternă), sârba,
bulgara, albaneza şi altele asigură tranzacţiile comerciale. Comunicarea într-una sau

3
Pentru detalii şi precizări, v. (printre alte surse) Matilda Caragiu Marioţeanu, Un
dodecalog al aromânilor, în „România literară”, XXVI, 33 / 1993; articol publicat în
volum (însoţit de traduceri în franceză şi engleză): Matilda Caragiu Marioţeanu, Dodecalog
al aromânilor / Dodécalogue des Aroumains / Dodecalogue of the Aromanians, Editura
Sammarina, Constanţa, 1996; material reluat ca Postfaţă istorică în Matilda Caragiu
Marioţeanu, Dicţionar aromân (macedo-vlah), DIARO, A-D, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 435-453. De asemenea, poate fi utilă informaţia
sistematizată în Gheorghe Carageani, Studii aromâne, op. cit., pp. 17-22. A AC CT TA A I IA AS SS SY YE EN NS SI IA A C CO OM MP PA AR RA AT TI IO ON NI IS S 3 3/ /2 20 00 05 5
110
alta din limbile cunoscute presupune abilitate, intuiţie, memorie bună şi experienţă
lingvistică. În funcţie de context şi depinzând de „programul” vorbitorului, o anumită
limbă conferă prestigiu, alta intimidează, alta ajută la instalarea sentimentului de
solidaritate, alta incită la duşmănie şi dispreţ, alta e, pur şi simplu, folosită pentru
caracterul ei funcţional (ca mijloc de comunicare). Aromânii s-au priceput întotdeauna
„să jongleze” cu limbile pe care le vorbeau/vorbesc, utilizându-le diferenţiat (în
concordanţă cu adecvarea şi eficacitatea lor în raport cu situaţia de comunicare).
Există puţine documente şi mărturii despre limba şi cultura aromânilor. Totuşi,
modestele scrieri ale lui Theodor Cavalioti, Daniil Moscopoleanul şi Constantin Ucuta
oferă informaţii preţioase despre o cultură ce înflorea în secolul al XVIII-lea, sub
ocrotirea munţilor (aliaţii dintotdeauna ai aromânilor). Moscopole a fost primul
oraş din Balcani care se putea mândri cu tipografie, cu şcoli înalte şi cu bibliotecă.
Noua Academie funcţiona după modelul academiilor greceşti; „mica” ei problemă
era că învăţământul se desfăşura aici în limba greacă. Theodor Cavalioti, cea mai
marcantă figură de la Academia din Moscopole, tipăreşte în 1770, la Veneţia,
Protopiria (Prima învăţătură). Pe lângă texte religioase greceşti, cartea cuprinde şi un
vocabular de 1170 de cuvinte în trei limbi: greacă, aromână şi albaneză. Acesta este
primul document scris în grai aromân (deşi cu litere greceşti). Cavalioti introduce
literele latine în scrierea textelor aromâneşti. Daniil Moscopoleanul, preot din
Moscopole, publică, tot la Veneţia, în 1794 (şi, opt ani mai târziu, ediţia a doua),
Învăţătură introducătoare, căreia îi este anexat un Lexicon Tetraglosson, scris în
greacă, aromână, macedoneană şi albaneză. Constantin Ucuta, protopop din
Poznan, tipăreşte şi el la Veneţia, în 1797, un abecedar, Nea pedagogie, cu litere
greceşti, dar în grai aromânesc. Deşi slujba religioasă şi învăţământul se efectuau în
limba greacă, existau localităţi în care Evanghelia era citită în aromână. Apare,
astfel, necesitatea traducerii textelor religioase în aromână. În 1813, la Viena, apare
Gramatica aromână, de Mihail Boiagi, care este considerată prima gramatică
aromânească. Dar şcoală în (aproape) limba lor aromânii nu au până la 1864, când
Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor române Moldova şi Muntenia,
semnează decretul de înfiinţare a primei şcoli româneşti din Macedonia, la
Târnova, lîngă Bitola. Aici, primul învăţător este Dimitrie Atanasescu. De atunci,
limba română (limbă-soră cu aromâna) înlocuieşte elina ce fusese limba de cultură
(oficială) şi de educaţie a aromânilor (dar limba greacă, datorită marelui său
prestigiu, rămâne în continuare puternic ancorată în orizontul lor cultural). Şcolile
înfiinţate de români pentru fraţii aromâni funcţionează cam până la al doilea război
mondial şi întăresc legătura dintre cele două grupuri etnice înrudite.
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, scriu (cu distincţie) în aromână Constantin
Belimace, George Murnu, Nicolae Batzaria, Marcu Beza, Nicolae Velo, Nida
Boga, Hristu Cândroveanu, Zahu Pană (şi alţii). Iar dintre aromâni (deloc
surprinzător, având în vedere talentul lor la limbi) se recrutează lingvişti şi filologi
de prima mână (afirmaţi şi consacraţi în România), precum: Pericle şi Tache
Papahagi, Theodor Capidan, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Nicolae Saramandu,
Ioan şi Gheorghe Caragiani. Toţi aceştia s-au îngrijit cu devotament să definească
profilul specific al graiului lor strămoşesc şi locul acestuia în sistemul dialectelor
limbii române, s-au preocupat să lumineze, pe cât posibil, istoria (destul de A AC CT TA A I IA AS SS SY YE EN NS SI IA A C CO OM MP PA AR RA AT TI IO ON NI IS S 3 3/ /2 20 00 05 5
111
complicată şi în unele privinţe obscură) a aromânilor. Iar altă problemă majoră pe
care şi-au pus-o, iarăşi, cu toţii a fost dacă aromâna şi aromânii au vreun viitor.
Un indiciu foarte important şi încurajator în acest sens pare să fie faptul că, deşi
s-au remarcat ca etnie cu vădită vocaţie pentru eficienţă şi în mod natural dăruită cu
darul de a deprinde limbi străine, aromânii şi-au conservat, totuşi, graiul – un idiom
cu totul necompetitiv în comunicarea lingvistică impusă de stilul de viaţă modern. E
drept, foarte mulţi aromâni (şi niciodată nu vom şti câţi anume) au adoptat o altă
limbă balcanică. Însă destui au păstrat în zestrea lor culturală şi aromâna (care
acoperă universul casnic, precum şi pe acela al meseriilor tradiţionale, reflectând
totodată o anumită mentalitate). Cei mai mulţi aromâni rămaşi fideli spiritualităţii lor
naţionale au, mai întâi de toate, o motivaţie sentimentală pentru a-şi vorbi în
continuare limba arhaică şi marginală: aproape paradoxal, ea le apare drept singura
ţară în care ei se mai pot astăzi aduna şi regăsi cu adevărat. Reînvierea, regenerarea,
ca şi dăinuirea lor depind de viaţa şi de „gradul de sănătate” de care dispune
aromâna. O concluzie cu tâlc – pentru cine poate şi vrea s-o înţeleagă.

Abstract

Aromanians are a Romance ethnic group, like Italians, French, Spaniards or Portuguese.
In fact, they represent a branch of the Romanian people; they spread all over the Balkan
peninsula, easily adjusting to the new cultural contexts and perfectly fitting in the new
communities. All of the Balkan nations mention them in their chronicles, but nevertheless
always writing about them with (some) reservation. Aromanians are somehow a lingering
mystery. For instance, no one could ever say for sure their exact numbers, because they have
always mingled with the local populations and have learned to speak fluently the idioms they
have come across.
The Aromanians’ oldest and primary profession was cattle breeding. Moreover they were
caravan traders and they were also skilled in many crafts. Being nomads, they did not have
permanent dwelling places. One could say that the mountains were their actual dwelling
places; only there did they feel free and secure. In summertime they were living in the
highlands and in winter they were coming down in the plains. Throughout their history, they
founded very few towns of their own – among which Moscopole and Gramos, two big
commercial and university centres in the XVIII
th
century. These cities were built in the
mountains (at a more than 1,500 meter altitude), they had their own printing shop, Academy
and library. However this “Aromanian paradise” was destroyed in 1769, when Ali Pasha
from Ianina with his army burnt it down. This put an end to the Aromanian golden period.
Subsequently, Aromanian were forced to come down in the plain cities of the Balkans (as
well as in the rest of Europe).
Clearly, Aromanians are less numerous today than they used to be. Throughout centuries,
many of them have been assimilated by the other nations they have been sharing their lives
with. But their archaic and marginalised language is still alive, even if very few have
continued to speak it. One could wonder: Why is that? Probably because their language is the
only fatherland they ever had – and will have. This is the only reality Aromanians can cling on
as a community. Unfortunately, there is no coherent and consistent policy of preserving
Aromanian, in none of the countries where it is still naturally spoken today. Its place in
educational and cultural programmes is rather discreet (to say the least). The Aromanians use
it at home only. This may be one efficient way of maintaining the identity of a nation – but is
it the best one? Is it enough?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu