marți, 7 februarie 2012

ASPECTE ISTORICE DIN VIAŢA AROMÂNILOR

ASPECTE ISTORICE DIN VIAŢA AROMÂNILOR

„Multi mâni sun vluisiti”
(„Multe mâini sunt binecuvântate”)

I. 1. Aromânii în zilele noastre
Sunt întâlniti în împrejurimi cunoscute din toata Peninsula
Balcanica: Albania, Bulgaria, Grecia, precum si în România, în sate si
orase ca: Gabrovo, Moscopole, Bitolia, Bunovia, Selenita, Frasari,
Iarcani, Gramoste, Samarina, Avdeia, Perivole, Cândrova, Salonic si
altele. În România îi întâlnim în Banat si Dobrogea, în orase
(Bucuresti, Constanta, Tulcea, Medgidia, Slobozia, Braila), comune,
sate precum Cogealac, Sinoe, Tariveni, Mihail Kogalniceanu,
Techirghiol, Cocos, Cataloi, Lastuni, Baia, Nicolae Balcescu,
Ceamurlia de Sus, Ceamurlia de Jos, Panduru, s. a. Aceste date sunt
prezentate de Ion Dumitrescu în „Cuvântul înainte” la lucrarea
„Folclor muzical aromân”[1]. De asemenea, folcloristul George Marcu
face precizarea ca în ultimele doua decenii numeroase familii de
aromâni s-au stabilit si în preajma Bucurestiului, în: Tunari, Voluntari,
Afumati, Pantelimon. Majoritatea aromânilor din România formeaza,
în general, populatie stabilita în sate si comune. În ciuda
numeroaselor transformari, adaptari inevitabile suferite de ei, si-au
pastrat limba, muzica, obiceiurile.
Practicarea denumirii poporului dupa zona geografica pe
care o locuieste se aplica mai ales în cazul aromânilor, la care
distingem câteva denumiri pe grupe, cum ar fi: „gramusteni” („cipani”)
– proveniti din mai multe localitati ale Peninsulei Balcanice, dar în
majoritate sunt descendenti ai faimoasei comune aromâne,
Gramoste, din Epir–Grecia. „Fârserotii” provin din localitati din nordul
Heladei si din Corcea–Albania. O alta categorie de aromâni sunt „pindenii” care poarta numele si de „verieni” sau „avdeliati”, provenind
din localitati aromâne situate de-a lungul sirului muntos al Pindului.
„Bitolenii” provin din localitati ale Bitoliei, din Iugoslavia. Alte dialecte
rezultate în urma asimilarii aromânilor sunt: moscopolean,
muzachear, gopestean–mulovistean, olimpian, s. a.[2].
Dumitru Piceava, actualmente 24324d324y Presedintele
Fundatiei „Bana Armâneasca” („Limba Aromnâna”), el însusi de
origine aromâna, mi-a prezentat prin intermediul unui email, date
importante rezultate în urma Recensamântului din 2002: în România
s-au declarat 26.000 de aromâni. În acelasi email Dumitru Piceava
sustine ca aromânii sunt o natie de-sine-statatoare, „ dar nu suntem
români” . Subliniaza faptul ca aromânii au ziua lor nationala, pe data
de 23 mai, argumentând: „Daca ziua de 23 mai 1905 aromânilor li s-
au dat toate drepturile pe care le aveau si celelalte populatii
musulmane din Balcani, în ziua de 10 mai 1913, când, prin Tratatul
de Pace de la Bucuresti, încheiat dupa terminarea razboaielor
balcanice, a avut loc o împartire a Macedoniei, pamântul de bastina
si sfânt al aromânilor, în patru parti, la tarile vecine, reprezinta ziua
când noua, aromânilor, ni s-au luat nu numai tara, dar si toate
drepturile.”[3] Împartirea Macedoniei tarilor vecine a oferit Greciei 51
%, Albaniei 11 %, Bulgariei 9 % si 29 % Iugoslaviei. De atunci
aromânii întâmpina probleme de deznationalizare si asimilare din
partea populatiilor majoritare din tarile în care au ajuns sa traiasca.
Vorbind în numele tuturor, Dumitru Piceava sustine ca „ei, aromânii
din România si de peste tot, nu vor altceva decât sa-si pastreze
limba, cântecul, portul, obiceiurile, si traditiile lor, tocmai elementele
care scot în relief cel mai pregnant identitatea lor etnica aparte.”
În data de 25 aprilie 2005 Puiu Hasotti, Senator PNL
Constanta, se declara împotriva adoptarii ideii exprimate de catre
Adunarea Generala Anuala a Reprezentantilor Comunitatii
Aromânilor din România, din data de 16 aprilie 2005: înregistrarea ca
„minoritate nationala a aromânilor” în România[4]. Senatorul foloseste
o serie de argumente istorice pentru a demonstra ca „aromânii sunt
români” si precizeaza ca ei nu trebuie sa devina o minoritate în
„adevarata lor tara”. A se observa ca aceasta din urma idee vine în
contrast cu spusele dr. Dumitru Piceava cu privire la „pamântul de
bastina” al aromânilor. În acelasi timp Puiu Hasotti sugereaza ca parte a prioritatilor comunitatii ar trebui sa fie reprezentate de
identificarea metodelor si resurselor prin care sa se asigure
prezervarea civilizatiei si culturii aromâne din România. De
asemenea, Senatorul subliniaza prezenta recomandarii nr. 1333 din
1997 a Adunarii Parlamentare a Consiliului European, care propune
protejarea limbii si culturii aromâne din Peninsula Balcanica (cu toate
acestea, Constitutia din Grecia nu recunoaste existenta aromânilor).
Despre românii din nordul Dunarii aflam si de la Lucian
Hecto: slavii le spun „vlahi” sau „vlassi”, grecii–„cuto-vlahi”, albanezii–
„tschoban”, serbii îi numesc „tsintsari”, iar românii le spun „machidoni”
în virtutea unei „usurinte de condamnat”. Autorul studiului [5] sustine
despre graiul aromânilor ca „s-a format în format în forma actuala la
sud de Dunare ca dialect al vechii limbi a României orientale”. Lucian
Hecto mentioneaza, de asemenea, ca în zilele noastre se poate vorbi
despre aproximativ 500.000–700.000 de vorbitori ai dialectelor
aromânesti la sud de Dunare, reprezentative fiind grupurile macedo-
român, megleno-român (în Bulgaria 15.000-20.000 de vorbitori) si
istro-român (în Croatia de astazi, se gasesc aproximativ 2.000 de
vorbitori). Izolat aromânii pot fi întâlniti în Canada, Statele Unite ale
Americii, America Latina, Australia.
De la istoricul Neagu Djuvara aflam despre aromâni în
postura de negustori din neam în neam, dintre care multi au dus
faima aceasta pâna în Viena si Budapesta, ajunsi bancheri: Sina,
Dumba, Darvari, Belu, s. a. Sunt mentionate o serie de nume ale
câtorva dintre aromânii reprezentativi pentru viata culturala: Octavian
Goga, Stefan Iosif, Constantin Belimace, Nusi Tulliu, Pericle
Papahagi. De asemenea, istoricul face o precizare importanta: în
numele de familie al aromânilor vor fi întâlnite frecvent
prefixul „Cara”- si sufixul „-hagi” (Caramitru, Caragiale, Caraian,
Hagi, Papahagi, s. a.). „Situatia aromânilor în Balcani este
dramatica”[6], afirma Neagu Djuvara. Aromânii din Grecia sunt
bilingvi, tinerii nu mai vorbesc aromâna, nu au un statut bine definit,
aromâna nu mai este predata în scoli nici macar ca dialect. În Grecia
se afla singura universitate, la Salonic, unde se foloseste aromâna,
însa destul de limitat.
Lingvistul de origine aromâna Matilda Caragiu–Marioteanu
(sora regretatului actor Toma Caragiu) realizeaza un „Decalog al aromânilor sau 12 adevaruri incontestabile istorice si actuale asupra
aromânilor si asupra limbii lor”[7]:
„1. Aromânii (macedovlahii) si limba lor materna exista astazi si de
doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud–dunareni.
3. Limba veche (straromâna/româna comuna/primitiva/protoromâna)
vorbita pe acest teritoriu era o limba unitara.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comuna a fost scindata
de sosirea slavilor între Dunare si Balcani.
5. Vechea limba s-a scindat în cele patru ipostaze actuale ale sale
(româna, aromâna, meglenita, istriana).
6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera
constiinta lor etnolingvistica.
7. Exista doua categorii de aromâni: „autohtoni” si din „diaspora”.
8. Statutul aromânilor „autohtoni” locuind în tarile balcanice este
diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflati în diaspora (în România, în oricare alta
parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie „aromân” sau „macedovlah”.
11. Aromânii sunt crestini ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui
(spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedovlahii) trebuie sa aiba un singur scop: sa-si
cultive limba materna si traditiile lor.”

I . 2. Detalii istorice
Pentru o mai buna întelegere a felului de viata, a trasaturilor,
a traditiilor am urmarit sa prezint cât mai detaliat o serie de evenimente ce explica originile si continuitatea în timp si spatiu a
poporului aromân.
Astfel, aflam despre daci si geti ca împreuna au reprezentat
acelasi popor cu origini indoeuropene, cu toate ca istoria, în multe
contexte, i–a înfatisat ca fiind doua ramuri diferite. Romanii le
spuneau „daci”, iar grecii–„geti”, însa vorbeau despre unul si acelasi
popor [8]. Daco–getii provin din neamul tracilor, din care mai fac parte
germanii, slavii, celtii, ilirii, latinii, grecii. Neamul tracilor este
considerat a fi, „dupa acela al indienilor, cel mai mare dintre toate”,
marturiseste parintele istoriei, Herodot. Ei ocupau teritoriul cuprins
între Marea Egee si Vestul Asiei Mici pâna în Pripet si din Boemia
pâna spre Bug, ajungând chiar si dincolo de Marea de Azof, atingând
si tarmul de miazanoapte al Marii Negre. Acest spatiu era ocupat de
o multitudine de popoare: besii–locuiau între muntii Balcani si
Rodope, mai târziu ocupând Dobrogea, fiind mentionati, înca din
secolul al II-lea, e. n. , ca ocupând satele din jurul Histriei; odrizii îi
întâlnim la sud de Balcani, între tarmul Marii Negre si fluviul Marita;
partea de miazazi a Dobrogei, între Mangalia si Varna, au
ocupat crobyzii; în vest, între Dunare si Balcani, s-au
asezat moesii; geto-dacii acopera zona dintre Tisa, Dunare, Marea
Neagra si Nistru, împartindu-se într-un numar mare de triburi, însa
toti vorbeau aceeasi limba. Vasile Pârvan mentioneaza în lucrarea sa
„Getica” [9] despre navalirea scitilor din sec. VII–V înaintea erei
noastre, invazie si politica ce a avut loc „prin nordul Moldovei, prin
Moldova de mijloc si de sud spre Transilvania, prin câmpia
munteana, Oltenia si Banat, în sfârsit, prin Dobrogea”. În zona
Dobrogei, în secolul al III-lea înaintea erei noastre, scitii si-au facut
loc ca si etnie, pe o perioada mai lunga de timp, lasând în urma lor
nume de orase, asezari, mici state, însa au fost absorbiti în timp de
geto-daci. Scitii îi lasa un nume si Dobrogei, folosit în timpul
imperiului roman: Scythia Mino. Scitii, prin dominarea lor politica, au
determinat depasirea granitelor carpato–danubiene a geto–dacilor.
Însa dacii ramasi între Carpati si Marea Neagra, între timp, asimilau
cuceritorii. Preluând de la cotropitori arta modelarii fierului, în Tulcea,
în judetul Prahova se pot observa influente ale acestora în arta
dacica.
Neamurile tracice, fiind navalite, se refugiaza spre
miazanoapte, miazazi si apus, lasând în urma lor denumiri ale unor orase, sate, râuri: Ravon (denumire data Jiului de astazi, dupa cum
specifica Ptolemeu), Hertovalus, Gerulata (orase din sudul Dunarii
Panonice), Sala, Curta (localitati din vestul lacului Balaton), Saldae
(localitate pe râul Sava), Thermidava, Scirtones, Asamo (lânga
Marea Adriatica), Uscudava (Adrianopolul de astazi). Aceasta
împrastiere a dacilor a avut loc între anii 900–500 înaintea erei
noastre, raspândindu–se astfel: în nord ajung la Vistula si Oderul de
mijloc, în sud pâna la Marea Egee si Ţarmul asiatic al Marii Marmara,
în sud–vest Adriatica, la vest afluentii Dunarii (râurile Maris si
Aravon).
Primele stiri despre dominatia scitica în spatiul carpato–
danubian sunt relatate tot de Herodot, care afirma ca Scitia cuprindea
întreg nordul Marii Negre, notând si denumiri ale afluentilor Dunarii:
Piretos sau Porata este Prutul de astazi, Ordessos este Argesul,
Maris e Muresul, etc.
Aflam ca în secolul al VII–lea înaintea erei noastre poporul
grec începe o emigrare masiva spre tarmul de apus al Marii Negre.
Unde astazi se afla malul apusean al lacului Sinoe, în 657–656 era
întemeiata Histria; spre miazazi întâlnim Tomis (Constanta); neamul
dorienilor cladesc Callatis (azi Mangalia); sunt întemeiate Bizone–
actualul port al Cavarnei, Crunoi (Balcic). În timp, grecii au patruns si
pe teritoriul dacilor, pâna la Hârsova si construiesc lânga Cernavoda
un oras: Axiopolis. Grecii se ocupau cu comertul de grâu, peste,
miere, sclavi, obiecte de podoaba, ceramica, untdelemn, vin, etc. ,
ajutându–i în acest scop Marea Neagra, pe care o botezasera Pontul
Euxin (adica primitoare de straini). Scitii, asimilati de catre geto–daci,
si grecii au avut relatii bune sute de ani, cei dintâi mentionati
devenind jumatate greci, iar getii împrumutând si ei mestesuguri ale
mediteraneenilor. Se reflecta arta greceasca a decoratiunii în
monedele macedonene. De asemenea, grecii au preluat de la daci
vestimentatia, pentru a se putea adapta climei continentale din
tinuturile noastre.
Despre geti aflam ca au tinut piept regelui persan Darius si
ca, în secolul al V–lea înaintea erei noastre, un rege pe nume
Sitalkes avea sub stapânirea sa tracii din Peninsula Balcanica, de la
Haemus pâna la Pontul Euxin. Getii erau vecini cu scitii, dupa cum marturiseste Tucidide, însa aveau aceleasi arme, obiceiuri, „toti
trageau cu arcul de pe cai”.
De la Ptolemeu aflam ca Alexandru cel Mare, rege al
Macedoniei, aflând despre dorinta de a se rascula a tracilor din
nordul Balcanilor, porneste într-o incursiune împotriva getilor.
Acestea se întâmplau în anul 335 înainte de Hristos. Daco-getii s-au
retras într-o insula a Dunarii, macedonenii urmarindu-i. Getii
adunasera o armata de aproximativ 4.000 de calareti si 10.000 de
pederastri, însa s-au retras de cum au vazut cât de rapid au traversat
macedonenii Dunarea, parasindu–si casele si orasul „spre tinuturile
pustii, cât mai departe de fluviu.” Alexandru lua astfel orasul getilor pe
care l-a jefuit si distrus din temelii, dupa care, reîntors pe malul drept
al Dunarii, porneste în continuare împotriva tracilor din vestul si sud–
vestul Peninsulei Balcanice.
Dromihetes a fost primul rege însemnat al getilor, din punct
de vedere istoric si care a luptat împotriva lui Lisimah, urmasul lui
Alexandru cel Mare în Tracia. Conflictul dintre cei doi a avut la baza
pretentiile lui Lisimah de a se extinde si pe tarmul stâng al Dunarii si
dorinta lui Dromihetes de a intra în posesia cetatilor de pe malul
dobrogean. În aceste conflicte sunt luati pe rând prizonieri fiul lui
Lisimah si chiar Lisimah însusi, care nu cedeaza, iar în 292 înaintea
erei noastre, se porneste cu o armata numeroasa împotriva dacilor.
Sunt înconjurati de geti la un moment dat, Lisimah este iar luat
prizonier si este tratat ca un rege în propria-i tara, Dromihetes
cerându–i cu respect sa–i cedeze cetatile pe care i le rapisera.
Regele macedonean cedeaza si îi recunoaste pe conducatorul dac si
poporul sau ca aliati si prieteni (spune istoricul grec Diodor din
Sicilia ), ajungându-se la o forma de coexistenta. Se pare însa ca era
vorba, de fapt, despre cetatile dobrogene, de pe malul drept al
Dunarii: Genucla, Capidava, Carsium ce revin lui Dromihetes.
În cel de-al II-lea secol înaintea erei noastre aflam despre
aparitia puterii romane în Peninsula Balcanica. Anul 168 este
însemnat pentru regatul macedonean, deoarece, în urma luptei de la
Pydna, are loc împartirea lui în patru parti, este desfiintat si devine
provincie romana în anul 148. De la istoricul si geograful antichitatii
Strabo, aflam ca între anii 70 si 60 înaintea erei noastre statul dac a
avut cel mai însemnat conducator: pe Burebista, care a reusit sa supuna aproape toti vecinii getilor si pâna si romanilor le era teama
de el. De la Olbia, la gura Bugului, pâna în Apollonia, la sud de muntii
Balcani, orasele grecesti de pe tarmul Marii Negre sunt supuse
regelui get din anul 50 înaintea erei noastre, recunoscând autoritatea
lui Burebista si platindu-i tributuri. În vremea acestui rege teritoriul
stapânit de acesta se întindea la rasarit pe tarmul Marii Negre si Bug,
la mizanoapte Carpatii Padurosi, în apus Cadrilaterul, Dunarea
mijlocie si Morava, spre miazazi lantul muntos al Balcanilor. Dupa
moartea lui Burebista statul dac se destrama, facându-si aparitia cel
putin opt regate dacice, dintre care trei se gaseau în Dobrogea.
Istoricul Constantin Giurescu aminteste trei regi
dobrogeni: Roles în partea de miazazi,Dapyx în centrul Dobrogei
(Capidava, la nord de Cernavoda) si Zyraxes înspre miazanoapte. În
anul 28 înainte de Hristos, Roles este atacat de catre Dapyx. Cerând
ajutor aliatilor sai, romanii, Roles este ajutat de catre guvernatorul
provinciei Macedonia, Marcus Licinius Crassus. Dapyx, fiind asediat
pe propriu-i teritoriu, aplica sinuciderea în masa spre a nu cadea vii în
mâinile dusmanului. Crassus continua atacurile si asupra lui Zyraxes,
acesta din urma reusind sa fuga peste Dunare, luând cu el si
tezaurul.
Au loc o serie de expeditii ale romanilor împotriva dacilor,
având ca urmari considerabile stramutari ale populatiei peste
Dunare, în Moesia, efectuate de catre Aelianus (guvernator al
Moesiei între anii 57 si 67 ai erei noastre). În timp, dacii ajung sa fie
aproape înconjurati de romani. „Duras–povesteste Cassius Dio–
vazând greutatile situatiei, da de buna voie domnia lui Decebal” [10],
acesta din urma devenind, în timp, „pentru romani un potrivnic de
temut”. Fiul lui Scorilo, Decebal, reuseste sa întinda teritoriul pâna la
Tisa, Dunare si Nistru si sa obtina numeroase victorii împotriva
romanilor condusi de Domitian, dupa cum mentioneaza si Tacitus.
Anul 98 al erei noastre este reprezentativ pentru Imperiul
Roman când, pe 27 ianuarie, este încoronat Traian, sub domnia
caruia imperiul capata cele mai mari proportii. În primavara anului
101 Traian porneste spre a cuceri Dacia si a transforma–o în
provincie romana, trecând Dunarea si ajungând în Banat. Decebal
trimite o solie spre a cere pace, însa primeste un raspuns negativ. Pe
timpul iernii aceluiasi an, încep o serie de izbucniri în partea de rasarit a Moesiei Inferioare, adica în Dobrogea, ce se sfârsesc cu
victorii ale romanilor. Decebal ajunge sa ceara el însusi pacea,
îngenunchind în fata împaratului roman, înapoind armele, dezertorii,
mesterii, distrugând cetatile dacice si recunoscând legile romane. Cu
toate acestea, Traian simte ca adversarul sau se pregateste de o
noua împotrivire, în consecinta luând o serie de masuri: întareste linia
Dunarii din punct de vedere militar si fundând noi centre urbane în
sudul Dobrogei:Nicopolis ad Nistrum si Marcianopolis si construieste
un pod de piatra peste fluviu, în dreptul orasului Drubetis (Drobeta–
Turnu–Severin), pod construit de arhitectul Apollodor din Damasc. În
anul 105 Traian pleaca din Roma pentru a cuceri Dacia, parte din
triburile getice supunându-i-se fara lupta. Însa majoritatea dacilor au
luptat, ajungând sa se sinucida în cetatea Sarmizegetusei, alaturi de
Decebal pentru a nu fi luati ostateci. Pentru a celebra cucerirea
Daciei de catre romani, în sudul Dobrogei se înalta în 109
monumentul de dimensiuni semnificative „Tropaeum Traian ”, dedicat
zeului „Marte Razbunatorul”.
Nici pe departe ca poporul geto–dac sa dispara, dimpotriva,
romanii si dacii au coexistat, împrumutând unii de la ceilalti obiceiuri,
mestesuguri, cultura, religie, etc. Însa, ca nota predominanta, cultura
si civilizatia dacica si-au lasat amprenta asupra formarii poporului
român. De la Ptolemeu, dupa cucerirea facuta de romani, aflam ca
granitele Daciei erau: Tisa la apus, la miazanoapte muntii Carpati,
spre miazazi Dunarea, iar spre rasarit râul Hierasos (care se
presupune a fi Siretul sau Prutul). Se pare ca partea nord–estica a
provinciei Moesia Inferioara, adica actuala Dobrogea, a fost supusa
unei actiuni de romanizare foarte intense. Cu toate acestea, se
pastreaza o serie de denumiri dacice, precum: Capidava, Giridava,
Sucidava, Muridava, Buteridava, etc. În Dobrogea mai întâlnim
neamuri precum laii, ausdecensii si bess, acesta din urma avându–si
originea într-unul din popoarele Balcanice, emigrate sau colonizate
aici. Exista dovezi scrise ce atesta faptul ca poporul roman a
convietuit cu cel al bessilor si cu multe alte popoare colonizate de
catre romani, dintre care numeroase sunt de neam grec, pe teritoriul
Daciei. Din partea de apus a Peninsulei Balcanice au venit în numar
însemnat ilyrii, din cele doua Moesii; din Asia Mica, Siria, Africa au
mai venit o serie de popoare, astfel populatia Daciei înmultindu-se
într-un mod vizibil. Dacia Pontica (Dobrogea) sub stapânire romana protejeaza vechile asezari, creând altele noi, în timp ce cetatile
grecesti de pe malul marii îsi continua negotul.
Se presupune ca majoritatea locuitorilor Daciei romane au
parasit tara, trecând în sudul Dunarii, în Moesia, din calea gotilor, la
porunca lui Aurelian. Însa nu este bine întemeiata aceasta idee
prezentata de Flavius Vopiscus, mai ales ca în zona Moesiei se pare
ca nu au fost gasite urme ale civilizatiei romane.
O alta ipoteza ar fi ca au fost retrasi doar armata, functionarii si
bogatasii, dacii romanizati ramânând sa–si lucreze pamântul. Una
dintre dovezile incontestabile ale continuitatii romanice în spatiul
carpato–danubian este limba: „Nici o natiune nu are limba atât de
apropiata de acea veche romana ca natiunea valahilor”[11].
Românii din spatiul carpato–dunarean au pastrat strânse
legaturi cu românii din Dobrogea, de–a lungul Dunarii si a afluentilor
acesteia, precum si în „codrul” din partea de miazanoapte a tarii
cuprinse între Dunare si Mare. În Dobrogea populatia era alcatuita
din bessi, geti, crobyzi si tirizi romanizati, precum si vorbitori ai limbii
latine. Nu se poate vorbi despre o disparitie a elementului roman
dupa navalirea slavilor în Dacia Pontica, deoarece ar ramâne
nejustificate denumirile date unor orase dobrogene: Vicina (denumire
mentionata în „Alexiada”–opera bizantina a fiicei de împarat Anna
Comnena–în preajma anului 1085) îsi are radacina în numele
de dicieni, bastinasii români dobrogeni. Despre Dobrogea aflam ca
este o zona de interferenta cronologica si istorica a românilor, „la
care s-au adaugat, în veacul nostru, siaromânii”[12]. Din perioada
asimilarii slavilor de catre populatia romanica aflam de existenta
denumirii Portita, adoptata si de turci în sec al XIII-lea. În Capidava s-
a gasit un vas de pamânt ars datând din secolul al X-lea, inscriptia
crestina, scrisa cu litere grecesti, „Petre” si reprezinta una dintre
primele informatii despre românii dintre Dunare si Mare. Este atestata
prezenta elementului slav cu ajutorul unei inscriptii din preajma anului
943, din judetul Constanta, precum si de catre prezenta
toponimelor Petra (Camena), Vâlcov („gura lupului”), s. a. Istoricul
Constantin C.Giurescu concluzioneaza ca populatia daco-romana se
formeaza prin asimilarea dacilor autohtoni de catre romani.
Popoarele migratoare (gotii, slavii, ungurii, turcii si tatarii) îi gasesc în acest spatiu în care a luat fiinta poporul român, atestat
ca vlah si volohi.
Crestinismul a fost îngaduit în Imperiul roman abia din anul
313 de catre Constantin cel Mare, în urma Edictului din Milan. Din
perioada Daciei Traiane este exclusa prezenta acestei religii.
Raspândirea acestei credinte ia amploare în timp, atingând cele mai
importante centre ale Imperiului roman , Peninsula Balcanica, Galia
si, implicit, Dacia Romana. Despre existenta crestinismului aflam de
la Tertulian din a sa lucrare „Adversus Judaeos”, din 198, unde
precizeaza ca a ajuns „la multe neamuri si provincii îndepartate”; sau
de la Origenes (secolul al III-lea) care se întreaba cum vor reactiona
numeroasele neamuri care nu cunoscusera înca aceasta forma a
religiei. O alta dovada a existentei crestinismului în Dacia înainte de
275 este descoperirea unei inscriptii pe o piatra funerara, la Cluj
Napoca in preajma anului 1500,pe care se gaseste monograma în
forma de cruce însotind un text[13]. Un alt argument ce sustine
existenta acestei religii dinainte de 275 în Dacia, ar fi si prezenta
numeroaselor neamuri venite din Orient, Asia Mica, Siria unde
crestinismul avea deja numerosi adepti. De altfel, exista o serie de
obiecte ce detin motive, monograme ce reprezinta cultul crestin (vase
de argila, obiecte de podoaba, pietre din secolele II–IV).
În Moesia si Dacia Pontica au existat centre crestine precum
Durostorum, Tomi, Novae, iar în Dobrogea au fost descoperite pâna
acum treizeci si una de bazilici paleocrestine la Histria, Axiopolis,
Niculitel, Troesmis, Tropaeum Traiani. Propovaduitori ai
crestinismului în aceste parti, mentionati de istorici, sunt: Audias din
Mesopotamia (pe tarmul stâng al Dunarii), Sava Goticul (a fost înecat
alaturi de alti crestini în râul Buzau, la 12 aprilie 372), Niceta si Ulfilas
(acesta din urma i–a crestinat pe goti). Cel mai însemnat dintre
acesti predicatori este Niceta din Remesiana, ce reuseste sa
converteasca la crestinism daco-romanii de pe ambele maluri ale
Dunarii: gotii si bessii. El a trait între secolele IV–V, fiind episcop în
orasul mai sus mentionat, a predicat în latina pe o perioada de
jumatate de secol.
Ca demonstratie a faptului ca religia crestina româneasca
are un caracter latin, dispunem de o serie de termeni utilizati în acest
sens: basilica = biserica (secolul al IV–lea); cuminec = comunicare (cuminecatura dupa anul 400); Domine Deus (invocatie pagâna,
adoptata si de crestini) = Dumnezeu; Rosalia = Arusale (la aromâni),
Rusaliile; monumantum = mormânt;ossamenta =
oseminte; baptizare = a boteza; christianus = crestin; peccatum =
pacat;Stavineri (la aromâni) = Sfânta Vineri, s. a.
O convertire masiva la aceasta religie a daco – romanilor
din stânga Dunarii, a avut loc în perioada 350-450. Terminologia
acestui fenomen de masa a pastrat o serie de termeni pagâni, în
vedere unei mai bune întelegeri si asimilari. De asemenea, a fost
creata o arhepiscopie de catre împaratul Justinian, care cuprindea
parti din Dacia, Moesia, Praevalitana, Macedonia si Panonia. La
Tomis se afla episcopatul Daciei Pontice, în acest din urma tinut
descoperindu – se numeroase ramasite ale martirilor din perioada
persecutiilor lui Diocletian[14].
Formatiuni politice în Dobrogea au existat înca de
timpuriu, datorita conditiilor bune de trai oferite de asezare, pamântul
fertil, populatia numeroasa si negotul intens. Aflam, astfel, ca
Sviatoslav (cneazul de la Chiev), ajuns în zona Dunarii de Jos, într–o
expeditie împotriva bulgarilor, vroia sa-si faca o capitala la Dârstor
(Silistra), gasind în aceste împrejurimi optzeci de „goroduri” (cetati).
Prima formatiune politica mentionata într–o inscriptie ce dateaza de
la 943, este reprezentata de jupanul Dimitrie, în zona localitatii Mircea
Voda (judetul Constanta). Aici au fost descoperite inscriptii cu litere
grecesti, slave si runice (popor vechi germanic). Alti asemenea
stapânitori în Dobrogea mai sunt mentionati si de cronicarul bizantin
Kedren, în preajma anului 971. Dupa asuprirea tarului bulgar de catre
imperiul bizantin, aceste formatiuni dispar. Granita imperiului spre
miazanoapte este Dunarea timp de doua secole‚ perioada în care se
dezvolta agricultura, mestesugurile si comertul atât cu cei de dincolo
de fluviu, cât si cu sudul balcanic. Anna Comnena precizeaza ca între
anii 1086–1091 au existat în aceasta zona trei formatiuni politice ce–i
aveau ca si conducatori pe Tatos, Sestlav si Sacea.
Populatiile migratoare au actionat asupra dacoromanilor si
românilor între secolele III–XIII, în mai multe etape: între 275–566 îsi
fac aparitia popoarele germanice si hunii; între secolele VI–X
migreaza poporul slav, care în timp este asimilat de români; în
aceeasi perioada cu slavii, la sud de Dunare îsi întemeiaza tarat bulgarii; secolele X–XIII pecenegii si cumanii, regalitatea maghiara si
invazia tatara[15].
„Daca ar fi sa seriem elementele etnice constitutive ale
poporului român, dupa importanta lor, am avea deci: întâi elementul
autohton, dacic, apoi, în al doilea rând, elementulroman, iar în al
treilea rând, la urma, cel slavic.” [16] Slavii reprezinta cel mai
însemnat popor de migratori asimilat, în timp, de daci, sub raport
lingvistic. Îsi fac aparitia în numar mare, pe teritoriul dacic, dupa
jumatatea secolului al VI–lea. Multi dintre ei trec în Peninsula
Balcanica, în Grecia, ajungând pe tarmul marii Adriatice, luând cu
asalt romanii din aceste tinuturi. În nordul Dunarii slavii au fuzionat,
treptat, cu daco-romanii, fiind absorbiti de acestia din urma. Însa,
influente ale slavilor se regasesc în numeroasele toponime: Bistrit,
Crasna, Ialomita, Dâmbovita, Putn , Târgoviste, Toplita, Rozno , si
altele. De mentionat este numeroasa populatie alcatuita din robi, din
secolele IV–VI, si asezata la nordul Dunarii de catre romani, care da
denumirea de Vlasca si Vlasia acestui teritoriu. Slavii au ocupat
Dacia si Peninsula Balcanica, distrugând orase bizantine, supunând
populatiile autohtone si devenind stapâni ai pamânturilor. La sfârsitul
secolului al IX–lea este introdusa limba slava în biserica româna,
dupa crestinarea bulgarilor si în limbajul folosit de conducerea
statului, demonstrând astfel predominanta elementului slav.
Asimilarea slavilor a durat mult timp, aproximativ cinci secole, în
perioada domniei lui stefan apropiindu-se de final. În sudul Dunarii
bulgarii ajung sa supuna poporul slav prin dominatie politica, însa au
fost asimilati treptat.
În perioada celei de a doua jumatati a secolului al VI–lea se
discuta despre o puternica civilizatie romanica pe teritoriul situat în
Rasaritul Europei: între Macedonia si Transilvania, de la Marea
Neagra la Marea Adriatica. Slavii din sudul Dunarii au avut un efect
evident asupra populatiei acelei zone. Numeroasele lupte dezbatute
aici au avut drept urmare împartirea în doua a populatiei: la
miazanoapte dacoromânii, iar la miazazi macedoromânii. Din
dacoromâni au rezultat si istroromânii, din macedoromâni–
meglenoromânii. S-au mai desprins si alte grupuri în perioada evului
mediu, dintre care amintim vlahii, ocupanti ai unor regiuni din
Peninsula Balcanica, urmasi ai populatiei romanizate. Acestia erau
locuitori ai unor regiuni din preajma muntilor Pindului (Vlahia), ai Macedoniei, ai Peninsulei Calcidica, în partea apuseana a Traciei, în
localitati din jurul Sofiei: Tesalia, Etolia, Epir, Bitolia, Ohrida, Veria,
Moscopole, Vacarel, Pasarel, etc. Cronicarul bizantin Kedren da
istoriei prima dovada despre existenta vlahilor din Balcani: în 976,
„David, unul din fratii tarului bulgar Samuil, a fost ucis, între Castoria
si Prespa, la locul numit Stejarii Frumosi de niste vlahi chervanagii
(carausi)”[17]. Se spune despre carausie ca ar fi fost una dintre
îndeletnicirile aromânilor din sudul Dunarii însa, ocupatiile lor de
baza, erau pastoritul si agricultura, trasaturi specifice si celor din
nordul Dunarii. Urmatoare mentionare despre vlahi este din 980,
apartinând unui cronicar anonim. Acesta din urma aminteste de
împaratul Vasile al doilea care îl însarcineaza pe Niculitel cu
stapânirea „vlahilor din Elada”. În anul 1020 statul bulgar este
desfiintat, iar Vasile al–II lea ia decizia ca „vlahii din întreaga
Bulgarie” sa tina de episcopia din Ohrida.
Din punct de vedere politic se vorbeste despre doua
momente importante din istoria românilor din Peninsula balcanica. În
anul 1066 vlahii din Tesalia se rascoala din cauza impozitelor mari
impuse de Consantin Duca (împarat din Bizant). Guvernatorul
Tesaliei, Niculita, nu este primit de catre împarat în audienta, iar
oamenii se rascoala, cucerind doua cetati; astfel împaratul întelege
ca trebuie sa suprime darile, însa Niculita este exilat în Asia Mica.
Împaratul Isaac al II–lea Anghelos domnea în Bizant în anul
1185 când vrea sa ia în casatorie pe fiica regelui ungar Bela al III–
lea. Însa, pentru fastul pe care îl vroia, impune o noua dare celor ce
aveau oi si cirezi de vite: vlahii. Acest moment este marcat de
rascoala pornita de fratii Petru si Asan, relatata de cronicarul Nicetas
Choniates Akominatos. Majoritatea nemultumitilor veneau din partea
muntelui Haemus, avându-i ca reprezentanti pe fratii Petru si Asan,
pe care îi trimit la împarat. Nu sunt luati în seama, iar ca drept urmare
pornesc o rascoala împotriva stapânirii. În urma unor expeditii
împotriva celor doi conducatori ai vlahilor si ai bulgarilor, Isaac
Anghelos învinge. Fiind împrejurari prielnice, fratii Asanesti primesc
ajutor de la poporul cuman, pornind sa pradeze Tracia. Luptele de
ordin intern continua pâna în 1189, când prin Peninsula Balcanica
trece armata cruciatilor aflata sub conducerea împaratului german
Frederic Barbarosa, caruia Asanestii îi cer ajutor; în cele din urma
armata bizantina, batând în retragere, este întâmpinata, într-o strâmtoare, de rasculati si înfrânta. Ca urmare a acestor fapte fratii
Asani ramân stapâni definitiv peste „tara dintre Dunare si Balcani, ba
începura sa se întinda chiar si spre sud de Balcani.”[18] Isaac
Anghelos este detronat, iar luptele împotriva Asanestilor sunt
continuate de urmasul sau Alexie al III–lea Anghelos. În Macedonia
armata bizantina este iarasi învinsa. De asemenea, Asan este
asasinat pe motive amoroase de catre un boier, Ivanco, în 1196,
precum si fratii sai Petru si Ionita. Ionita este cel mai însemnat din
familia Asanestilor, detinând remarcabile trasaturi de om politic si
militar, fiind recunoscut oficial si de catre conducatorii bizantini. Este
conducatorul care largeste granitele statului, e recunoscut de Papa si
primeste titluri precum „rege” si „primat” pentru arhiepiscopul bisericii
Bulgariei si Vlahiei. Este aliat al voievodului Dobromir Hristos al
Macedoniei, care îl ajuta si în luptele cu bizantinii, reusind sa încheie
pacea cu acestia din urma si recunoscând independenta statului
Asanestilor. Ionita, ajungând rege al acestui stat, primeste de la
cardinal însemnele regale, iar în schimb se supune bisericii romane,
legilor si riturilor ei. Ionita domneste între 1197 si 1207 cu întrerupere,
iar pe data de 8 octombrie este asasinat prin tradare de comandantul
cuman aliat Manaster. Culmea puterii este sub conducerea lui Ioan
Asan al II–ea, fiul lui Asan (1218–1241) care întinde granitele statului
de la Marea Neagra la Marea Adriatica si de la Dunare pâna la
Adrianopol si la Ohrida, tara purtând numele de „Bulgaria et Blachia”.
Începând cu anul 1258 dinastia Asanestilor se încheie, iar întreg
teritoriul ocupat de vlahi intra sub stapânire bulgara. Vlahii devin
minoritate comparativ cu populatia slavilor bulgari, iar elementul
predominant este politica de stat bulgara.
Aflam despre neamurile pecenegilor si cumanilor care au
fost ultimii cotropitori ai românilor, care au origini turcesti si
reprezenta un popor numeros si puternic. Din ramura pecenegilor s-a
evidentiat poporul uzilor care trece Dunarea în anul 1065 si care îi
are ca urmasi pe gagauzi, ce au migrat în Dobrogea de miazazi.
Pecenegii au fost, la rândul lor, invadati de cumani în regiunile
carpato–danubiene, la jumatatea secolului al XI–lea, în anul 1057,
stapânind pâna în 1241, ajungându-se la crestinarea lor. În cel de–al
XIII–lea secol Dobrogea este colonizata de catre turci, lasând în urma
lor numeroase denumiri: Constanta, Mangalia („cetate mare”),
Babadag („muntele parintelui”), etc. Este remarcata activitatea navala
din aceasta zona în porturile fluviale Sulina, Macin, Tulcea, Vicina, Hârsova, Dârstor, Cernavoda atât în scrierile bizantine, cât si a celor
italiene. Se presupune ca Valahia, sub conducerea lui Basarab,
ajunge ca întindere pâna la bratul Chilia, apartinând astfel Ţarii
Românesti.
O alta ipoteza istorica este cea propusa de Sulzer, Macai,
Endel si Engel, ce justifica locul formarii poporului si limbii române.
Este vorba despre o teorie care considera ca aparitia românilor a luat
nastere în partea sudica a Dunarii, în timp ce în partea nordica se
vorbeste despre un „Terra Dezerta”, acesta din urma ocupat mai
târziu de daci. „Adevarul istric” este reprezentat de urmatorul fapt:
atât la sud, cât si la nord de Dunare daco–romanii existau, vorbind o
latina vulgara. Slavii îsi fac aparitia în secolul al VI-lea, asaltând
nordul Dunarii, unde poporul stramosesc asimileaza în totalitate
elementele slave. si în partea sudica si–au facut aparitia slavii, însa
au ramas câteva insule latine: macedo - românii, istro–românii si
aromânii. În urma invaziei slavilor, romanii parasesc spatiul nord–
dunarean în anul 271, însotiti de armata si de partea administrativa,
imperiul roman pastrând, totusi, legatura în mod constant cu vechea
Dacie. Ca o ipoteza istorica, însa considerata de numerosi literati ca
fiind neadevarata, pornind de la o serie de elemente prezentate de
Engel si Sulzer, în secolul al XX-lea Robert Roesler lanseaza „Teoria
Imigrationista”[19]. Roesler sustine ca românii s-au format la sud de
Dunare, dupa care au imigrat la nord, justificând aceasta prin
asemanarea câtorva cuvinte din româna si albaneza. În urma celor
doua razboaie daco-romane, dacii ar fi fost distrusi, iar teritoriul
ocupat de ei–complet parasit. Autorul acestei teorii precizeaza ca ar fi
fost imposibila romanizarea în 165 de ani a Daciei si ca izvoarele
istorice lipsesc. A fost combatut de istorici precum B. P. Hasdeu, A.
D. Xenopol, D. Onciul si multi altii care prezinta o serie de
contraargumente:
1. cea mai veche si elocventa dovada o reprezinta Columna lui
Traian, construita de Apolodor din Damasc;
2. alte descoperiri atesta prezenta unei vieti rurale intense, organizata
în „obsti satesti si teritoriale”, specifice dacilor;
3. unele provincii ale imperiului au fost romanizate în mai putin de
100 de ani, însa Daciei i-au trebuit mai mult de 165 de ani;4. cuvintele comune românei si albanezei au radacini tracice,
deoarece neamul acestora din urma s-a întins pâna la Marea
Adriatica, însa cele doua limbi au structuri gramaticale diferite;
5. împaratul Aurelian a fost silit sa–si retraga armata si administratia
la sud de Dunare din cauza atacurilor migratorilor si a rascoalelor din
interior.
I . 3 . Scurt studiu diacronic asupra limbii aromâne
„Fireste ca aromânii sunt români” afirma Hristu Cândroveanu
într-o pagina a revistei „Rost”[20]. El justifica prezenta „a”- ului ca
pornind de la utilizarea frecventa înaintea majoritatii cuvintelor din
aromâna (aros = rosu, aumbra = umbra, etc.), adaugându–se
denumirii de român. Vorbeste despre limba aromâna ca fiind un
„dialect local” si care poate deveni limba de–sine–statatoare sau
care, în timp, poate disparea prin fenomenul de asimilare. Hristu
Cândroveanu sustine ca limba aromâna este în proces de asimilare
în multe din tarile în care este vorbita. Intrând în contact cu limbile
balcanice, aromânii asimileaza termeni, dând nastere, astfel, unor noi
dialecte: meglenoromân, macedoromân, moscopolean, gopostean–
mulovistean, olimpian, etc. Autorul acestui articol are în vedere
parerile vechilor cronicari bizantini care subliniaza ca „vlahii din
Grecia vorbeau aceeasi limba cu valahii de peste Dunare”,
concluzionându–se ca aromâna este un dialect al limbii române.
Lucian Hecto, în articolul „Aromânii–românii la sud de
Dunare”[21], ne informeaza despre actuala forma a graiului aromân
ca a luat nastere în sudul Dunarii, „ca dialect a vechii limbi a
României orientale”. De asemenea, ne este adus la cunostinta faptul
ca doar din acest dialect s-au despartit cel putin alte trei: macedo–
român, megleno–român si istro–român[22]. Lucian Hecto relateaza
faptul ca „se afirma înca din secolul al 15–lea înrudirea etnica si
lingvistica a aromânilor cu daco–romanii” si ca acestia reprezinta un
singur popor. Sustine influenta latinei, albanezei, macedonenei,
greacai si a altor limbi balcanice, asupra aromânei, în timp ce unii
cercetatori expun teoria limbii aromâne ca „punte de trecere între
romanitatea occidentala si cea orientala”.Din introducerea lucrarii lui Adrian Turculet si a lui Pavel
Delion [23] aflam ca aromânii reprezinta „cea mai însemnata si
numeroasa ramura a românilor din Peninsula Balcanica”. Confirma
cele spuse de Puiu Hasoti si anume ca nu le sunt recunoscute
drepturile ca minoritate, cu exceptia aromânilor din Macedonia.
Autorii merg pe metoda studiului de comparatie, adunând o serie de
cântece din zona balcanica, pentru a demonstra existenta unui fond
comun al poporului aromân si influenta asupra limbii, gândirii
muzicale, culturii venita din partea tarilor unde s–a migrat. În
comparatie cu dialectul dacoromân cercetatorii observa diferente
fonetice, gramaticale mai ales ale cuvintelor împrumutate,
demonstrându–se astfel caracterul conservator al acestei limbi. De
asemenea, Adrian Turculet remarca prezenta elementului latin
(sâmbata, mardzanea, dzana, etc.), sustinând caracterul romanic al
aromânei si confirmând faptul ca este un dialect al limbii române.
Folcloristul George Marcu ne vorbeste despre existenta
graiului propriu al aromânilor, „dialectul aromân”, ca fiind un întreg la
origine, din care s-au divizat subdialecte. „Textele poetice ale
cântecelor ... scrise în dialectul aromân si transpuse în daco–româna,
arata deslusit ca majoritatea cuvintelor din vocabularul aromân au
caractere comune cu cel daco–român, atât la pronuntare, cât si ca
înteles.” [24]
„În curte, la joaca, vorbeam si aromâna si bulgara si
turca ...”[25] sustine lingvista Matilda Caragiu Marioteanu, realizând
astfel un portret etnic complet al unui aromân crescut în Cadrilater. În
studiul realizat de Matilda Caragiu Marioteanu este invocata
necesitatea existentei termenului de „limba” pentru sustinerea
„sentimentului de identitate etnica a aromânului”. Lingvista
învinovateste totusi aromânii ca nu si–au pastrat cu mai multa tarie
limba, lasându–se usor influentati. Autoarea confirma latinitatea
aromânei si se confrunta cu cei ce sustin ca dialectul aromân este pe
cale de disparitie. De asemenea, face cunoscuta nevoia de a încuraja
aceasta populatie în a se folosi de graiul aromân atât în vorbire, cât si
în scris. Continuitatea acestei limbi nu poate fi realizata fara acordul
de vointa pentru pastrarea limbii materne.
Emil Ţârcomnicu relateaza, într–un studiu realizat pe tema
lucrarilor cu privire la aromâni ale lui Theodor Capidan[26], densitatea produsa în spatiul dobrogean, dupa Primul Razboi Mondial. Cauzele
au fost de ordin socio–politic, adunându–se din întreaga Peninsula
Balcanica în spatiul Cadrilaterului. Acesta din urma a fost cedat
Bulgariei, ajungându–se la ocuparea Dobrogei. Theodor Capidan
sustine existenta a patru dialecte ale limbii române: daco–român,
megleno–român, istro–român si aromân, pornind de la premisa ca în
momentul aparitie slavilor, româna era deja limba de-sine–statatoare.
În a sa lucrare „Aromânii. Dialectul aromân”[27], Capidan expune o
teorie a apartenentei aromânilor la civilizatia greceasca, însa
influenta acestora din urma fiind redusa. Aromânii înca îsi mai
pastrau limba la acea data, acest lucru datorându–se faptului ca ei
convietuiau în grupuri izolate. Lingvistul considera aceste patru
dialecte ca derivând din limba româna, negând posibilitatea ca
acestea sa aiba origini din limba greceasca, dupa cum a afirmat
Keramopulos, presedinte al Academiei din Atena, în perioada
interbelica.
Etnologul Irina Nicolau precizeaza ca „aromâna nu este
limba aromânilor, ci una dintre limbile pe care le vorbesc”, fiindu–le
specific termenul „plurilingvisti”.[28] Din cauza acestui plurilingvism,
aromânii au fost de cele mai multe ori confundati cu popoarele
convietuitoare: greci, albanezi, bulgari. Cercetatorul aduce în vedere
faptul ca limbile vorbite de aromâni sunt utilizate si în functie de
necesitati: aromâna este considerata „limba domestica si de clan”,
greaca – „limba de cult”, turca–e folosita în limbajul administrativ,
alaturi de albaneza si bulgara, care sunt utilizate în domeniul
comertului intern–extern. „Nenitescu pretinde ca în Macedonia de
nord, pe lânga Nis, bulgarii se întelegeau cu turcii în limba româna
( aromâna )”.[29] Se vorbeste despre aportul femeii privind gradul de
conservare al limbii si traditiilor aromâne, datorita trasaturilor ei de
caracter: doritoare de fermitate, certitudine, relatia cu biserica,
stabilitate. Irina Nicolau considera aromânii „cameleonii balcanilor”,
surprinzând aceasta afirmatie cu un exemplu: în orasul Veria se
practica cântatul în limba greaca a aromânilor si în albaneza a
fârserotilor. Trasaturile ocupatiei lor caracteristice - pastoritul, care
presupune o permanenta transhumanta, adaptare - se revarsa si
asupra graiului.
Ca surse istorice care sa confirme cele trecute în revista
pâna acum, mentionez sumar pe cronicarul Kedrenos, Th. A. Cavallioti, Daniil Moscopoleanul, Gustav Weigand, Mihail Boiagi,
Gustav Maier si multi altii.
Dialectul aromân a fost studiat de catre numerosi cercetatori atât
români, cât si de alte nationalitati, ai filologiei romanice: st.
Mihaileanu, Gh. Murnu, O. Densusianu, Al. Phillippide, Tache si
Pericle Papahagi, Theodor Burada, N. Saramandu, Chirata
Iorgoveanu si multi altii. Ei au ajuns la concluzia ca aromânii îsi
pastreaza limba, muzica, obiceiurile, trasaturile fizice si morale, însa
contactul cu popoarele în mijlocul carora traiesc, a produs o serie de
inevitabile transformari.
CAPITOLUL II
CERCETAREA FOLCLORULUI AROMÂNILOR


“Omlu cu carti cu patru ocĺi ésti”

(„Omul cu carte cu patru ochi este”)
Dupa cum am precizat si în finele capitolului anterior,
numerosi istorici, lingvisti au acordat credit cercetarii poporului
aromân, pentru a satisface nevoia de cunoastere, de certitudine a
originilor acestui neam, de a aduce confirmari asupra identitatii de–
sine–statatoare a aromânilor. În ajutorul acestora au venit si
folcloristii, aducând dovezi graitoare cu privire la existenta unor
obiceiuri specifice si autentice. Dincolo de faptul ca aromânii sunt
înca dispersati în numeroase zone ale Peninsulei Balcanice,
împrumutând în timp elemente ale popoarelor conlocuitoare, ei au
reusit sa pastreze elemente definitorii, datorita traiului în comunitati
mai mult sau mai putin izolate. În acest capitol voi încerca sa prezint
cercetatori ai folclorului aromân, alaturi de lucrarile elaborate de catre
ei, realizându – le si mici portrete, în ordine aleatorie.În lucrarea „ Folclor muzical românesc ” [30] autorii enumera
parte dintre cercetatorii folclorului muzical aromân : Tache Papahagi,
Ioan Caranica, Vanghele Millio, George Marcu, Constantin Brezan,
Theodor Capidan, D . Galavu, Emil Riegler–Dinu . De asemenea,
Ovidiu Bârlea prezinta si el o serie de portrete ale culegatorilor
folclorului sud–dunarean : Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Ovid
Densusianu, Ion Bianu, Tache Papahagi, Emil Riegler–Dinu, Iuliu A .
Zanne, Pavel Delion, si altii . [31]
Pericle Papahagi se naste la data de 20 octombrie 1872, în
Avdela (Grecia) si moare la Silistra, în Bulgaria, la 20 ianuarie 1943.
Dupa o serie de studii de filologie în Bucuresti, Leipzig ( unde îl are
ca profesor pe G. Weigand), ajunge profesor la Salonic, Bitolia
( Grecia ), Silistra si Giurgiu. În timp devine membru al Academiei
Române ( 1916 ), conduce revista „Dunarea” si participa la analele
Academiei Române, Dobrogei, colaboreaza cu reviste precum
„Convorbiri literare”, „Fratil ’ ia”, „Peninsula Balcanica”, „Grai si suflet”
si altele. Pericle Papahagi realizeaza o activitate de sinteza, apelând
la geografie, etnografie, istorie, folclor, dialectologie în sensul
cercetarii aromânilor din Macedonia. În acest scop ajunge în localitati
precum Avdela, Muloviste, Crusova, Corcea, Târnova, Gopesti,
Vlaho–Clisura, Perivole, Bitolia, Veria, Aminciu, Niveasta, iar rodul
acestei munci este regasit în culegerea „Din literatura poporana a
aromânilor”. Aceasta lucrare a sa este reprezentativa, realizata în 12
capitole în care putem regasi tratate subiecte precum: literatura
ludica, proverbe, cugetari, cântece de leagan, Lazarelul, Paparudele,
descântece, cântece propriu–zise, colinde, bocete, balade, etc.
Realizeaza doua studii etnofolclorice despre meglenoromâni:
„Românii din Meglenia” si „Megleno–românii”, „Basme aromâne”.
Scrierile sale reprezinta deschideri de drumuri ca modalitati de
cercetare si ca material de studiu abordat, incluzând 581 de proverbe
si zicatori, 16 cântece de copii, 24 de basme, 46 de ghicitori, 48 de
bocete, 8 balade, 41 de cântece de nunta si altele. „Dealtfel, meritele
colectiei ramân în sfera documentatiei etnografice si lingvistice,
Pericle acoperind prin culegerea sa, dupa cum se poate deduce din
numele localitatilor, o larga arie geografica, iar transcrierea, desi
literara, fiind facuta dupa dicteu”[32] .
Un pasionat cercetator se dovedeste a fi Tache Papahagi,
nepot al lui Pericle Papahagi, continuator al conceptului sustinut de Ovid Densusianu, acela de a îmbinare a dialectului cu folclorul. Este
nascut la data de 20 octombrie 1892, în Avdela ( Grecia ) si moare pe
17 ianuarie 1977 în Bucuresti. Urmeaza facultatea de litere a
Universitatii din Bucuresti, devine profesor în Târgu Neamt, asistent,
conferentiar, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat în 1964.
Tendinta sa este cea de etnograf, considerând ca „folclorul înseamna
literatura populara, credinte, superstitii si obiceiuri, precum si întreaga
productie artistica, îndeosebi muzica populara”[33], dupa cum
marturiseste însusi cercetatorul. Lucrarile sale sunt axate pe tema
literaturii populare aromâne si dacoromâne si trateaza, din punct de
vedere lingvistic, studii comparate. „Antologie aromâneasca” (1922)
este o lucrare ampla ce contine proverbe, ghicitori, legende, balade,
poezii, snoave scrise într-o gramatica compromitatoare, însa
autenticitatea ei este reprezentata de scrierea ei în aromâna. Din
cretia sa mai amintim: „Folclor român comparat” (1929) în care
critica lirica erotica si baladele aromâne; „Graiul si folclorul
Maramuresului” (1924) ce are la baza lurul pe teren, incluzând texte,
cântece aromâne, toponime, onomastica si este realizata dupa
monografia lui Ovid Densusianu „Graiul din Ţara Hategului”;
„Cercetari în Muntii Apuseni” este o colectie ce detine câteva cântece
ce tin de obiceiuri, credinte, traditii; „Creatiunea poetica” (1926) este
teza de doctorat prezentata ca si culegere cu material adunat de la
informatori din Maramures; „Din folclorul romanic si cel latin” (studiu
comparativ, 1923 ); „Paralele folclorice (greco–române)” (1944) si
altele. Parerea lui Pericle Papahagi despre originea aromânilor este
ca ei sunt urmasii populatiei romanizate din nordul Greciei.
Preocuparile etnologului sunt manifestate si fata de obiceiurile din
afara datelor fixe, de astronomie, animale, pasari, fenomene ale
naturii, toate acestea suportând comparatii.
Ovid Densusianu este un caracter reprezentativ pentru
folcloristica româneasca, deschizând drumul spre abordarea metodei
comparative, utilizarea lingvisticii si esteticii . S–a nascut la 30
decembrie 1873, în Fagaras si moare pe data de 8 iunie 1938, la
Bucuresti. Este elev al lui Al. Philippide si A. D. Xenopol la facultatea
de litere din Iasi si continua studiile la Berlin si Paris. Preda la
Focsani, Botosani, facultatea de litere si filozofie din Bucuresti.
Împreuna cu I.–A . Candrea înfiinteaza Societatea Filologica Româna
( 1905–1907, Bucuresti ) si Institutul de Filologie si Folclor
( Bucuresti, 1913 ). Este membru al Societatii de etnografie ( 1923 ), al Societatii de lingvistica din Paris ( 1924 ) si al Academiei Române (
1918 ). Istoric literar, lingvist, poet initiator al simbolismului, este a
doua figura importanta dupa B. P. Hasdeu. Intuieste utilizare
folclorului în legatura cu disciplinele umaniste si confera verticalitate
momentului de impas în care se afla folclorul în acea perioada.
Creaza folclorului un spatiu propriu si bine definit, considerându–l
productie de ordin spiritual si separându–l de antropologie,
dialectologie, si etnografie. Pentru Densusianu folclorul este o
disciplina de–sine–statatoare si ea „ trebuie sa ne arate cum se
rasfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestatiuni ale vietii,
cum simte si gândeste el fie sub influenta ideilor, credintelor,
superstitiilor mostenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i
le desteapta împrejurarile de fiecare zi.” [34] Printre preocuparile sale
întâlnim monografia dialectala, fenomenul povestitului popular, noi
orientari metodologice, sublinierea caracterului individual al creatiei
folclorice. Din lucrarile sale amintim: „Graiul nostru ”, o antologie de
dialecte din toate zonele unde exista români, ce contine si texte
aromânesti (1906–1908); „Din istoria migratiunilor pastoresti la
popoarele romanice” (1907); „Pastoritul la popoarele romanice”,
„Aspecte ale poeziei populare romanice” (1926). Însemnatatea lui
lingvistica si etnografica” (1913); „Graiul din Ţara Hategului”,
„Enciclopedie a folclorului român” etc. De asemenea, Densusianu
recomanda „cunoasterea conditiilor istorico–sociale în care se
dezvolta creatia folclorica”[35], în vederea unei mai bune întelegeri
contextuale a creatiei folclorice. Folcloristul se revolta împotriva
cercetarilor neîntemeiate si propune metoda comparativa. Antrenat în
studiu de cercetare, ajuns la lirica aromâna mentioneaza lipsa
nostalgiei si melancoliei, „se apropie mai mult de inspiratia greaca,
italiana, ceea ce e propriu zonei mediteraneene ”[36], dupa cum
relateaza Densusianu în lucrarea „Concordante lingvistice si
folclorice” (1925) .
Cu toate ca Pavel Delion are o semnificatie deosebita
pentru folclorul din zona Moldovei ( „Melodii de jocuri populare din
Moldova”, „Folclor muzical din judetul Botosani”, „Folclorul muzical
din judetul Vaslui”, „Melodii si cântece populare din Moldova”, „Folclor
muzical din judetul Bacau” si altele ), din scrierile sale se desprinde
lucrarea „Dialectul aromân (macedoromân) în cântecele
populare”[37]. Este realizata împreuna cu Adrian Turculet si trateaza
din punct de vedere lingvistic, literar, poetic, muzical, o serie de cântece si melodii aromâne. Pavel Delion s-a nascut la data de 21
iulie, 1913, la Radauti, judetul Suceava, este student la Conservatorul
de muzica din Timisoara si ajunge conferentiar la Academia de
muzica din Iasi (1968 – 1980), colaborând, pe parcurs, cu Emilia
Comisel si Tiberiu Alexandru.
Sandu-Timoc Cristea reprezinta folclorul de pe Valea
Timocului, fiind cel mai însemnat în acest sens. S–a nascut pe 8
septembrie 1916, în Iugoslavia, studiind la Turnu Severin, Craiova, la
Universitatea de drept din Bucuresti, colaborator la „Analele Societatii
de limba româna”, „Foaia Timocului”, „Orizont”, „Revista fundatiilor
regale”, etc. El publica lucrari precum: „Poezii populare de la românii
de pe Valea Timocului” ce contine 30 de balade; „Cântece batrânesti
si doine” abordeaza un caracter stiintific datorat notarii corecte,
înregistrarii informatorului si a localitatii si contine 113 cântece cu
subiect fantastic, vitejesc, pastoresc, haiducesc; „Povesti populare
românesti” ilustreaza basme, snoave, legende culese în timp
îndelungat de la românii de pe ambele maluri ale Timocului, acesta
din urma fiind considerat „veriga intermediara între românii nord–
dunareni si cei din sudul Dunarii”. [38]
Beza Marcu e nascut în Vlaho–Clisura (Macedonia ,
Iugoslavia) la 29 iunie 1882 si traieste pâna pe data de 30 mai 1949
(Bucuresti). Studiaza în Bitolia (Grecia), în Bucuresti la Universitatea
de litere si filozofie, la Londra si Oxford. Este consul general al
României în Anglia, profesor de limba si literatura româna la Kings
College si la Universitatea din Londra, membru corespondent al
Academiei Române (1925) si colaborator la „Convorbiri literare”,
„Ideea europeana”, „Luceafarul”, etc. În cursurile sale londoneze
Beza Marcu introduce elemente reprezentative ale folclorului
românesc („Mesterul Manole”, „Miorita”, „Calusarii”, etc. ), realizând
paralele si cu balade haiducesti ale slavilor. De asemenea, reda
numeroase elemente aromâne pe care le coreleaza cu cele daco–
române, detinând suficient material macedoromân, românesc,
balcanic, caruia îi gaseste corespondent în mitologia greco–romana.
Din opera sa amintim „Poetica folclorului” (1920) si „Pagânismul si
folclorul românesc” (1928).
În 1874 se naste în Cruŝevo, reg. Bitolia din
Iugoslavia Nicolae Batzaria, cunoscut si sub pseudonimele Mos Ene, Ali–Baba, Nicolae Macedoneanu. Studiaza în localiatea natala,
în Bitolia, în Bucuresti; preda în Cruŝevo, Ianina (Epir), Bitolia; este
inspector scolar în Cosova si Salonic, senator la Istambul (1908), iar
dupa Primul Razboi Mondial se stabileste în România. La Salonic
conduce primul ziar aromân: „Desteptarea” (1908), colaboreaza la
„Almanah macedonean”, „Calendarul aromânesc”, „Grai bun”, etc.
Are în vedere, ca preocupare principala, cultura aromâna, tiparind în
acest sens volumul „Paravulii” si o serie de culegeri ce contin
legende, colinde, detalii despre viata aromânilor ( „Peninsula”,
„Epoca”, „Fratilia”, „sezatoarea”, „Arhova” ) [39].
George Marcu este un compozitor–folclorist aromân, nascut
la data de 18 martie 1913, în Perivole–Macedonia. Studiaza la
Conservatorul din Bucuresti ca elev al lui Constantin Brailoiu, este
dirijor si compozitor la Ansamblul macedoromân din Bucuresti,
cercetator la Institutul de Folclor, colaborator la „Revista de folclor” si
la „Revista de etnografie si folclor”. Este cel mai devotat cautator de
folclor muzical aromân, iar melodiile adunate, în mare parte le
prelucreaza pentru Ansamblul Macedoromân. Dintre lucrarile
realizate de George Marcu, mentionam: „Cântece polifonice
aromâne” (1958),
„Un sistem identic de executie polifonica a cântecelor populare,
întâlnit la unele popoare din Peninsula Balcanica” (1968), „Folclor
muzical aromân” (1977), aceasta din urma fiind cea mai
reprezentativa culegere ce contine colinde, cântece de logodna,
nunta, de joc, bocete, melodii instrumentale de joc, cântece
polifonice, toate acestea culese din localitati si sate din Tulcea,
Constanta si Mangalia. Tot în aceasta din urma lucrare, autorul
dezvaluie ne traditiile legate de nastere, nunta, logodna,
înmormântare, realizând astfel o lucrare complexa si de o reala
însemnatate.
Caraiani Nicolae Gh., aromân ca origine, nascut la 22 mai
1922, la Giumaia de Sus, Bulgaria si moare în 1983, în Bucuresti.
Face liceul la Sofia, studiaza la Universitatea de litere si filozofie, la
sectia istorie, din Bucuresti, preda la Craiova, Pitesti, Bucuresti si
este colaborator la „Macedonia”, „Mir” (Sofia), „Timocul”, si altele.
„Folclor aromân gramostean” este o lucrare realizata în colaborare cu
Nicolae Saramandu, având o valoare inestimabila deoarece se axeaza pe studiul unui singur grup de aromâni, dintr–o anumita zona.
Acest studiu contine proverbe, zicatori, blesteme, poezii populare,
obiceiuri de la nastere, casatorie, moarte ale aromânilor gramosteni
din Dobrogea.
Theodor Burada este cunoscut ca istoric de teatru din
Moldova. Provine dintr–o familie de aromâni, s-a nascut la data de 3
octombrie 1839, Iasi , studiaza dreptul la Iasi, continua studiile la
Paris, în acelasi timp participând si la cursurile de la Conservator. Pe
parcurs este judecator la Roman, la Iasi, presedinte de tribunal la
Galati, consilier la curtea de apel din Iasi. Ajunge sa predea la
Conservatorul din Iasi ( 1887–1901 ) si devine membru al Societatii
„Junimea” ( 1878 ). Colaboreaza la „Revista de istorie, arheologie si
filologiie”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, este editor al „Almanahului
muzical” si coordonator la revista „Arhiva”. Îsi manifesta interesul fata
de etnografie si folclor, îndeosebi spre organologie, miscare scenica
si literatura populara, dorind sa puna în lumina istoria datinilor,
dansurilor, instrumentelor populare. Referitor la scrierile sale,
amintim: studiul „Despre întrebuintarea muzicii în unele obiceiuri
vechi ale poporului român” ( 1976 ) în care se întâlnesc colinde,
cântece de leagan, plugusorul, calusarii, putând fi deosebite prin
prezenta trasaturilor cântecului moldovenesc, oriental sau cu origini
semiculte; „Cercetari asupra danturilor si instrumentelor de muzica
ale românilor” (1877) unde trateaza subiecte precum calusarii, hora,
latinitatea reflectata asupra poporului român, costumatia populara,
influente balcanice asupra folclorului românesc, a instrumentelor, a
coregrafiei, a vestimentatiei; în lucrarea „Datinile poporului român la
înmormântare” (1882) se regasesc o serie de bocete pe care Burada
le considera ca având origini romane; „O calatorie în Dobrogea”
(1880) este o premiera monografico–etnografica sumara; autorul
întreprinde o calatorie în Macedonia în anul 1882, aducând o serie de
materiale valoroase cu privire la „Datinile la nunti ale poporului român
din Macedonia”, în care se gasesc si 22 de cântece lirice aromâne;
„Despre întrebuintarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului
român” (1876); „Cântece de miriologhi–bocete adunate din
Macedonia” (1883); „O calatorie în satele românesti din Istria” (1896),
„Obiceiurile la nasterea copiilor poporului român din Macedonia” si
altele.Petru Caraman, nascut la 18 decembrie 1898, în Vârlezi,
judetul Galati, moare pe 10 ianuarie 1980, la Iasi. Este elev al lui
Iorgu Iordan, Calistrat Hogas, Dimitrie Gusti, C. Ibraileanu, Al. I.
Phillipide si altii, studiind în Iasi la universitatea de litere si filozofie.
Ajunge profesor de limba româna si latina în Cernauti, urmeaza studii
de slavistica în Varsovia, Cracovia si Lwow sub îndrumarea
etnologilor si etnografilor Fischer, Frankowski, Bystron, Moszynski si
Poniatovski. Face cercetari de profil filologic si literar de sârbo–croata
în Belgrad si Zagreb, studiaza la bibliotecile din Viena, Praga, Grecia.
Este director al Institutului Român din Sofia, preda la Bucuresti si Iasi,
din cauza criticilor realitatii de dupa 23 august 1944 este exclus din
învatamânt definitiv, iar lui si familiei lui li se fac greutati. Din opera sa
mentionam „Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la români si
slavi” (1931) urmareste firul mistic, elementul pagân infiltrat în
crestinism, abordând o analiza meticuloasa în studierea sarbatorilor
cultului stramosilor; „Contributie la cronologizarea si geneza baladei
populare la români” (1993); „Descolindatul” (1936) rit ce presupune
anularea urarilor de la colind; „Datina colindatului la români, slavi si la
alte popoare” (1983) este un studiu ce abordeaza metoda
comparativa de lucru, monografie a colindului românesc, bulgar si al
malorusilor; „Studii de folclor”(1987–1995) în care întâlnim studii
tratate din punct de vedere geografic, etnografic, etnologic, adunate
de Iordan Datcu. Scrierile lui Caraman presupun o vasta cunoastere
a mai multor culturi, civilizatii, continente, tipologii folclorice, domenii
de cultura generala. În anul 1991 este primit membru al Academiei
Române, post–mortem.
Iuliu A. Zanne este continuatorul colectiei „Proverbele
românilor” (1895–1903), proiect initiat de Hintz–Hintescu si P.
Ispirescu având ca scop adunare tuturor proverbelor si zicatorilor din
toate tinuturile unde traiesc români. Se naste la 11 iulie 1855, Brusa,
Turcia si moare la Bucuresti, pe data de 14 februarie 1924. Liceul îl
face la scoala centrala de ingineri din Paris, este inginer de cai ferate
la Serviciul de poduri si sosele si subdirector la Serviciul tehnic al
primariei capitalei. În lucrarea sa Zanne abordeaza metoda de
cercetare denumita „corpus folcloric” si care implica utilizarea tuturor
surselor existente si notarea lor. Creatia sa presupune meticulozitate,
dedicatie si rabdare, trasaturi de care autorul a dat dovada. Are
numerosi corespondenti, din toate tinuturile unde locuiesc români, care îl ajuta la completarea paginilor celor zece volume (din
Muntenia, Moldova, Transilvania, din Oltenia, Macedonia).
Ioan Caranica este autorul colectiei de folclor aromân „130
de melodii populare aromânesti”, ce contine cântece din toate zonele
locuite de aromânii sud–dunareni. Lucrarea este împartita în cinci
capitole: melodii ale aromânilor din nord, din regiunea Veriei si
cântece aromânesti din sud, cântece fârserote, cântece de Sânziene
si cântece de nunta din regiunea Veriei. Ioan Caranica s–a nascut la
7 octombrie 1882 si moare pe data de 30 octombrie 1965. si–a facut
studiile la Universitatea de muzica din Bucuresti, este profesor de
muzica la un liceu cu profil românesc din Bitolia, la Turda si la Cluj.
Caragiani Ioan D. realizeaza primul studiu ce priveste
folclorul din punct de vedere istoric, lingvistic si literar, „Românii din
Macedonia si poezia lor poporala” (1869), ce include 10 poezii
populare macedoromâne, transcrise si adaptate în daco–româna si
publica poezii aromânesti în revista „Convorbiri literare” (1869). S–a
nascut la data de 9 februarie 1841, în Avdela–Grecia si moare pe 13
ianuarie 1921 (1920?), la Iasi .
Nicolau Irina, jumatate aromânca, jumatate grecoaica, se
naste la 29 ianuarie 1946 si moare la 3 iulie 2002. A fost folclorist,
eseist, director la Muzeul Ţaranului Român, doctor în filologie–folclor.
Din creatia sa amintim „Haide,bre!”, „Aromânii, credinte si obiceiuri”,
„Credinte si superstitii românesti” si altele.
Iulia Wisosenski s–a nascut în anul 1976 în localitatea
Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta. Drumul parcurs pâna la a
ajunge asistent–cercetator folclorist la Institutul de Etnologie si Folclor
„C. Brailoiu” al Academiei Române consta în absolvirea facultatii de
Litere si Teologie la Universitatea Ovidius, din Constanta, în anul
1998, urmeaza cursuri aprofundate de limba si literatura româna
contemporana si dialectologie (2000) la aceeasi facultate, având ca
tema de doctorat „Reflectii ale relatiilor de rudenie în literatura orala
aromâna”. Din scrierile sale prezentam: studiul „Blesteme la aromâni”
(2002), editeaza brosura însotita de CD „Tumbe, tumbe. Cântece
aromânesti” ( 003).Emil Ţârcomnicu s–a nascut în anul 1971, la Craiova,
actualmente este cercetator–etnolog la Institutul de Etnologie si
Folclor al Academiei Române . Urmeaza cursurile Universitatii de
Automatizari Calculatoare ( IPB ), specializarea calculatoare, pe care
o absolva în 1995. De asemenea este absolvent si al facultatii de
Sociologie, Psihologie si Pedagogie, specializarea sociologie, la
Universitatea din Bucuresti, în anul 1998. Este interesat de studii
aprofundate de sociologie politica si politici ale bunastarii (1999) si îsi
pregateste doctoratul la facultatea de geografie a Universitatii din
Bucuresti, având ca subiect tema „Minoritatile românesti sud–
dunarene. Studiul etnologic al aromânilor.” Este coautor al volumelor
„Enciclopedia valorilor reprimate. Razboiul împotriva culturii române
1944–1999” (2000), „Cercetari sociologice si etnografice ale satului
românesc . Slatioara, un sat de sub magura” (2000), „România si
Balcanii. Spatiu geo–politic. Minoritati românesti” (2002),
„Comunitatile românesti din dreapta Dunarii” (2002), „Sarbatori si
obiceiuri” (2002).
De asemenea, îi mai putem aminti pe Vanghele T. Millio
(„Cântece populare aromâne”–1928), Vangheliu Petrescu ( „Mostre
de dialectul aromân”), Gr. Tocilescu, Adrian Turculet.

CAPITOLUL III

TRADIŢIILE FOLCLORICE ALE AROMÂNILOR


„Armânlu nu chĭari”
(„Aromânul nu moare”) „Studiul folclorului dialectelor sudice este necesar, atât
pentru cunoasterea fondului comun stravechi al culturii populare
românesti, cât si datorita valorii spirituale a acestui tezaur, apartinând
unor populatii, care, mai ales în ultimele secole, s-au stabilit într-un
numar considerabil pe teritoriul dacoromân.” [40] Dintre cele trei patru
dialecte românesti (dacoromân, aroman, meglenoromân, istro–
român), cel mai însemnat, ca ordin numeric, este cel aromân. Dintre
genurile muzical-folclorice abordate de aromâni mentionam: bocetul,
colindatul, cântece de nunta si de logodna, epice–eroice, haiducesti,
balade, cântece de joc, de dragoste, de înstrainare, de dor,
pastoresti, de joc, etc. Aromânii raspânditi în Peninsula Balcanica
(Albania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România), cu toate ca sunt sub
influenta popoarelor conlocuitoare, îsi pastreaza traditiile, obiceiurile,
graiul, muzica, acestea manifestându–se într–un mod evident în
caracteristicile fizice si spirituale ale celor patru categorii: gramusteni,
fârseroti, pindeni, bitoleni.

III. 1.Traditii, superstitii la nastere
Familiile aromâne din vechime erau numeroase si era
binevenita si prilej de mare bucurie ca primul copil sa fie baiat sau , în
general , nasterea unui baiat. Baiatul, la botez, primea numele tatei,
iar fata, numele mamei, iar daca socrii sunt morti, primesc numele
acestora. Daca femeia purta la sine omoplatul drept al unui liliac,
aceasta nu mai ramânea însarcinata. Însa, pentru a ramâne
însarcinata, femeia sterila trebuia sa manânce bomboanele aruncate
de nasa în biserica, în timpul nuntii. Se spune despre copiii care sunt
conceputi în zilele de post ca vor avea probleme de ordin fizic. În
general, majoritatea cercetatorilor confirma faptul ca atâta timp cât
femeia este însarcinata trebuie sa se fereasca de privirile oamenilor,
în mod special a barbatilor. Pentru a nu se înfasura cordonul
ombilical în jurul gâtului copilului, femeia trebuie sa se fereasca de
locurile murdare sau spurcate. E bine ca gravida sa fie tinuta departe
de privirile oamenilor pentru a nu stârni invidii sau a nu fi deocheata,
sau prea mult admirata, de aceea si „momentul nasterii se patreaza
secret”. [41] Moasa, pe parcursul nasterii, este asistata de o membra
a familiei. Înainte de a intra în camera gravidei, moasa îsi va înmuia
coltul drept al sortului într–o caldare cu apa, cu care spala de trei ori spatele femeii, urându–i „lifturini lisoarâ”. Pe durata nasterii, barbatul
trebuie sa iasa din casa. Nasterea se face doar pe asternut nou,
curat. Daca nasterea este grea, moasa ia o pietricica pe care o lasa
sa cada pe sub camasa gravidei de trei ori, spunând: „Cumu cadi
cheatra, asi s – cadâ tecnulu” sau i se da sa bea „apa muta” în care
s–a pus un ban de argint.
Dupa nastere lauza va bea pret de 40 de zile apa sfintita,
adusa de la biserica. În cazul în care copilul se naste mort, îi este
atinsa de fata, de trei ori, o icoana si astfel copilul se considera
botezat. Trecând de greutatile nasterii, în chip simbolic femeia trece
peste o tava cu mangal aprins, în timp ce rosteste „Tricui pritu focu s–
nu mi–arsiu” . Dupa nastere, femeii îi este legat în jurul pântecului un
brâu rosu cu alb , pentru „a nu–i cadea inima”. Momentul nasterii este
anuntat de catre moasa la usa sau la fereastra, iar copiii care au stat
si – au asteptat sa afle, se duc sa dea de veste în sat, primind ca
recompensa bani . Se spune ca datorita nasterii femeia scapa de
toate bolile si cât timp este lauza ea nu trebuie sa poarte cruce si nici
sa se închine la icoane. De asemenea, nu este bine ca doua lauze sa
se întâlneasca, iar daca aceasta se întâmpla, ele vor trebui sa faca
schimb de inele. Pentru ca lauza sa fie aparata de Albe(duhurile rele)
dupa ce a nascut, sub asternutul ei se pune o frânghie care sa o
apere, iar peste asternut se va pune o legatura de usturoi. La usa
casei în care a avut loc nasterea se leaga un snur de ata alba si
rosie, pentru a–i feri pe copil si pe mama de boli molipsitoare si
deochi . Timp de patruzeci de zile, în casa unde stau mama si copilul
se acopera oglinzile si geamurile, se tamâiaza, în a treia zi de la
nastere în camera lauzei se aranjeaza totul ca la sarbatoarea
Pastelui, asternând „velnite” si, de asemenea, se asterne si o
tesatura ce are un motiv special , ce alunga spiritele rele. Pentru ca
nou–nascutul sa ajunga sa fie risipitor, moasa matura casa 3 zile la
rând , iar gunoiul îl arde în curte, la apusul soarelui. Oricine vine în
vizita la lauza îi aduce gogosi, adreseaza urari de bine mamei si
copilului, primind de la fiecare vizitator „un semn” care consta în bani,
o scama din haine, iar cu mama copilului nu se da mâna. Timp de 40
de zile femeia va sta în casa; este bine ca ea sa nu dea ochii cu
strainii, iar dupa aceste zile de izolare, lauza împreuna cu pruncul vor
merge la biserica îmbracati ca de sarbatoare.Pâna la primul scaldat copilului i se spune „tecnu”[42], de
asemenea, copilul mai poarta numele si de „bebi”, „ciuciu”, „pupu”. În
cazul în care la nastere copilul este vânat, este scaldat si i se face
frectie cu rachiu. Pâna la botez copilul nu va fi luat în brate si nici
sarutat. La prima scaldatoare, copilului i se adauga în apa sare, ulei
si un ban de argint. Peste copil nu este bine sa se paseasca, cele 40
de zile copilul nu va fi lasat singur în casa, iar la somn nu trebuie
lasat sa doarma cu fata spre luna, ca sa nu slabeasca. Pentru „a nu fi
stricat de Umbre” ( duhuri rele ), copilului i se pun în fasa sâmburi de
lamâie, usturoi, pâine si un inel. Primul scutec al copilului i se pune
pe burta pentru a–l feri de colici, iar luna nu trebuie sa-i vada
scutecele pruncului pâna la un an. În prima noapte, dupa nastere, în
leaganul copilului doarme o pâine, iar sexul copilului va fi divulgat
abia în cea de–a treia zi de la nasterea sa. Pentru a nu se prinde
usor deochiul de copil, când nasul îl vede prima data îl va scuipa de
trei ori dupa ureche si–i va pune banuti la scufita. Se spune ca un
copil, cu cât va fi mai dezmierdat, cu atât se va deochia mai usor.
Daca de „pupu” s–a prins deochiul, i se va da sa bea rachiu, iar
batrânele îl vor descânta cu carbuni aprinsi. Daca se îmbolnaveste
copilul de luna ( diaree, febra, plânsete ) atunci copilu „si–lu aruti ali
lunâ” ( „sa-l arunci la luna” ), daca plânge mult atunci se iau carbuni
aprinsi sau chibrituri si se arunca în trei directii, în timp ce se spune
„Na hlapsu , da–ni somnu!” . Când copiii sunt blestemati, atunci ei se
vor naste „copii–monstri”. Placenta femeii nu trebuie vazuta de
barbati, ci este îngropata cu tamâie, la adâncime mare pentru a nu fi
gasita de alte animale si mâncata; în acest din urma caz animalele se
vor transforma în vârcolaci si daca este mâncat si buricul copilului,
atunci se va transforma în vampir animalul respectiv. Copilul nascut
cu o bucata de placenta pe crestet se considera ca va avea noroc în
viata. Când unei femei îi mor toti copiii la nastere, aceasta trebuie sa–
si vânda copilul peste fereastra nasilor, care îl vor duce imediat la
biserica si–l vor boteza; sau mama îi cumpara copilului hainute doar
din bani împrumutati de la rude, iar copilului i se pune în urechea
dreapta un cercel de aur sau argint; sau pruncul este dus la biserica
si este facut repede, de catre preot, frate de cruce cu un copil a carui
familie este numeroasa. Copilul mort este îngropat fara preot, iar
mama sa nu merge la groapa. Pentru a nu–si pierde laptele, lauza va
purta la gât un inel de argint, nu îsi va petrece oaspetii „ca sa nu–si
petreaca laptele”, iar seara la culcare vor fi acoperite geamurile
pentru a nu i se fura laptele mamei. Pierderea laptelui poate fi cauzata de deochi, de mirare, de încântare la auzul unui cântec
foarte frumos. Ursitoarele la aromâni sunt Mire, Albe, Harioase sau
Musate si ele îsi fac aparitia în a treia zi de la nasterea copilului.
Despre ele se spune ca sunt trei fete mari care traiesc în gradinile
oamenilor, pe la case, stresini, sunt îmbracate în alb, iar cine le vede
trebuie sa–si faca semnul crucii si sa tuseasca pentru a le atentiona
si a nu le calca din greseala. Dupa nastere, femeia trebuie sa
gateasca o turta pe care o închina Sfintei Marii si care nu pleaca din
preajma lauzei daca nu primeste aceasta pâine. În noaptea venirii
Mirelor se pregateste special pentru ele o masa separata pe care se
aseaza cinci colaci si miel gras, din care lauza nu are voie sa
manânce. În aceeasi seara se face o masa pentru toate femeile si
fetele din sat, la care mama si pruncul primesc urari de bine si banuti
de aur sau argint, asezati pe o tavita pe care se afla si o bucatica de
pâine. În aceeasi seara, la culcare, fetelor li se pun sub perna
foarfece, ace, ata, iar baietilor–calimari, condeie, bani, carti, etc. În
acelasi timp , pe perna copilului se aseaza obiecte precum aur,
creion, cleste, urmând astfel sa–si aleaga meseria. Gintii si Umbrele
sunt duhuri rele ce vin noaptea la copil si la mama, însa, împotriva lor
se pot folosi excrementele copilului sau anumite amulete construite
de nasa înainte de nastere.
Botezul este bine sa se faca în prima duminica dupa
nasterea copilului sau, cel mult, la o luna. Încuscrirea pentru nasi si
fini este interzisa pentru noua generatii. Numele copilului este tinut
secret de catre nasi si rostit doar în biserica. Nasii sunt invitati la
botez de catre o batrâna care merge la ei cu o tava pe care duce
ciorapi, o haina, camasi, etc. Alaiul care merge la botez poarta
denumirea de „taifa”, iar pâna la biserica o femeie oarecare din taifa,
care vrea sa aiba copii, poate sa duca în brate pruncul. La biserica,
preotul scuipa copilul de trei ori dupa ureche pentru a nu raci. Dupa
ce nasul a rostit numele copilului în biserica, copiii ce l-au auzit
alearga în sat sa dea de veste, fiind rasplatiti cu bani pentru
osteneala. Dupa botez, nasul poarta lumânarea într–o mâna si copilul
în cealalta, mergând în vizita la trei case unde locuiesc rude ale
tatalui. Daca, în drum spre casa se stinge lumânarea, înseamna ca
pruncul va avea o viata scurta. Ajunsi acasa, nasul daruieste mamei
copilul, spunându–i: „Turcu–ni dâdesi, cristinu t–aducu.” Finul
primeste de la nas o pânza, „pânza de botez”, care mai poarta si
numele de „cucula”.Pentru a fi întarcat copilul, se sting carbunii din vatra si sunt
dati deoparte si pot fi reaprinsi la nasterea urmatorului copil. La
cresterea primilor dinti, i se face un amestec fiert de grau, naut si
porumb, pe care i–l da copilului sa–l manânce, urându–i–se: „Cum
creapâ grânul, s-creapâ s-dintâli”[43]. În momentul în care copilul
face primii pasi, i se leaga de spate niste surcele si este pus sa
înconjoare un copac de trei ori.
În studiul „Obiceiurile la nasterea copiilor poporului român
din Macedonia”[44]descoperim, implicit, numeroase coincidente cu
cele spuse de Irina Nicolau, însa si elemente noi. Iata, deci, ca
Teodor Burada face o schimbare de nuanta si mentioneaza ca în
momentul în care trebuie ca gravida sa nasca, nu trebuie sa afle
„vecinii sau rudele de momentele nasterii”, iar moasa, chemata de o
batrâna, trebuie sa vina pe ascuns. Folcloristul mai precizeaza si
motivul pentru care nu trebuie sa se afle despre momentul nasterii:
femeia va naste cu mare greutate, astfel. Schimbul de verghete se
practica în Vlaho–Clisura în momentul în care o femeie stie ca o alta
va naste, iar în restul locatiilor predomina obiceiul ca femeia banuita
ca stie este chemata la gravida, pe care o stropeste cu apa din gura
sau o afuma cu o bucata din haina de pe ea. În cazul în care copilul
are vreo pata pe corp se presupune ca femeia a mâncat fructe pe
care le-a furat. Daca femeia va naste când e senin, atunci destinul
copilului este unul bun, iar în caz ca timpul este noros, atunci pruncul
va avea de întâmpinat multe greutati în viata. Gravida refuza, în
general, ajutorul medicului, considerându–se astfel pângarita. De
data aceasta se pare ca moasa aduce vestea tatalui despre nasterea
copilului. Daca este baiat, atunci moasa îi scoate tatalui fesul de pe
cap si–i da vestea si primind o suma de bani, iar de este fata, „moasa
anunta aceasta tatalui cu oarecare vorbe de mângâiere”, deoarece
este motiv de tristete în familie. Dupa acestea, tatal trimite un baietel,
pe care îl plateste, sa dea veste rudelor, de la care va primi din nou
bani. Dupa nastere va sta candela aprinsa permanent, iar dupa 40 de
zile va fi chemat preotul pentru a da cu aghiazma unde a stat lehuza
si pe oamenii ce au stat în preajma ei. Când pleaca musafirii de la
lehuza nu se da noroc cu ea si nu se saluta pentru a nu i se lua
laptele. În localitatea Magarova, si nu numai, este obiceiul ca timp de
un an de zile copilul sa nu fie spalat pe cap. În Vlaho–Clisura copilul
este împresurat cu sare si lasat astfel jumatate de zi, dupa care este
scaldat în apa calda amestecata cu vin. Dupa botezul copilului i se poate pune în scaldatoare sare „sa aiba harea” (sa fie placut),
„paradzi” (bani) pentru a fi bogat, busuioc pentru a fi frumos
(„musat”). Apa de la scaldatoare este aruncata cu grija, pentru a nu o
varsa peste Albe (ursitele). Daca se naste copilul în „cumesa” se
considera ca va fi norocos, iar de este baiat, acea camasa este
pastrata ca talisman, considerându–se, dupa ce a stat 40 de zile în
altar, ca având puteri miraculoase de a salva vieti sau de a ajuta la
necaz. Copilul trebuie înfasat în scutece de lâna tesute în casa, care
sa aiba ambele capete rosii. Despre snurul rosu cu alb despre care a
mentionat si Irina Nicolau aflam ca el este pus deasupra usii camerei
unde este lauza pentru a feri de boli iar firul poate fi purtat si de
mama la inelul de logodna fiind folositor împotriva deochiului. În
timpul primei alaptari, la o zi dupa nastere, mamei i se pune pe cap o
sita cu o pâine înauntru, pentru a avea lapte din plin. Se spune ca nu
este bine a se da, a se scoate din camera lauzei vreun obiect si nici
ca aceasta sa dea cu mâna ei, pentru a nu-si pierde laptele. În a treia
zi dupa nastere, copilului i se face o turtita ce i se lasa sub perna 40
de zile, precum i se pun si numeroase obiecte: bani, carti, foarfece,
etc., iar în acea seara va fi lasat singur în camera si nu se va intra la
el defel, pentru a nu deranja Mirele (ursitoarele). Daca pruncul sufera
de galbinare, atunci i se vor lega la gât un fir de ata rosie si unul
galben putin timp, dupa care acestea se vor prinde pe un trandafir
pret de o noapte, dupa care, în urmatoarea zi, firul rosu va fi pus din
nou la gâtul copilului, iar cel galben va ramâne acolo. Copilul nu este
lasat în camera singur pentru a nu fi facut „vampir” si este lasat în
grija unui obiect, daca nu are cine-l pazi. Pâna la trei ani copilul nu se
va uita în oglinda, pentru a nu se îmbolnavi de epilepsie („cade din
afara”[45]). Pentru ca pruncul sa nu mai plânga foarte mult, se sparge
un ou într–un vas de lut, pe care îl acopera cu o hainuta de–a
copilului si se lasa astfel sub un trandafir o noapte; când oul dispare
(mâncat, eventual de pisici) se considera scapat copilul de plâns si
este îmbracat cu hainuta ce a acoperit vasul. Pentru ca pruncul sa nu
mai fie ferit de lumina lunii sau ca va fi mâncat de aceasta, mama
iese cu el la luna si spune: „ti–l dau slab si nic s–ni–l dai gione” („i–l
dau slab si mic, sa mi–l dai voinic mare”). Îmbracamintea copilului nu
este lasata afara dupa ce a apus soarele, pentru a nu fi furata de
zânele iubitoare de copii, care „aduc boala în hainele lor” . Pentru a fi
vioi, copilul este uns la ochi cu scuipat, i se face cruce de 3 ori, în
cazul în care este botezat si e tras de nas, timp de 40 de zile. Burada
da o alta rezolvare întâlnirii dintre doua lehuze: ele trebuie sa faca un schimb de pâini, pe care si le vor returna dupa 40 de zile. În cazul în
care lauza ramâne fara lapte, i se vor da bani unui om pentru a
înmuia, în izvor sau fântâna, turtita de pe perna mamei, pe care o va
mânca, astfel venindu–i laptele. În cazul în care copilul moare
nebotezat, este înmormântat de moasa si tata în afara cimitirului, fara
sicriu, ci asezat pe o bucatica de scândura. Lumânarile de la botez
sunt puse într–o pâine pentru ca pruncul sa aiba inima buna si sa fie
bogat. Dupa botez copilul este împartasit, iar de nu plânge, este
piscat de nasa ca sa plânga, deoarece, prin aceasta, se considera ca
pruncul implora pe Dumnezeu sa–l crestineze. Dupa 40 de zile,
mama merge la biserica pentru a primi binecuvântare, iar la
întoarcere va înmuia o turtita în 3 fântâni, pentru a avea lapte din
belsug pentru copil. Se obisnuieste ca nasa sa dea copilului pe piept
cu zahar si bani, „ca sa fie dulce la vorba si bogat”[46]. Pentru a
învata sa mearga, copilului i se leaga degetele mari de la picioare cu
o ata rosie, este pus pe un prag de usa si cu o secure îi este taiat firul
în doua, considerându–se ca „taie frica copilului”. Daca într–o familie
mor de mici copiii, atunci nou–nascutul îl ia nasa de la mama fara ca
aceasta sa stie si–l lasa în pragul usii bisericii, pâna va fi gasit de
cineva care îl va si boteza. Dupa care, moasa îi spune noului nas al
cui este copilul, iar acesta îl va duce mamei lui acasa pentru a–l
adopta, ca fiind copilul altcuiva.
Tot despre ritualurile nasterii la aromâni ne vorbesc Nicolae
Gh. Caraiani si Nicolae Saramandu[47], însa, de data aceasta, este
vizata o anumita categorie de aromâni si anume cea a gramostenilor.
Astfel aflam ca femeia, ramasa gravida, nu spunea aceasta nimanui,
ci surorile, cumnatele, soacra îsi dadeau seama în timp, dupa felul de
a se comporta. În momentul în care gravida nu avea rude care s–o
ajute în treburile casei, ea trebuia sa munceasca pâna când nastea.
Când se apropia momentul nasterii, nora îsi anunta soacra cu jena,
aceasta din urma trimitând o femeie sa cheme moasa. Moasa
aducea cu sine si o floare, „mâna ali Stâmârii” (Mâna Maicii
Domnului) care era pusa în apa, iar dupa ce se deschidea, i se dadea
femeii însarcinate sa bea pentru a avea o nastere usoara. Dupa
nastere, moasa dadea mamei sa miroase gaz, pentru a o impulsiona
sa elimine placenta. Buricul copilului era legat cu un fir de ata de
bumbac. Motivul pentru care era presarata sarea pe corpul copilului
dupa prima baie este ca sa nu se opareasca („s–nu s–upâreascî”).
Copilului îi era înfasurat capul într – un batic anume („ciuvre”) timp de 40 de zile, pentru a nu ramâne cu capul turtit. Pruncul nebotezat
primea nume precum „ghiftici” (tiganus), „tucaciu” (turculet ) , „pijî”
(copil nebotezat), „ciubânicî” (lingura de lemn). Dupa ce copilul a fost
înfasat prima data, i se coase pe hainute inelul tatalui de casatorie,
iar în cazul gemenilor se foloseste si inelul mamei. Gravida ce naste
gemeni se crede ca a mâncat fructe îngemanate sau oua. Daca lauza
avea ameteli, i se cosea pe caciula un catel de usturoi, iar împotriva
deochiului i se cosea un batic rosu în care punea margele albe si rosii
si usturoi. Pentru ca cei ce veneau în vizita sa nu deoache copilul
„duceau la gura degetul aratator de la mâna dreapta si îl atingeau,
apoi, de buzele noului nascut” [48]. Despre copiii nascuti sâmbata se
credea ca erau feriti de deochi. Turta Sfintei Marii era rupta în patru,
o bucata era pusa la înaltime pentru ca pruncul sa creasca înalt, iar
restul se împartea invitatilor. Ajutorul dat lauzei de catre soacra,
cumnate, etc. nu era platit, ci era un semn de bunavointa si „într–
ajutorare”. Mâncarurile specifice mesei ce se pune în cea de–a treia
zi de la nastere sunt iahnia de fasole, orezul, colacii cu raze de soare
pe ei, miel gras, placinta cu brânza („pitî di casu”), iar la aceasta
masa nu participa barbati. Se bea rachiu dintr-un clondir ce mergea
din mâna în mâna, facându–se urari de bine nasei legate de copil. Se
mentioneaza ca mâncarea se servea încet, deoarece se mai si cânta,
însa nu cânta si lauza. Copilului, în noaptea când veneau ursitoarele,
i se puneau la cap obiecte de valoare, bani, pentru ca Mirele sa–i
urseasca „tutî eta s–aibî ti ari tora la capŭ” (toata viata sa aiba ce are
acum la cap). Fiecare ursitoare se considera ca avea câte o replica
de spus copilului: prima facea urarea copilului de „sa traiasca cât ard
taciunii în foc” ( „s-bâneadzî câtŭ ardu tâciuńli tu focŭ” ), a doua
spunea „sa–i dam viata lunga” ( „sâ – l’i damŭ banî lungî” ), iar cea de
pe urma „sa aiba viata lunga, sa fie sanatos, sa fie negustor si sa
aiba bani multi” („s-aibî banî lungî, s-ibî sânâtosŭ, s-ibî pârmâteftu, s-
aibî paradz multî”)[49]. Cei ce intrau si ieseau din camera lauzei
trebuiau sa treaca peste o caramida pe care se ardea tamâie pret de
40 de zile. Lauza purta la subsuoara o legatura facuta de nasa din
boabe de grâu, un nasture de argint, o capatâna de usturoi si vopsea
naturala bleumarin timp de 40 de zile, pentru a fi ferita de „spiritele
rele”. Se credea ca spiritele rele pot patrunde oricum în camera
lauzei, iar împotriva acestora se facea un saculet cu o tesatura
complicata, pe care se opreau spiritele sa o dezlege si astfel îsi
petreceau timpul pâna când cânta cocosul si plecau. Acesti „saci
magici” trebuiau tesuti doar pe timp cu soare, dupa un anumit tipar pe care nu–l cunostea oricine. Dupa împartasirea mamei dupa 40 de
zile, la iesirea din biserica, trebuia sa se mearga doar la deal, pentru
a–i merge bine copilului în viata. La gramosteni botezul are loc dupa
aproximativ 15–22 de zile de la nasterea copilului , cel mult se putea
amâna 30 de zile. În cazul în care copilul era baiat, era botezat de
nans, iar de era fata, este botezata de nasa. În fata alaiului de botez
cei ramasi acasa se ridicau în picioare, iar mama asezata în pragul
usii, face trei închinaciuni în fata nasului, dupa care primeste copilul
peste prag. Nu este bine sa fie sarutat copilul pe gura, deoarece se
spune ca va ramâne peltic, de aceea mama îsi va saruta copilul pe
obraji, dupa care va saruta mâinile tuturor invitatilor mai în vârsta
decât sotul ei.
Femeile sterile erau desconsiderate în comunitatea
gramostenilor, deoarece nu puteau aduce continuitate în familie, iar
belstemul cel mai mare adresat unui strain era „tu bana ta s – nu basi
câruńi” (în viata ta sa nu saruti cununii de nunta). Pentru femeia care
nu ramânea însarcinata exista o serie de rituri „magico–medicale”,
dintre care amintim: în sat exista o batrâna priceputa la care se
ducea femeia, careia îi facea o „gimnastica rituala a mâinilor,
picioarelor si pântecelui, pentru ca femeia stearpa sa prinda
sarcina”[50]. O alta metoda de a ramâne însarcinate, era ca femeile
sterile sa aprinda o lumânare sub o icoana din casa în ziua de 2
februarie, de Întâmpinarea Domnului, numita la aromâni „Papandia”
si sa se roage sa ramâna însarcinate. Daca, dupa acestea, femeia
ramânea însarcinata, în timpul nasterii era aprinsa „teara di
Papandia” ( lumânarea de la Papandia ).
Daca unei femei nu–i traiau copiii, imediat cum ramânea
însarcinata toata lumea îi aducea urarea „heru s – facî” (ca fierul sa
se faca). Când copiii erau facuti frati de cruce, „fartatŭ pi vanghel’iŭ”
(frate pe evanghelie) si erau prea mici, raspundeau parintii în locul lor
„himŭ fârtat”, iar familiile acestora nu aveau voie sa înrudeasca noua
generatii. În cazul în care o lauza ramânea fara lapte, atunci i se lua
mana laptelui unui animal (oaie sau capra), acesta din urma fiind
sacrificat. Se mai spune ca laptele matern este un bun tratament
pentru ochi, în cazul aparitiei urciorului, când lacrimeaza ochii sau
pentru curatarea prafului din ochi.
III. 2. Nunta la aromâni
George Marcu face precizarea ca vis-a-vis de obiceiurile
legate de logodna, acestea sunt asemanatoare la mai toti aromânii,
fiind practicate cu mai mult interes de catre fârseroti si gramosteni.
Folcloristul ne povesteste ca „una din conditiile principale ... o
constituie tinuta moral–sociala a celor doi tineri si a familiilor lor” [51].
Fata este petita, sunt purtate tratative cu parintii fetei, de catre
prietenii si rudele baiatului în cazul logodnei, iar pentru nunta vor
merge chiar parintii baiatului sa ceara fata. În urma acceptarii, fata
primeste „semn n’icu” (semnul mic), reprezentat de un obiect dintr–un
metal pretios atasat unei pânze multicolore. Participantii la acest
obicei sunt putini, luând parte doar membri apropiati ai familiei celor
doi tineri. În momentul în care are loc oficializarea cererii fetei, se
face o ceremonie propriu–zisa acasa la fata, în cadrul careia fata va
primi din partea viitorilor socri „semnul mari” (bijuterii, inele, daruri
pentru parintii fetei), iar în acest cadru viitorii cuscri îsi strâng mâinile,
se felicita si se îmbratiseaza. Dupa toate acestea are loc o petrecere
pe parcursul careia se cânta si se danseaza cântece ocazionale.
Nunta reprezinta cel mai însemnat moment din existenta
comunitatii aromânilor, la care sunt invitati sa participe toate rudele
mirelui si miresei, parintilor si nasilor, prieteni, cunostinte. De la
George Marcu aflam ca nunta începe de miercuri dupa–masa si se
încheie marti dimineata. Miercuri seara o fata ce are parintii în viata,
gatita ca pentru sarbatoare, umbla prin sat sa adune toate prietenele
miresei ( „suratile” ), pentru a se aduna la casa acesteia din urma si a
începe framântatul aluatului de pâine. Cu aceasta ocazie se cânta,
iar când aluatul este gata, se înveleste cu stergare albe si curate si
cei prezenti arunca bani peste prosoape, invocând bunastarea. Banii
sunt adunati de catre prietenele miresei pentru a–si cumpara câte un
obiect ce–l vor purta la nunta. Joi se vor coace colacii, pâinea,
cozonacii, iar vineri fetele, femeile din sat vor merge la mireasa acasa
sa vada zestrea. Sâmbata dimineata o ruda de–a mirelui va merge în
sat sa cheme rudele acestuia la masa si la petrecerea din acea
seara, iar tot acum se pregateste si steagul de nunta („flamurî”). La
casa miresei, sâmbata seara este „masa de bun–ramas” alaturi de
cei mai apropiati din familie si prieteni . Nasul este considerat cel mai
important persoanj, acordându–i–se mult respect deoarece este noul
parinte spiritual al celor doi tineri. Pe drumul spre mireasa se merge încet, facându–se mici opriri si cântându–se anumite cântece în grup,
„omofonic, eterofonic sau chiar polifonic (fârserotii). Dupa cununia
religioasa mireasa este bagata în hora („bâgatî nveasta’n corŭ”) la
care danseaza si cânta majoritatea nuntasilor si este condus, pe
rând, jocul de catre nas, nasa, mireasa, mire si socri, nefiind
acompaniat de vreun instrument. În timpul horei , parintii fetei împart
daruri rudelor din partea mirelui (baticuri, basmale, ciorapi, etc.),
asezându–le pe umerii acestora. Dupa aceasta, nuntasii, împreuna
cu mirii merg la casa mirelui, unde mireasa este întâmpinata de
soacra cu pâine si unt pentru bogatie. Mireasa atinge cu untul pragul
de sus al usii, dupa care i se pune deasupra capului lâna alba ce
simbolizeaza trainicia si viata lunga. Cei doi miri sunt legati de soacra
mare cu un singur stergar si sunt trasi în casa, într–o încapere unde
vor trece toti nuntasi spre a–i felicita si a le face urari de bine. La
aromâni, petrecerea de duminica are loc la casa mirelui, iar din
partea miresei nu au voie sa participe decât fratii si surorile ei.
George Marcu observa ca în ultimul timp nuntile au început sa fie
facute la restaurante, camine culturale, saloane. Luni se continua
petrecerea tot la casa mirelui, unde se iau prânzul si cina. În dupa–
amiaza zilei de luni mireasa se obisnuieste sa fie dusa la la apa,
unde va unge cu unt locul de unde curge apa, se închina în fata apei,
iar împreuna cu mirele, pe rând, umple o galeata cu apa pe care o
varsa de trei ori la rând, acest ritual având legatura cu fertilitatea, iar
la întoarcerea spre casa nuntasii cânta tot timpul. Luni seara este
desfacut steagul de catre nas, iar furca este data miresei, „sa aiba cu
ce toarce lâna în casnicie”[52], iar merele din „flamurî” sunt feliate si
date tinerilor pentru a avea succes la casatorit. Se petrece si în
aceasta noapte, pâna în dimineata de marti, când se termina nunta.
Iulia Wisosenski si Emil Ţârcomnicu realizeaza împreuna o
lucrare de cercetare a obiceiurilor si traditiilor legate de nunta,
aducând ca argumente însusi marturisirile amintirilor celor mai
vârstnici aromâni dobrogeni [53]. Autorii ne marturisesc ca pe vremuri
tinerii se întâlneau, de obicei , „în centrul satului”, la hora, când
mergeau la apa, sau cu animalele la pascut sau adapat. Acum 100
de ani tinerii se casatoreau între 14 si 29 de ani, iar fata putea fi mai
mare decât baiatul cu doi, trei ani. Petitului i se mai spune „stroinic”
sau „tucmire” si coincide, câteodata, cu logodna mica. Pentru orice fel
de a petrece era grija ca aceasta sa nu se întâmple în timpul vreunui
post. Miercurea se presupunea a fi cea mai buna zi pentru petit, logodna, casatorie când, un grup cu numar impar de participanti,
format din membri ai familiei viitorului mire, mergea la parintii fetei.
Cei ce vin spre a peti fata poarta numele de „stroinici”. Daca se
ajunge la întelegere si parintii fetei si fata accepta cererea logodnei,
atunci se serveste o masa musafirilor, unde sunt nelipsite tuica si
sarailia. Între „stroinici” si parintii fetei are loc o „târguiala”:
- „Bine ati venit. Cu ce ocazie ?”, întreaba parintii fetei.
- „Am venit la dumneavoastra, am auzit ca aveti o mioara.”
- „Da, este adevarat, dar poate fi caprioara, nu o mioara.”
- „Mioara, caprioara, ce–o fi, noi am auzit c–aveti.” [54]
Sau petitorii, prefacându–se a fi negustori, întreaba parintii
fetei: „Aveti de vânzare ori pasare, ori cutare?”. fata, care între timp a
stat dosita, este chemata pentru a–si spune si ea parerea, iar de este
de acord, primeste un cadou din partea viitoarei soacre si se aseaza
cu totii la masa. Dupa care, noua logodnica împarte cadouri tuturor
celor ce fac parte din alaiul de stroinici, iar socrului mare îi va saruta
mâna. Mai exista obiceiul ca mireasa sa aiba zestre, iar mirele
trebuie sa cumpere mireasa si încaltaminte ei si fratilor ei În
vechime, în timpul petitului era fixata si o suma cu care era
cumparata mireasa. În „perioada Cadrilaterului” înca se mai practica
alesul miresei de catre parinti. Dupa logodna , pâna la nunta , cei doi
tineri protagonisti se întâlneau si îsi faceau cadouri unul celuilalt
(„bileaguri”) inele, ciorapi, camasi, aur, etc., toate acestea însemnând
ca cei doi se plac. Pentru cei doi logodna putea dura de la o luna,
pâna la doi ani, acesta însemnând si o perioada de încercare pentru
ei. „Bardacu” este un urcior ce are 2 guri: cea mare este numita
„gura”, iar cea mica–„tota”. Dupa doua, trei saptamâni de la logodna
mama baiatului venea la casa fetei sa anunte ca fiul ei, împreuna cu
rude si cunoscuti, vin la „bardac”.
Urciorul era împodobit cu flori si se umplea cu rachiu pentru invitatii
veniti în frunte cu soacra mare. La aceasta întâlnire logodnica ofera
mici cadouri invitatilor, iar ea primeste de la logodnic un ban de aur.
La plecare, soacra mare saruta viitoarea mireasa si conducea din
nou alaiul spre casa. În Cerna se obisnuia ca mirii sa bea amândoi
din bardac pentru a nu se certa sau desparti. „Tucmirea” propriu–zisa are loc dupa doua, pâna la patru
saptamâni de la petit. Darurile primite la logodna mica sunt întinse pe
o ata într–o camera, spre a fi vazute de toata lumea. Mireasa trebuia
sa împarta la nunta, tuturor neamurilor din partea baiatului, ciorapi si
prosoape din bumbac, iar de cele mai multe ori logodna dura mai
mult, deoarece fata avea prea mult de tesut, iar baiatul trebuia sa
strânga bani pentru nunta. În cazul meglenoromânilor logodnicii se
mai întâlnesc pâna la nunta si la muncile câmpului, în sat la hora,
însa nu este valabil si pentru fârseroti, unde tinerii se mai vad abia la
nunta [55]. La logodna se face si „pugacili di fronziri”, o placinta cu
mere, unsa cu miere care se împarte musafirilor si, dupa ce s–au
împacat parintii se trage cu pusca în aer , ca semn ca învoiala a fost
facuta. La logodna se fac cadouri si se manânca sarailie si dulciuri
multe. Daca se vrea, se poate face si o logodna mare, cu o masa
fastuoasa, unde se si cânta „cântece cu specific macedonesc si apoi
cântece de petrecere” ce au ca subiect literar „iubirea”.
Mai nou se obisnuieste ca nuntile sa fie facute în toamna,
când recolta este bogata, însa, în vechime, nuntile se faceau pe 15
august. De luni pâna joi sunt invitati la nunta oameni din apropiere de
catre „calisari”, care merg prin sat cu bardacul si cu invitatii scrise,
precum si cei doi tineri viitori casatoriti, care vor merge, fiecare în
parte, la rudele sale. În seara de joi se va merge la nasi cu pâine, vin,
o pasare de curte si dulciuri, spre a–i invita la nunta. Nasul îi pune la
masa pe cei veniti, o masa modesta la care participa socrii mari si
mici, ginerele si cumnate, în numar impar. În aceeasi zi se fac
pregatirile pentru mâncare: se coc colaci, cozonaci, pâine, se taie
animale, se gatesc sarmale, borsuri, etc. În urmatoarea zi, spre seara
se practica obiceiul numit „margele”, la care mireasa pregateste în
camera ei o expozitie a zestrei ce o poseda. La acest eveniment
participa rude, cunostinte, prieteni care arunca în lada de zestre bani.
Mireasa este gatita, dupa care se pleaca cu alai la petrecere. Se
obisnuieste ca în acea zi , domnisoara de onoare sa danseze cu
haina miresei. La nunta va veni cine doreste sa se distreze, sa vada
mireasa, sa joace, sa manânce fara a da vreun ban. Sâmbata, la
casa mirelui, se aduna nuntasii si se manânca, se bea, era gatit
mirele si barbierit. Barbieritul se considera a fi obicei de-sine-statator
si trebuia facut înainte de apusul soarelui, iar în timpul acestei actiuni
se cânta, se petrece si i se dau sfaturi baiatului sa nu uite de mama si de tata. Duminica se aleg tineri cu parintii în viata ca „pusestrime” si
ca „fârtati”
(domnisoare de onoare si cavaleri). La mire acasa se aduna rudele
sale si merg cu alai si muzica sa–l ia pe nas, caruia îi fac numeroase
urari si felicitari: „Fii voios, nunu mare! Sa–ti traiasca finii !”, dupa care
îl duc la casa mirelui. Ajunsi aici, se pune o masa la care mirele va
trebui sa rupa cel dintâi pâinea. Mirele trimitea alai si dupa mireasa,
iar alaiul ajuns la casa fetei era servit cu bautura. La biserica socrii
mari asteptau venirea mirilor în pragul bisericii cu un urcior cu apa si
un buchet de busuioc uscat. Tinerii beau apa din urcior, îsi sarutau
socrii, dupa care merg spre altar. Zestrea miresei este dusa acasa la
baiat de catre „poguazi”, pe care nasul mare îi plateste simbolic.
Este obicei ca la nunta meglenoromânilor sa se faca un
steag ce poarta denumirea de „furglita”, ce are o cruce în vârf, în
capetele careia sunt înfipte mere, gutui, o batista rosie si prinse flori.
Dupa nunta acest steag se pune pe casa, unde ramâne pret de 40 de
zile.
Era trimis la mireasa un alai cu muzica din partea mirelui,
care era alcatuit din unchi, veri, frati, etc. Miresei i se duceau „doua
desagi” („disoaz”) ce se puteau cara pe umar, în care se aflau pantofii
miresei, doua mere, un colac si vin. I se dadea miresei sa bea vin din
pantoful drept, iar în pantoful stâng se puneau dresuri albe pe care le
îmbraca, dupa care mireasa este gatita de nasa pentru nunta.
Se practica „iertaciunea”, la care mirii îsi cer iertare de la
parinti, iar în unele cazuri de la nasi. Nasul este asezat în curte pe
un scaun, iar în fata lui se afla, pe o tava, o pâine, doua pahare cu vin
si bani în ele; cei doi tineri vin în fata nasului, se închina de trei ori, iar
nasul, la rândul sau, le face multe urari de bine („blugusoave”), iar
când se ridica, mireasa pune nasilor flori în piept. Dupa toate acestea
vin socrii mici sa o dea pe mireasa mirelui, spunându–i: „Cum
Domnul cu tine , tu cu ea!” si aceste lucruri i le spune si rudele
miresei. Mirii sunt scosi din casa luati de mâna de catre socrii mici,
care au pregatit si un colac(cozonac) pentru nasa, pe care aceasta
din urma îl va frânge în patru bucati, precizând: „În numele Tatalui, al
Fiului si al Sfântului Duh. Amin.”, iar mireasa arunca cu grâu în trei
directii. Se danseaza hora nasului si se împart prosoape si ciorapi de catre socrii mici, invitatilor din partea mirelui. Pe drumul spre biserica
este bine ca mireasa sa nu priveasca înapoi, sa nu raspunda la
strigaturile flacailor. În biserica mirii fac plecaciuni în fata socrilor
mari, iar soacra mare „o închina de trei ori cu colacul pe mireasa (de
umar )” [56]. Mireasa da socrilor mari câte un cadou. Soacra mare ia
mirele de mâna, iar socrul mare ia mireasa si îi conduc astfel spre
altar, unde sunt asteptati de preot. Dupa biserica se merge la mire
acasa, iar socrul mare duce mireasa în brate pâna în casa. Sau se
practica (în Liumnita) ca înainte de a intra în casa, mirii sa se
opreasca în poarta si sa se lase sarutati pe frunte, nas si umeri de
catre nuntasi.
Masa mare se face la salon sau la mire acasa si se începea
cu hora nasului. La masa mirii stau în centru, în dreapta lor nasii, în
stânga socrii mari, iar în fata sunt invitatii. Din partea miresei nu vor
veni la nunta decât fratii si surorile. La masa se vor servi sarmale,
pilaf, bors, friptura, vin rachiu si cozonac. La petrecere se cânta la
cimpoi, se danseaza hore, iar fata joaca doar cu rudele apropiate, nu
cu baietii din sat. Luni, dupa ce proaspetii casatoriti au dormit
împreuna, vestea era data în sat prin împuscaturi, iar trei femei erau
trimise la salon cu rachiu rosu si se dansa giamparaua. „Daca
mireasa nu era virgina, era trimisa pe grapa la parinti acasa.” Se
obisnuia ca tinerii din sat sa fugareasca mirele sau sa–l spânzure
pentru pacatul savârsit, acesta trebuind sa le ofere o suma de bani
pentru a fi lasat în pace. De asemenea, era amenintat si socrul mare,
care, pentru a scapa trebuia sa le dea tinerilor ulei, zahar si faina, din
care, mai pe urma, se facea o prajitura.
Dupa toate acestea mireasa porneste spre casa mamei,
unde nu este lasata sa intre, ci i se dau la poarta dulciuri pentru a le
duce la noua sa casa. La înapoiere strânge apa din trei fântâni, cu
care se va spala mirele murdarit intentionat de prieteni. Mireasa da
mirelui prosop sa se stearga si un cadou, iar mirele îi da bani, dupa
care vor merge iarasi la salon. Din partea socrului mare se porneste
alai spre a–l invita pe nas la petrecere, unde vor veni, de data
aceasta, si socrii mici cu rudele lor. Invitatii sunt serviti de catre miri
cu rachiu rosu, se danseaza în hora mare si se fac cadouri mirilor.
Obiceiul „legatorii” consta în schimbarea voalului miresei cu
un batic, ca semn ca a devenit femeie. Luni se mâncau, la casa miresei, placinte si astfel nunta lua sfârsit. Dupa nunta mirii urmau sa
mearga permanent la nasi, îndeosebi la sarbatorile mari, cu tort, vin,
colaci, cozonaci, pâine, gaini, etc. Era traditia ca nasul de botez al
mirilor sa ramâna si nasul tuturor copiilor noii familii întemeiate, iar la
fiecare botez, nasul primea simbolic, ca semn al nasiei, un stergar.
Aflam ca în orase, „aromânii se încuscresc cu
albanezii” [57], dar nu si cu grecii, iar în anii bisecti nu se fac nunti.
Se întâmpla ca într–o singura luna, august, sa aiba loc si 20–30 de
nunti, fiind ca perioada favorabila 29 iunie–8 septembrie. Gramostenii
obisnuiau sa se casatoresca de tineri, 14–16 ani si nu era bine ca în
aceeasi familie sa se faca doua nunti în acelasi timp. De erau sa se
casatoreasca cei ce erau vaduvi, petrecerea acestora avea loc doar
noaptea. Doua mirese nu trebuiau sa se vada una pe cealalta, iar
daca pe parcursul desfasurarii nuntii se întâmpla sa moara careva,
atunci nunta si înmormântarea aveau loc în acelasi timp. În cazul în
care tatal mirelui nu traieste, atunci el este înlocuit de catre un frate al
sau. Nuntasii, toti, indiferent de gradul de rudenie sau daca sunt
cunostinte, poarta numele de „cuscrii”. În lunea din saptamâna nuntii,
toti barbatii din familia mirelui vor merge la padure pentru a
aproviziona ambele familii cu lemne, iar fetele merg la casa mirelui
unde vor cerne grâul, în acest timp ginerele arunca în sita castane,
bani, bomboane, naut. Mirele primeste de la un unchi al sau un
„berbec cu coarnele aurite, împodobit cu o oglinda în frunte si cu fire
de beteala si lâna colorata.” Marti mireasa primeste de la cei ce vin la
dânsa „casniscu”, un dar alcatuit din friptura, pâine, vin si prajituri.
Pentru pâinea ce se framânta pentru nunta sunt trimise trei fete sa
aduca apa neînceputa de la trei fântâni, la framântat participa doar
fete cu parintii în viata si se cânta diferite cântece specifice acestui
moment. Dupa terminarea aluatului, se face un joc în jurul lui, la care
oamenii se tin de mâna si cânta („gioacî aloatlu”). În cazul fârserotilor
framântatul aluatului are loc doar în prezenta nasilor chemati de doi
copii carora le traiesc parintii. Joi dimineata se obisnuieste ca
mireasa sa fie dusa la baia turceasca platita de catre mire. Mireasa
va primi la nunta haine „ti unâ banâ”, adica pentru toata viata. În
cazul în care ginerele era mai sarac, tatal fetei facea cadou noilor
casatoriti capre sau oi. La fârseroti era traditia ca zestrea miresei sa
fie asezata pe un cal, iar peste se suia si un baiat si zestrea trebuia
sa ajunga la casa mirelui înainte de a ajunge mireasa. Vineri seara
câtiva tineri se vor duce la trei fântâni pentru a aduce apa cu care mireasa se va spala pe cap în dimineata urmatoare. Printre bucatele
alese pregatite pentru nunta se obisnuia sa se prepare si un berbec
negru, al carui coada era data nasului ca semn de respect, iar peste
berbec erau aruncate boabe de orez. Pe parcursul nuntii, de sâmbata
pâna vineri mireasa nu trebuia sa manânce nimic, în semn de
modestie. Sâmbata seara socrul mare va merge la casa miresei
pentru a–i duce steagul de nunta purtat de nas si salba cu inelul de
logodna învelite într–o batista rosie, pe care i le da socrului mic, iar
pentru fratii si surorile miresei sunt aduse perechi de papuci în numar
impar, dupa care se cinstesc cu rachiu. Tot sâmbata seara se
întâlnesc si mireasa cu prietenele ei, care îi aduc placinte. În cazul
fârserotilor steagul era facut cu o duminica înaintea nuntii: „Baietii si
fetele mergeau la padure de unde taiau 2 lemne pentru 2 steaguri. Pe
unul dintre cele doua lemne se prindea o pânza alba care pe margini
avea cusuti clopotei. În vârful acestui steag se lasau trei crengute
care, împreuna cu suportul principal faceau o cruce. În cele trei
crengi se înfigeau mere. În vârful celui de–al doilea lemn se construia
o bila de lâna rosie. La întoarcere, fetele aduceau lemne din padure
pentru gatit. Cele doua steaguri stateau pe casa mirelui pâna la
sfârsitul nuntii. Când alaiul mirelui pleca dupa mireasa lua cu el
steagurile.” [58] Daca în familia miresei a avut loc recent un deces,
socrul mic poate cere sa nu mai fie adus steagul. La gramosteni
steagul este platit si jucat dupa ce a fost împodobit, fiind însotit de un
cântec anume:
„Ursea, tine nune,
Arucâ tu hlamburâ.
Ursea, tine soacre,
Arucâ tu hlamburâ.
Ursit, voi surari (frati, oaspit),
Arcat tu hlamburâ.”
Uneori „hlamburâ” poate fi si un steag tricolor românesc.
Pregatirea vestimentatiei pentru viitorii miri se face cu putin timp
înaintea nuntii si prin ele se trece cu vatraiul pentru ca tinerii sa
prinda puteri precum fierul. Îmbracamintea mirelui poarta denumirea de „yrâmbeatiti”, iar cele ale miresei de „nivistesti”; mirele purta
pantofi în loc de opinci, iar mireasa o pereche de cizma din piele
galbena pe care, mai apoi, nu le mai încalta niciodata, ci erau patrate
ca amintire. Mireasa nu purta bijuterii, ci doar o pereche de cercei ce
erau facuti din ceara. Salba miresei, adusa de catre socrul mare,
trebuie sa aiba monedele de aur însirate în numar impar, iar dupa ce
îi va fi pusa miresei la gât, aceasta va saruta mâinile celor prezenti
acolo, primind în schimb bani. Barbieritul ginerelui se face sâmbata si
este început de nas doar daca acesta are parintii în viata. Duminica,
înainte de a pleca la nunta, mirele merge în fata icoanei unde cere
binecuvântarea parintilor lui si bea aghiazma de trei ori, dintr-un
pahar, dupa care se porneste sa ia mireasa. Ajuns la aceasta acasa,
este întâmpinat de soacra mica care îl cuprinde cu o sfoara si–l
palmuieste iar fratii miresei trebuiau sa se împotrivesca sa o dea, iar
ca recompensa trebuiau sa primeasca o damigeana cu vin. Mirele,
înainte de apleca de la casa miresei, plateste o suma parintilor fetei,
pentru a o lasa sa mearga cu el. Când mireasa iese din casa îsi face
trei cruci, ia aghiaza si poarta în brate un vas plin cu apa. La noua ei
casa mireasa trebuia sa treaca pragul peste o bucata de fier si în
curte era întâmpinata de numeroase obiecte de uz casnic. La
aromânii din Albania mireasa este primita la mire într–o camera unde
se afla rudele acestuia, care o întâmpina cu texte improvizate ce
contin insulte si cuvinte de admiratie, la care mireasa reactioneaza pe
masura, însa fara sa vorbeasca. Pe frunte, obraji si barbie mireasa
are desenate 2, 3 cercuri concentrice, iar când transpira o femeie îi
sterge sudoare. Pe parcursul nuntii mireasa are privirea în pamânt,
este tacuta, cu fata acoperita, sta numai în picioare si, din când în
când i se cerea sa cânte. Luni sau marti seara se mascau câtiva
tineri care pretindeau ca sunt fratii miresei, parintii si cautau mireasa.
Se mâzgâleau cu carbune pe fata si faceau scandal la mesele
oaspetilor întrebând cine a furat mireasa. Acest obicei poarta numele
de „babuyearii”. Mirele, rudele sale, nasii erau spânzurati cu capetele
în jos si nu scapau pâna nu mituiau mascatii. Duminica si luni seara
mireasa dormea cu o ruda de–a sa sau de–a mirelui, iar marti seara
dormea cu mirele.
Darurile de la nunta sunt scoase în curte si sunt jucate de
nuntasi. Rudele miresei ofera nuntasilor daruri, iar nasul, cu o tava pe
care se afla pâine înmuiata în vin, umbla printre invitati sa ceara plata
darurilor, iar acesti bani sunt dati finului. Pe drumul spre fântâna, mireasa putea fi furata, iar cei ce o furau cereau recompensa mirelui.
Joi, dupa nunta mireasa merge la fântâna sa aduca apa pentru a se
spala pe mâini toti cei din casa, fiecare aruncând în lighean bani. În
unele parti în noaptea nuntii nasii conduc mirii la culcare, iar mirele
arunca în patul nuptial bani, unde fârtatii au mai aruncat bomboane si
stafide. Dupa ce miresei i sa pus baticul pe cap, întreg satul vine sa–i
sarute mâna, primind bani de la fiecare. La o saptamâna sau o luna
dupa nunta are loc „turnarea miresii” la parinti pentru o zi, ocazie cu
care rudele mirelui faceau cunostinta cu rudele miresei. În prima
saptamâna dupa lucru mireasa este scutita de treburile casei. Pâna
la nasterea primului copil sotii nu îsi vorbeau în prezenta unei a treia
persoane, iar timp de trei ani dupa casnicie ei nu aveau voie sa se
priveasca în ochi. Pe o perioada de 40 de zile de la nunta mireasa va
saruta mâinile celor mai în vârsta ca ea si va primi, în schimb, bani.
III. 3. Înmormântarea la aromâni
La gramosteni, cel ce este considerat a fi pe moarte va fi
însotit de catre 2 femei batrâne din familie, care sunt maritate si de o
alta femeie din afara familiei. Femeile din familie se ocupa de buna
rânduire a înmormântarii. Daca cel ce este pe moarte moare singur,
se considera a fi pacat. Cei ce îl supravegheaza pe muribund este
bine sa nu plânga daca îl vad ca trebuie sa moara, deoarece „l–ar
întoarce de la moarte”. La aromâni exista superstitia ca daca mortul
ramâne cu capul într–o parte, urmeaza sa mai moara cineva din
familie, iar femeia participanta din afara familiei are grija ca acest
lucru sa nu se întâmple. Se crede ca daca în casa se afla un copil
nebotezat în timp ce moare cineva, atunci copilul va muti, de aceea
copilul va fi dus la un vecin. Celui mort i se vor închide ochii si îi vor fi
legate falcile cu o basma neagra (pentru cei în vârsta) sau alba
(pentru cei tineri). Este aprinsa candela, i se pun doua lumânari: una
la cap si una la picioare, iar vestea merge în sat „din om în om”[59].
Daca cel ce a murit este capul familiei, atunci cea mai apropiata ruda
în viata va pune pe foc un obiect de metal pentru a întari familia
acestui. În cazul în care bolnavul a murit de moarte rea este întors cu
fata spre rasarit si i se dau hainele de pomana unei cunostinte
sarace, care spune „Dum’ l’eartî–lŭ” („Doamne , iarta–l”). Cei ce ajuta
la îmbaierea si îmbracarea mortului nu vor primi bani pentru aceste
gesturi, ci doar haine, alimente, iar apa în care a fost facuta baia va fi
aruncata departe de locuinta. Sunt acoperite toate oglinzile din casa pentru a nu se transforma în strigoi si este asezat pe jos mortul, într–
o camera buna a casei. În semn de doliu se vor pune pânze si
steaguri negre deasupra pragurilor usii si la poarta, iar membrii
familiei vor purta o pamblica neagra deasupra cotului stâng, în timp
ce femeile îsi vor acoperi capul cu un batic negru. Timp de 40 de zile
barbatii din familia celui decedat nu se vor barbieri. Mortul este
asezat în sicriu pe jos, cu picioarele spre usa, i se leaga si mâinile si
picioarele, pe piept i se aseaza o icoana si–i sunt puse la ochi si în
nari bucatele de tamâie. Se lasa usile deschise si se tamâiaza bine
toata casa, pentru a alunga spiritele rele si cei ce vin aprind lumânari
la capul mortului. Se aduc flori, fructe, fetele nemaritate saruta mâna
celui din sicriu, iar rudele îi saruta fruntea. Se pun în buzunarul
mortului bani si grâu, aducând astfel omagii tuturor celor adormiti si
numai femeile vor sta de veghe la cel decedat. Se are în vedere ca
nu cumva vreo pisica sau vreun câine sa treaca peste mort, deoarece
se crede ca astfel mortul va deveni strigoi(„umbrî”) sau vor aparea
aratari pe peretii încaperii respective. Cei din familie ce sunt nascuti
în aceeasi luna cu cel decedat nu au voie sa–l vada, crezându–se ca
vor muri si ei curând, iar de vor sa–l vada la înmormântare neaparat,
vor lua cu sine o cheie pe care o vor purta pe urma timp de 40 de zile
. Vor boci doar femeile, pe rând, însa nu si dupa apusul soarelui,
pentru a lasa mortul sa se desprinda mai usor de trup, iar bocetele
sunt improvizate, având ca text literar evenimete din viata celui trecut
în nefiinta. Se poate sa boceasca si femei din afara familiei,
aducându–se astfel vesti celor morti despre cei ramasi în viata. Se
obisnuieste ca în ziua de luni sa nu se faca înmormântari, ca nu
cumva sa mai moara curând cineva, dar de obicei înmormântarile se
fac la trei zile dupa deces. Se face o slujba si în casa, iar înainte ca
acesta sa fie scos, i se pune o moneda de aur în gura pentru a avea
cu ce „sa–si plateasca” vamile. Mortul este scos din casa de catre
patru membri ai familiei, cu picioarele înainte si în acest moment se
bat clopotele bisericii. În urma mortului o femeie în vârsta va varsa
apa dintr–un ulcior pe care îl va sparge în timp ce rosteste „s–moarî
moartea” sau „aestî moarti si–altî nu” (aceasta moarte si alta nu), în
timp ce toata lumea îsi va face semnul crucii si va rosti „Dum’ l’eartî–
lŭ” (Dumnezeu sa–l ierte). Înaintea multimii adunata venita la
înmormântare va merge o femeie din afara familiei ce va duce coliva
(„gârnulŭ”) si se vor opri cu totii în fiecare intersectie de drumuri,
tinându–se scurte slujbe de pomenire, dupa care se arunca cu bani
din parte membrilor familiei celui adormit, bani ce vor fi culesi de catre cei saraci. Dupa slujba din biserica, mortul este acoperit pe
jumatate cu o pânza alba pe care preotul va schita un schelet
omenesc cu o bucata de carbune, însa acest obicei nu mai este
frecventat [60]. Cei de fata îsi iau ramas bun de la mort sarutându–i
fruntea, obrazul sau icoana de pe piept si lasând sa cada bani în
cosciug. Se obisnuieste ca cel mai apropiat membru din familia celui
decedat sa ia doua boabe din coliva pe care si le pune în buzunarul
drept, pentru a–l visa în urmatoarea noapte pe mort. Spre mormânt
sicriul va fi purtat de catre alti 4 oameni din afara familiei. La groapa i
se scoate mortului pânza cu care i–au fost legate falcile, i se
dezleaga picioarele, i se ia icoana de pe piept si se strâng banii din
cosciug spre a fi dati celor saraci si groparilor. Mortul este acoperit
întru totul de pânza alba, iar la sfârsitul slujbei este stropit cu vin
amestecat cu ulei de catre preot. Este acoperit cu capacul de catre
gropari si toti cei prezenti vor arunca peste sicriu câte un pumn de
pamânt, iar în acest timp cei apropiati îl bocesc. Groparii acopera cu
pamânt sicriul, în timp ce toti cei prezenti trebuie sa paraseasca locul,
ramânând un singur membru al familiei pâna în momentul când este
acoperit definitiv. Dupa aceasta, toti cei ce au fost la înmormântare
va trebui sa–si spele mâinile cu apa, iar la iesirea din cimitir vor primi
de la o batrâna coliva. Se face un praznic la casa celui mort, la care
preotul va sfinti bucatele, iar la sfârsitul mesei fiecare va spune „sî–l’i
si–aflî” („sa i se gaseasca”, sa–i fie spre pomenire ). Cersetorii din
apropiere vor primi si ei pachete cu mâncare, iar preotul si cei
prezenti la înmormântare, primesc pachete cu mâncare si prosoape
sau batiste. Dupa înmormântare, locul unde a stat mortul va fi ocupat
de o farfurie cu mâncare si o felie de pâine, iar unde obisnuia el sa
stea la masa i se pastra locul, crezându–se ca pret de trei zile mortul
va sta în preajma casei, având nevoie de mâncare si apa. Cel mai în
vârsta din familia celui decedat va avea grija ca, înainte de masa, sa
dea pe jos o lingura din mâncare, spunând „ti mortî” (pentru morti) , la
care ceilalti vor raspunde „sî–l’i si–aflî” (sa–i fie spre pomenire). Nu
se merge la mormânt dupa doua zile, pentru ca mortul „sa se aseze”,
ci abia în cea de a treia zi vor merge membrii familiei cu flori apa si
lumânari. Este stropit mormântul cu apa de catre o femeie în vârsta,
în timp ce se boceste, iar cei prezenti îsi fac câte trei cruci si este
sarutata crucea sau icoana de pe mormânt. Mortului i se face
parastas la 3 zile, 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, un an, un
an si jumatate si la trei ani. Timp de 40 de zile de la înmormântare,
candela va arde neîncetat si oglinzile ramân acoperite si se mai obisnuia ca cei din familie sa nu îsi schimbe anumite obiecte din
vestimentatie (camasa, maiou) pentru a nu–l visa pe cel decedat. Pe
o perioada de 40 de zile la poarta va ramâne semnul de doliu si trei
ani de zile nu se faceau petreceri si nici vizite. Mortul era dezgropat la
trei ani, când sunt prezenti cei din familie, cunostinte. La deschiderea
mormântului sunt strânse oasele mortului într–un saculet alb, legat cu
snur, se sfintesc, atamâiaza si se toarna vin cu untdelemn de catre
preot. Saculetul este asezat la capul mortului, iar groparii acopera din
nou mormântul, primind în schimb haine. La iesire a din cimitir se
ofera coliva. Daca cel mort nu a putrezit în acea perioada de trei ani,
se spune ca a facut pacate mari si i se fac, sâmbata si duminica,
parastase la mormânt, 40 de zile se vor aduce prescuri la biserica,
ulei, se aprind lumânari si se roaga cei în viata pentru mort. Femeile
din familie vor face curatenie în biserica, preotul va pomeni la fiecare
slujba numele de botez al celui mort, cersetorii primesc mâncare si
urmeaza ca mortul sa fie dezgropat la sase ani.
De la cercetatorul Irina Nicolau aflam ca atunci când cineva
viseaza ca este îmbracat în alb si ca zboara spre cer înseamna ca va
muri, precum si un steag negru, sau scoaterea unui dinte, înseamna
pierderea cuiva apropiat, sau daca visezi ca se darâma peretii casei.
[61] Daca cineva moare în Duminica Patimilor se spune ca este
fericit, iar sufletul mortului este luat de îngerul mortii (Haron). În cazul
în care mortul zâmbeste sau nu are gâtul imobil, atunci se spune ca
cineva din familie va muri. Cel ce moare cu ochii si gura deschise se
spune ca în trei ani nu va putrezi, iar daca cineva a fost ucis si
neîngropat, „rataceste peste tot, iar sângele lui striga pâna când
trupul putrezeste cu totul.” Daca cineva murea pe drum, era dus la
cimitir sau îngropat acolo unde s–a întâmplat sa moara. Când cineva
din casa moare în aceeasi luna în care s–a nascut un copil, atunci
acesta din urma este închis într–o camera si i se leaga o cheie la
mijloc. Copilului nascut mort nu i se fac slujbe si este înmormântat în
afara cimitirului. În cazul unui mort tânar este bine ca mama lui sa nu
asiste la înmormântare, pentru a nu ramâne sufletul decedatului în
corp si a nu se chinui timp de 40 de zile, vazând ce se întâmpla în
prejma. Când cel ce moare tocmai a apucat sa se logodeasca, va
avea în sicriu baticurile date de familia fetei. Daca cel mort este capul
familiei, atunci se spune ca mormântul trebuie înfipt cu un cutit, iar
formula de condoleante specifica pentru familia celui mort este „Bana
la voi!”. Oglinzile din casa unde este mort nu doar ca sunt acoperite cu pânza neagra, însa se recomanda si întoarcerea lor cu fata la
perete. Vestimentatia unei femei îndoliate este neagra complet si se
acopera si pe cap cu un batic negru. De obicei, mortul este îngropat
în hainele de nunta, iar în sân i se va pune o turta din faina. Nu
trebuiesc încheiati nasturii de la hainele mortului, eventual se si taie,
iar la cap, în cosciug, i se pune si o perna. Celor ce stau la priveghi li
se da cafea fara zahar, pentru ca îngerul mortii „sa nu se îndulceasca
si sa mai vina pe la casa respectiva” [62]. Peste mortul asezat direct
pe podea nu trebuie sa treaca nimeni, pentru a nu se „umbri” (a
aparea aratari pe peretii casei), de asemenea nici peste groapa
acestuia, pentru a nu deveni vârcolac, iar cel devenit vârcolac nu
putrezeste. Daca mortul a avut vreo rana, aceasta trebuie oparita,
pentru a nu deveni vârcolac, iar dupa apusul soarelui, vârcolacii merg
din casa în casa. Despre vârcolaci se spune ca ei nu–si pot parasi
mormintele sâmbata noaptea si ca se pot arata oamenilor sub forma
de pisica, tigaie, buturuga neagra, flacara vânata, scânteie, câine,
gaina, ei fac zgomote si misca prin casa lucruri. Vârcolacii se pot
reîntoarce acasa sub obisnuita înfatisare din timpul vietii si fac copii
cu fostele lor sotii, iar acesti copii se numesc „abrasi” si au pielea
fetei si parul galbene, având putere asupra vârcolacilor. „În
mormintele vârcolacilor se arinca apa sfintita si var nestins”. Se
arunca cu apa dupa mort pentru a nu–i fi sete pe cealalta lume, iar
înainte de a fi dat în groapa, i se vor pune 2 lei în buzunar pentru a
avea bani sa plateasca Sfântului Petru la intrare. Participantii la
înmormântare se vor spala cu apa pe mâini, deasupra unor carbuni
aprinsi, iar la masa de praznic se va da grâu fiert, rachiu, pâine si vin
si nu se manânca pilaf „ca sa nu se înmulteasca mortile în
neamz” [63], iar familia nu manânca defel. Exista credinta ca sufletul
mortului va sta în casa 40 de zile dupa ce si–a dat duhul, timp în care
se atâmâiaza locul unde a stat, se arde o lumânare tot timpul în casa
si nu se schimba lenjeria pentru a nu fi visat cel mort. „Pentru sufletul
mortilor se împarte placinta la raspântii”, iar când li se face pomenire
nu trebuie sa se munceasca în ziua respectiva. La pomeniri se
gatesc turte din faina de naut care se ung cu miere, la un an de la
moarte fiul ce mai mare va rupe o pâine în doua peste cap, cerând ca
Dumnezeu sa ierte pacatele tatalui sau. Se credea ca daca femeile
îsi vor spala parul înainte cu doua saptamâni de Sfântul Toader, la o
pomenire a mortilor, atunci ei s-ar încurca în par si femeile i–ar purta
dupa ele. Când este Sfântul Lazar se fac colacei si se dau de
pomana. Cei ce nu sunt pomeniti si au murit, se fac aratari în vis sau se prefac vârcolaci. Când s–au împlinit sapte ani de la moarte,
osemintele sunt adunate, spalate si puse într–o groapa comuna.
Românii din Macedonia sunt foarte atenti la înmormântarea
cuiva, având grija sa respecte traditiile. Ei cred ca sufletul unui mort
neîngropat bântuie mult timp în împrejurimile unde s–a risipit [64], iar
daca întâmplator cineva da peste un cadavru, i se arunca simbolic o
mâna de pamânt peste trup. Este bine ca omului caruia e pe moarte
sa i se aduca un preot pentru a fi spovedit si împartasit, având astfel
o moarte usoara, iar de se chinuie sa moara, este pus cu fata spre
rasarit si se spune: „s’ti ved în dreptu soarelui Doamne
Dumnedzeule, în dreptu soare s’lu vedŭ”. Mortul este îmbaiat cu apa
calda sau cu vin cu untdelemn, care se arunca mai pe urma în loc
curat si este îmbracat în hainele curatate, care au fost purtate si la
cununie. Pentru batrâni se aduce „busuioclu”, iar pentru tineri „flori de
boi vii ca foclu” (culori vii). „ Îmbracarea si gatirea mortului cu hainele
cele mai scumpe si mai frumoase se face din iubire si din cinstea ce
o aratam catre dânsul si pentru credinta ce este ca mortii se duc sa
calatoreasca pe cealalta lume, având a se înfatisa în fata lui
Dumnezeu, la o a doua venire, curati si îmbracati întocmai cum s–au
îngropat.” [65]De data aceasta, marturiseste Burada, sunt acoperite
oglinzile si portretele cu pânze albe, iar mortul este acoperit noaptea
pe fata. I se iau dimensiunile cu un fir de ata alba pentru a–i face
sicriul, pentru plata caruia nu se târguieste. Membrii familiei îsi iau
hainele cele mai deosebite si bijuteriile, îsi desfac parul, bat din
palme si plâng, lovindu–se pe ei însisi. Înmormântarea se face
repede durând cel mult 12 ore pâna sa fie dus la groapa, iar înainte
de a fi scos din curte, i se pune peste capacul sicriului pâine, rachiu,
vin, masline, cas verde si miere de albine. Înaintea alaiului de
înmormântare vor merge doua steaguri ce au în vârf câte o cruce. La
capul mortului va merge un baiat ce duce „o lumânare de ceara cât e
si mortul de lunga”, ceara alba pentru tineri si galbena pentru cei în
vârsta. La usa bisericii, înainte de a intra mortul, sta cineva si împarte
lumânari oamenilor ce vin la înmormântare. La groapa, mortului i se
iau de la sine obiectele de valoare si perna, care este înlocuita cu
una din tarâna, iar în acel moment se striga si se plânge: „Lae! lae!
iaca capitinlu tri tuta!” („Neagra, neagra, iaca si pernuta pentru veci”).
Preotul va scrie cu un cutit pe o piatra, ce va fi pusa în sicriu, numele
mortului. În Mazarova oamenii nu primesc pomana la cimitir, ci la
casa mortului, în curte, unde direct pe pâmant se întinde o pânza pe care se pun mâncaruri de post, cu exceptia casului. Dupa ce membrii
familiei s–au spalat pe mâini vor spune „Hristoslu sa’ l liarte”, dupa
care se apuca de plâns pe cel trecut în nefiinta.
III. 4. Obiceiuri de iarna la aromâni
În Sarsanlar, un sat din fostul Durostor românesc si–a
petrecut copilaria lingvistul Matilda Caragiu–Marioteanu, de origine
aromâna, care împreuna cu familia, s-a stramutat din zona Muntilor
Pindului si aflam unele detalii cu privire la obiceiurile practicate de
Craciun. La acea vreme (1928–1940), în satul respectiv, traiau la un
loc turci, tatari, bulgari, aromâni, regateni si un armean, iar fiecare
etnie în parte îsi traiau sarbatorile de peste an. La aromâni Craciunul
se sarbatorea în familie, iar copiii mergeau doar în Ajun cu colinda,
primind de la gazde covrigi, nuci, prajituri, mandarine, dar nu bani.
„Craciunul era oarecum mai auster, mai simplu, cu mult mai simplu
decât se sarbatoreste în nordul Dunarii, de exemplu. Se mostenea,
de fapt, o traditie crestina de sorginte neogreaca, mai saraca în
manifestari, ceea ce nu distrugea însa misterul acestui moment al
nasterii lui Iisus” [66], ne marturiseste Matilda Caragiu. Pâinea facuta
de Craciun purta denumirea de „simiti” si se framânta cu apa în care
se punea si busuioc, iar dupa ce era coapta, pâinea se ducea la
biserica, la Sfânta Liturgie, dupa care, adusa acasa, era împartita
celor din familie. Aflam ca se practica si cântatul pe mai multe voci în
colinde vechi precum „Din an în an...”, „Florile dalbe”, colinde
germane; se jucau, în scoli, Vicleimul si Irozii. De Boboteaza se
arunca Crucea într–o fântâna si mai tineau sarbatori precum Sfântul
stefan, Ajunul Anului Nou, Anul Nou, „când oamenii se mascau si
mergeau din casa în casa, facând tot felul de glume, pâna când erau
recunoscuti de catre gazde”.
Colindatorii aduceau gazdelor urari de bunastare, sanatate
si voie buna, aceste traditii având o vechime semnificativa.
Repertoriul de colinde aromânsti este unul restrâns si mai putin
spectaculos în comparatie cu al nostru, asemanându–se la
majoritatea aromânilor. La cei din zona Pindului, copiii se strâng
dimineata la biserica din sat, o ocolesc de trei ori, dupa care se
împart în numeroase grupulete, pornindu–se la colindat[67]. În alte
parti copiii se pornesc direct la colindat, purtând la sine un ciomag cu
capatul gros ca al unui buzdugan ( „ciubânici” ), cu care bat în portile oamenilor. Colindatorii mai poarta si traisti, în care strâng covrigi,
castane, nuci, bomboane sau bani pe care îi împart în mod egal între
ei. La aromâni, prcizeaza Geoge Marcu, colindele sunt omofone, fara
a fi însotite de antifonie, iar la sfârsitul colindatului, se aduc, în grup,
urari precum „la multi an’i” sau „s – la – anŭ”.
Un alt obicei practicat de românii din Macedonia este „Ta
Iani Ianismata”, pe 24 iunie, în ajunul Sfântului Ioan Botezatorul.
Fetele si nevestele se aduna împreuna cu mai multi copii, care au
fost trimisi, în prealabil, pe la casele oamenilor pentru a cere flori de
„Ta Iani”. Dupa care, copiii aduc florile femeilor adunate, iar acestea
din urma împodobesc cu ele un vas de arama („ghium”) peste care
pun beteala de argint si un voal rosu. Aranjat astfel, este pus vasul pe
capul unui baietel si se merge la toate apele curgatoare din
împrejurimi, pentru a–l umple. Dupa care se merge cu vasul din casa
în casa, se lasa jos si se cânta cântecul „Ta Ianului”, dupa cântec se
pun bani în vas, iar în schimb, cei ce au cântat vor oferi din apa
adunata, crezându–se ca este buna de leac. Urmatoarea zi femeile
se aduna la o casa, aduna banii strânsi de „Ta Iani” si cumpara fructe
si mâncare cu care fac un ospat, iar baiatul ce a purtat vasul este
platit, dar nu ramâne la masa. Dupa masa, femeile se spala pe mâini
si pe ochi cu apa adunata, iar daca au mai ramas bani, sunt împartiti
între ele, dupa care se raspândeste fiecare la casa ei. Versurile
cântecului de „Ta Iani”, traduse din aromâna, au ca subiect
descrierea vietii a noua frati aromâni, dusi mai departe de
Constantinopole si asezati în noua sate. Teodor Burada presupune
ca se refera la „pisticosi” , „vlahii stramutati pe coasta Asiei pe la anul
1282 de împaratul Andronic Paleologul” [68].
CAPITOLUL IV
DESPRE CARACTERISTICILE MUZICII
POPULARE AROMÂNE
„Sândzile apa nu s – façe , s – cari s – faca nu s – bé.”
( „Sângele apa nu se face si daca se face , nu se bea.” ) IV. 1. Origini muzicale aromâne
Pentru a avea o imagine asupra muzicii aromânilor din zilele
noastre, voi face o trecere succinta prin istoria muzicii de data
aceasta. Astfel pornind de la daci, aflam despre acestia ca erau
atasati de lumea sunetelor, pâna într–acolo ca mergeau în solie cu
chitarele, prezentându–si cererile si doleantele însotite de muzica; de
asemenea Jordanes precizeaza ca preotii daci îsi tineau slujbele cu
cântari vocale si instrumentale[69]. Muzica tracica „avea o forta
expresiva considerabila”, ce „se cristalizase puternic deja în mileniu
II î. e. n., expunând o serie de sisteme tonale de larga circulatie la
acea vreme”[70]. Sistemele traco–dacice sunt detectate prin
intermediul unor dovezi teoretice scrise despre muzica antica sud–est
europeana si cu ajutorul datelor vechi despre folclorul românesc si
cel al popoarelor sudice din fosta Tracie (bulgarii, sârbii). Primim
detalii de la grecii antici, precum Plutarh care descrie cântecele lui
Olimpos si pe cele ale lui Terpandru ca fiind formate pe 3, 4 sunete
(oligocordie). De studiul sistemelor oligocordice antice s–au ocupat si
George Breazul, Constantin Brailoiu, care au reusit sa scoata la
lumina modul de acordare a lirei lui Orfeu.
Unul dintre principiile pe care sunt bazate intervalele antice
este cel al consonantei (cvarta, cvinta, octava), principu regasit si în
melodiile populare românesti. Dupa cum a descoperit George
Breazul, primeaza bicordiile si terta, bi-, tri- si tetratoniile
anhemitonice, presupunându–se ca în sec. II î. e. n., a ajuns sa fie
utilizata si pentatonia. Gheorghe Ciobanu, datorita unui tipar
cadential regasit la popoarele balcanice precum românii, sârbii,
bulgarii, aduce în vedere existenta ipotezei unui tipar de cadenta pe
cvinta[71]. În studiul modurilor tracice, din cauza faptului ca nu este
cunosuta limba si, în consecinta, nici versificatia, nu sunt cunoscute
modalitatile de vehiculare, stadiul cromatizarilor, specificul
intervalelor. Se vorbeste despre o serie de „formule melodice”
regasite în melodiile mai vechi si care, în timp, sufera schimbari
datorate adaptarilor la noile limbi. Oligocordiile si pentatoniile tracice
ale sec II î. e. n. se presupune ca au fost asimilate, o data cu trecerea
vremii, de catre greci, sciti, turci, slavi, etc. „Ramura nord–dunareana
a tracilor, alcatuita din daco–getii de pe teritoriile patriei noastre, va fi
continuatoarea directa (si unica) a muzicii tracilor antici” [72]. În cazul
sistemelor tonale traco–getice se detecteaza o trasatura diatonica generala, unde se gasesc desfasurate numeroase formatiuni
anhemitonice, cu prezenta sunetelor intermediare (pieni). Aceste
caracteristici comune sunt preluate din colinde, bocete, cântece
specifice anumitor obiceiuri care, cu toate ca au suferit transformari,
nu poate fi negat un punct de plecare de la sistemele traco–dacice.
Pentru a afla cum s–a ajuns la îmbogatirea structurilor tracice initiale,
Constantin Râpa propune doua variante: „împlinirea la nivelul fiecarui
microsistem (bi-, tri-, tetra– si pentatonic)”, care recurge la „umplerea
interioara a spatiilor” sau/si la „adaugarea exterioara a unor sunete
învecinate” (ex. : bitonul completat interior da nastere unui triton
hemitonic; tritonul se poate extinde la tetracord, prin împrumutarea
unui sunet, etc. ); „avansarea catre heptatonie” este realizata prin
utilizarea oligocordiilor sau pentatoniilor îmbogatite prin orice mijloace
sau prin alaturarea de formatiuni modale oligocordice si transpozitie.
Datorita pienilor ologocordiilor si a pentatoniilor, se pot diferentia în
sistemele traco–getice cadente finale sau interioare. Nu se pune
problema existentei unei tonice sau a unei dominante, modalismul
primând si, astfel, neîngradind spiritul creativ si lasând loc unui câmp
larg de variatii modale. Cu privire la heptacordurile trace, acestea
ramân, în majoritatea lor, incomplete, hexacordia fiind cea mai des
întâlnita. În ceea ce priveste fenomenul de cromatizare, este întâlnit
trecator si în cadrul microintervalelor, precum si ca sunet ce
graviteaza spre un pilon sau spre o treapta reala, însa „neafectând
substantial diatonismul”[73].
În stadiu initial, în perioada antica, este detectata la traci o
forma de sclavagim, care, dupa cum spune Romeo Ghircoiasiu[74],
se reflecta si în structura muzicala. Dupa Plutarh, se poate identifica
în cultura greaca sistemul pentatonic, precum cel din melodiile lui
Olimp (mi, fa, la, si, do), dar sunt presupuse, implicit, si
prepentatoniile. Cercetarile realizate de Constantin Brailoiu au ca
ipoteza si posibilitatea exixtentei unui drum direct de la sistemul
tritonic antic , la cel modal diatonic, înlaturând astfel pentatonia
greceasca. Evolutia sistemelor muzicale trace are ca dovada si forma
de acordaj a lirei trace ce detine sapte coarde si a chitarei cu sase
coarde. Sistemele muzicale din spatiul carpato–balcanic au tangente
cu sistemul tonal grecesc. Emil Ghircoiasiu ne vorbeste despre o
cvinta modala specifica fiecarui mod în parte, alaturi de care
tetarcordul îsi face simtita prezenta si despre cadenta finala care de
obicei se afla cu un ton sub nota finala. Cadenta la subton este însotita de expresivitatea cvartei lidice si este în tandem cu cadenta
la cvarta descendenta, acestea având repercusiuni certe în
delimitarea unui anumit spatiu geografic. Cadenta la cvarta
descendenta poate fi determinata de principiul tetracordal al
pedioadei si „legata de caracterul plagal al modurilor zise barbare din
muzica antica greaca”[75]. „Pentatonica mediteraneana” (hemitonica)
este o caracteristica a melodiilor grecesti si are la baza o tricordie
reprezentata de succesiunea a trei note la intervale de ton.
„Aproape toti istoricii si folcloristii nostri recunosc rolul
important ce l-a avut cultura muzicala traca, inclusiv cea a triburilor
geto–dacice, în antichitate”[76]. Sunt marturii ce atesta existenta a
numeroase rituri, ceremonii, spectacole, dansuri razboinice la daci,
toate acestea fiind însufletite de muzica, ce era considerata ca având
trasaturi „barbare” si chiar lecuitoare. Trasaturi specifice sonoritatilor
muzicale ale acestui neam sunt „vigurozitatea”, „barbatia”,
reprezentând particularitati melodice si ritmice în stilul de interpretare.
De la ei folclorul muzical românesc mosteneste prepentatoniile,
pentatoniile, în mare parte anhemitonice, heptatoniile transmise prin
intermediul oralitatii si a unei baze de date genetice. Din acea
perioada aflam de existenta instrumentelor de suflat folosite de ostasi
într-un dans ritualic, „Carpaia”, dedicat evenimentelor agriculturii,
precum si de dansurile–pantomime vesele si impresionante. Petre
Brâncusi ne vorbeste despre o seama de cântece specifice anumitor
conjuncturi: „peanul” era cântat în timpul luptelor sau ca semn al
învingerii în lupta si era închinat zeitatilor sau conducatorilor;
„epodele” se credea ca vindecau boli si îmblânzea animale; ”torelli”
erau cântece de jale pentru cei morti în lupte si erau acompaniate la
flaute, fluiere, tulnice. În cazul cantecelor „torelli” se presupune ca
astfel s–ar fi nascut si polifonia, ipoteza indicata a fi avuta în vedere.
De asemenea, în ritualurile sacre era folosit corul acompaniat de
intrumente precum lira sau chitara. Se vorbeste si despre o serie de
„asociatii muzicale” formate în zona Dobrogei, special create pentru
intonarea imnurilor sacre. O data cu romanizarea dacilor, sunt
împrumutate noi elemente din riturile, cultura, traditiile romanilor.
Astfel vorbim despre „calende”, despre dansuri, despre instrumente
( flaute, tibii, corni, cimpoaie, naiuri, chitare, lire, s. a. ), monumente
ce îsi fac simtita influenta asupra vietii dacice. Nicomachus din
Gherasa povesteste ca cel mai vechi acordaj al lirei provine din
Tracia si este preluat de greci, mizându–se pe principiul consonantei (mi, si, la, mi–în sens descendent), având ca exemplu armonia
universului. Specifice stilului european erau terta major si minora, dar
o data cu aparitia statelor balcanice vorbim despre sistemul
pentatoniei.
IV. 2. Caracteristicile muzicii populare
aromâne

Genurile specifice folclorului muzical aromân sunt baladele,
cântecele haiducesti, de joc, lirice, epice–eroice, deosebindu–se între
ele în primul rând datorita textelor. Din punct de vedere al structurilor
cântecele se aseamana, singura deosebire fiind facuta de o serie de
cântecele lirice de dor, de înstrainare, de dragoste si de cele
pastoresti, ce sunt reprezentate de monodie. O linie de distinctie o da
cântarea în grup, care e traditionala si e cel mai des utilizata de
catre aromâni. În continuare voi prezenta, în mod aleatoriu, parerile
câtorva folcloristi români despre trasaturile muzicii traditionale
aromâne.
Bocetul este un gen ocazional, cântat în grup, cu text
traditional în care se pastreaza continutul, dar este schimbat numele
celui decedat sau se improvizeaza instant un text ce pune în evidenta
momente din viata celui trecut în nefiinta, pe o melodie deja
existenta. Ambitusul utilizat de acest gen este unul restrâns, între trei
si cinci sunete, reprezentat de bi-, tri-, tertracordii si -tonii, având la
baza formule recto–tonice. Materialul utilizat de cântecele de logodna
si de nunta este definit si el de utilizarea oligocordiilor si a
pentatoniilor[77]. Cu timpul, obiceiul de a cânta si dansa în acelasi
timp, la aromâni, s–a pierdut, dansul fiind înlocuit cu
acompaniamentul instrumental la cimpoi, vioara, caval , fluier,
acordeon, etc. Putini aromâni din Peninsula Balcanica înca mai
pastreaza traditia dansului si cântului fara acompaniament
instrumental. Pe parcursul cântecelor de joc se întâlnesc „strigaturile”
ce sunt constituite din texte improvizate, ce au un caracter satiric.
Cântecele vocale ale aromânilor pot fi clasificate pe doua
directii: cântece „din pade” si cântece de joc, iar acestea cuprind atât cântecele propriu–zise, cât si pe cele de rit. Cântecele „din pade”
sunt cele interpretate din pozitia stând jos si au ca trasaturi
ornamentatia si ritmul rubato, utilizeaza apogiaturi, portamento pe
intervale între secunda si sexta, mers melismatic, toate acestea
contribuind la aspectul sonor al melodiei. Pentru cântecele de joc se
utilizeaza ritmul giusto–silabic sau cel aksak, unde aspectul sonor
este dat de silabele de completare, interjectii, repetitii, versificatie
stabila, antifonie, s. a. Ca trasaturi comune ale celor doua categorii
sunt versificatia hexa–si octosilabica, catalectica sau acatalectica, rar
sunt întâlnite versuri decasilabice sau dodecasilabice, iar la
gramosteni si pindeni este remarcata si versificatia libera. Utilizarea
interjectiilor este frecvent întâlnita: „aide”, „lele”, „more”, „moi”, „lai”,
„o” s. a. Larisa Agapie subliniaza ca trasatura definitorie pentru
muzica aromâna pentatonia anhemitonica, în timp ce tritoniile si
tetratoniile sunt specifice cântecelor vechi, iar hexacordiile si
heptacordiile se regasesc în cele noi. De mentionat este ca melodia
aromâna se aseamana cu cea gregoriana. Datorita spiritului
improvizatoric, eterofonia îsi face si ea loc pe plan melodic, utilizând
intrevale ca secunda, terta, cvarta, cvinta si sexta. În cazul polifoniei,
apar doua forme: la pindeni se realizeaza pe 2, 3 voci, melodia este
cântata de majoritatea celor din grup, în timp ce restul acompaniaza;
silabele sunt izoritmice. Fârserotii abordeaza doar cântarea
polifonica, evitând cântul individual sau pe cel omofonic , folosindu–
se de toate cele trei voci; se vorbeste despre doua melodii ( prima si
secunda ) si despre vocea a teria, care tine isonul, fiecare având
intrarile pe rând.
În viziunea Emiliei Comisel despre trasaturile muzicale
specifice aromânilor aflam despre cântecele ceremoniale de nunta, în
mod special, ca si–au pastrat mai bine autenticitatea, spre deosebire
de cântecele lirice. Structura frazei este una fara prea multe influente
din exterior, frecventa tetra-si pentacordiilor majore si a tricordiilor
minore este evidenta, iar ritmul este giusto–silabic[78]. Cantarea
antifonica este descrisa în mai multe ipostaze: în cazul dansurilor
mixte are loc un dialog între grupul femeilor si cel al barbatilor;
cântecele de nunta suporta, de asemenea, dialogul, însa, de data
aceasta între nuntasii din partea mirelui si cei din partea miresei;
exista si versiunea ca grupul secund sa repete textul formulat de
grupul prim. Emilia Comisel noteaza prezenta cadentei finale pe
treapta I sau II, hexacordiei mixolidiane sau eoliane, construirea unui mod apare cel mai frecvent facuta pe baza a doua tetracorduri.
Versificatia este izometrica (6, 8) sau heterometrica (5 cu 8, 9 cu 10,
6 cu 8, 10 cu 8, etc.), versul poate ajunge si pâna la 16 silabe, rimele
nu sunt obligatorii, iar „gruparea versurilor în cadrul strofei melodice
este variabila”. Asimetriile frazelor sunt prezente datorita
heterometriei, interjectiilor si repetabilitatii unor silabe din vers, fiind o
trasatura specifica folclorului bulgar si sârb. În general refrenul este
un element des întâlnit în cântul popular aromân si variaza de la 3
pâna la 14 silabe. În cazul refrenelor tipice mai întâlnim: „dada mea”,
„moi lilice”, „moi trandafila”, „bre gione”, „oi olea, sora mea”, „de de
lai”, „gione ce”, etc. Per ansamblu melodiile aromâne au un
temperament asimetric, cu cadenta finala pe treapta I, aceasta din
urma cu tendinte recitative. Structura, în mare parte, este una de
natura motivica, chiar celulara, ritmul aksak în tempo larg este
reprezentativ, remarcata fiind si prezenta parlando–rubato-ului, giusto
– silabic-ului si a ritmului distributiv. Sunt întâlnite si alternante de
masuri si ritmuri diferite, iar strofa melodica detine unu, doua rânduri
melodice ce contin si material comun.
Un studiu amplu recent asupra folclorului macedoromân a
fost facut de catre Pavel Delion, în colaborare cu Adrian Turculet[79],
care au analizat o serie de cântece populare în amanunt, ajungând la
anumite concluzii. Versurile melodiilor analizate de dânsii au ca
specific strofele melodice libere, având la baza acelasi vers melodic
repetat pâna la final sau chiar si doua rânduri melodice. Un alt caz
este aparitia strofelor cu doua versuri, dintre care cel de-al doilea
vers al fiecarei strofe devine primul din urmatoarea strofa, sau
strofele 1 si 3 au fiecare câte doua versuri, în timp ce strofele 2 si 4
constituie un singur vers repetat. Des întâlnite sunt cazurile în care
este cântata doar o parte dintr-un cuvânt, dupa care îsi face aparitia
si cuvântul în întregime (ex.: „Ţi stai, fe- ti stai, feta ...”). Una din
trasaturile versurilor graiului aromân este aceea de a începe cu
anacruza. Ca tipare metrice, Delion detecteaza, în afara celor
prezentate pâna acum, versurile nonasilabice, heptasilabice, vers de
6-7 sau 5-8 silabe cu dimensiuni variabile. Silaba de completare îsi
face aparitia în momentul în care versul are prea putine silabe sau
sunt interjectii care fac parte efectiv din text ce pot aparea la
începutul sau la sfârsitul versului. În cazul refrenelor vorbim despre
pseudo–refrene si refrene propriu–zise. Ca formule de exprimare a
inaginii poetice sunt întâlnite o serie de figuri de stil si procedee de compozitie precum: anadilpoza („Si n–adram gâleata–
nî, / Gâleata featilor” = „Sa ne facem galeata, / Galeata fetelor”),
apocopa (disparitia unui sunet sau a unui grup de sunete de la
sfârsitul unui cuvânt: „Ma nu te lasai far’ pani .../ Ma nu te lasai far’
apa .” , comparatia ( „Alba, arose, camirgeana, / Analta,
analta, ca findana .” = „Alba, rosie, ca margeanul, / Înalta, înalta, ca
mladita.”), dialogul, epitete („Nai miseata feata” = „Cea mai frumoasa
fata”), metafore, personificari, repetitii, s. a. [80] . Cântecele aromâne
trateaza în cadrul textelor literare numeroase subiecte:
a) versurile cântecelor de leagan emana afectiune, linistire,
siguranta, alint fata de prunc;
b) sarbatoarea de Sânziene (Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul -
vezi mai sus - „Ta Iani Ianismata” , pg . 68) aduce cu sine conotatii
nuptiale; de adaugat este aparitia „arak’ i”, a arapilor, reprezentati de
tineri flacai între 10 si 20 de ani care se costumeaza cu haine vechi,
ponosite si umbla dupa grupurile de femei, necajindu–le.
c) repertoriul nuptial aduce în prim plan legatura dintre cei doi tineri
casatoriti, momentele principale ale nuntii, dupa care se impun texte
de urari de bine adresate nuntasilor, socrilor, dar mai ales nasilor de
cununie ;
d) cântecele pastoresti sunt reprezentative pentru folclorul muzical
aromân, deoarece pastoritul a fost meseria de baza a acestui neam;
de obicei sunt prezentate în cântecele lor greutatile întâmpinate,
dorul de cei de acasa, peisaje din natura si întâmplari tragice;
e) balada si doina trateaza subiecte dramatice, triste care exprima,
de cele mai multe ori, pierderea cuiva drag;
f) tematica reprezentativa în cântecele propriu–zise este dragostea,
sub numeroasele ei forme;
g) cântecele de joc sunt reprezentate de hora, care pot fi cântate atat
binar, cât si ternar, în acelasi cântec, iar textul literar este divers.
Interpretarea cântecelor pe mai multe voci tine de calitatile
vocale ale celor ce cânta si de simtul lor artistic, ajungându–se la o
polifonie spontana rudimentara. Despre forma arhitectonica în cântecele macedoromâne aflam ca este în strânsa legatura cu versul
literar, în consecinta distingându–se o forma arhitectonica libera si o
alta–fixa, cu precadere forma fixa binara simpla si cu refren.

IV. 3. Folclorul muzical aromân în viziunea
etnomuzicologului George Marcu
Dupa cum si George Marcu subliniaza, cântecul aromânilor
este reprezentat de polifonie si eterofonie. Monodia îsi face si ea loc,
în mai mica masura, prin intermediul cântecelor „cânvanaresti” ( ale
carausilor ) si a celor „picuraresti” ( pastoresti )[81] în majoritatea
cazurilor si în câteva cântece lirice. Utilizarea frecventa a antifoniei
are ca explicatie menajarea interpretilor, pentru ca acestia sa nu
oboseasca, în acelasi timp reprezentând si o forma de concurenta.
Se obisnuieste ca pe parcursul cântarii sa se introduca elemente noi
din punct de vedere melodic, pe care interpretul le adapteaza în
functie de text. Recitativul parlato nu este utilizat pe parcursul
cântecului, însa poate aparea spre sfârsitul acestuia, în semn de
apreciere fata continutul textului, sub forma unor interjectii ( „bo-bo–
bo”, „le–le–le” ).
Referitor la jocurile aromânilor, acestea sunt pline de
originalitate si însufletesc mai ales petrecerile, alaturi de cântul vocal
sau de acompaniamentul cimpoaielor, fluierelor si al tarafului. George
Marcu ne vorbeste despre „diversitatea ritmica a pasilor”, „leganarile
gratioase ale corpului” în timpul horelor de duminica sau specifice
nuntilor la care dansatorii se tin de mâinile lasate în jos sau de brâu.
Se vorbeste despre o anumita ordine de intrare în „corlú”: mai întâi
barbatii, dupa care urmeaza batrânii, tineretul, femeile si fetele. Cel
ce stie cel mai bine sa „tradzi corlú” va fi conducatorul dansului si va
purta în mâna dreapta „martŭ” (sirag de margele) sau o batista.
Vestimentatia este sobra, simetria pasilor de remarcat, iar pe
parcursul dansului nu se folosesc strigaturi. Forma horei este, de
obicei, cea a unui semicerc, însa în cazul în care jucatorii sunt
numerosi si spatiul–restrâns, atunci ea capata un aspect serpuit. Mai
exista si „giocuri ausesti”, dansate de cei în vârsta, la care miscarile
corpului vin în contratimp cu cele ale pasilor. Cu privire la jocurile specifice femeilor, acestea sunt gratioase si costumele purtate dau o
nota deosebita. Jocurile voinicilor, „ciamcu”, au ca trasaturi
reprezentative numarul mic al participantilor si vioiciunea; hora este
condusa de un foarte bun dansator care se poate sa si improvizeze
numeroase miscari în ritmul melodiei, în timp ce restul voinicilor
puncteaza, cu ajutorul pasilor, ritmic melodia; în unele cazuri poate
aparea si un concurent, toate acestea fiind facute, de regula, pentru a
atrage atentia fetelor. În dansurile „singasto”, se joaca doar în
pereche (barbatii între ei, sot–sotie, frate–sora), fata în fata, fara a se
tine de mâini si sunt realizate din piruete si sarituri, apelând la o
diversitate de pasi asimetrici.
O clasificare a cântecelor aromâne, realizata de George
Marcu, este pe doua „categorii de versuri”: „libere–nerimate” întâlnite
în cazul utilizarii unor tempo–uri rubato sau giusto (specific pindenilor
si gramostenilor) si „rimate”, specifice cântecelor de joc, celor cu
caracter orasenesc si polifonice (întâlnite cu preponderenta la
fârseroti ). La pindeni si gramosteni este des folosita cântarea
bilingva, cu predilectie, a cântecelor epice, fiind prezentate si în limba
greaca si purtând denumirea de „Vlahikatragoudia” (cântece valahe).
În cântecele aromânilor George Marcu surprinde prezenta
tetracordului ionic, frigic, pentacordului eolic, frigic, cadente pe
treapta a doua, colinde strofice, fara refren, bocete cu structuri
melodice arhaice, ornamente specifice, predomina modalismul, rare
alterari de trepte. Rândurile melodice nu sunt totdeauna sub influienta
textului literar, intonatia suporta numeroase alunecari pe o serie de
intervale, încercând sa imite cimpoiul. Despre cântecele haiducesti
aflam ca acestea pot fi cântate si pe parcursul unei petreceri, atât
monodic, cât si polifonic, iar aceeasi melodie poate suporta mai multe
texte. Specifice masurilor binare sunt cântecele cu un temperament
calm, lente, linistitoare; masurile ternare sunt atribuite „ciamcu”–rilor,
în timp ce ritmurile asimetrice sunt folosite la hore. O parte dintre
jocurile aromânilor poarta denumiri cu origine greceasca :
„carapataicu”, „singasto”, „sirto”, „ciamcu” si utilizeaza formule ritmice
specifice.
Cântecele cu specific orasenesc au luat nastere în timp
datorita trasaturilor transhumante ale neamului aromân, si–au facut
loc în folclorul traditional si sunt cântate atât monodic, cât si în grup. Textul literar exprima frumusetea naturii si dragostei, iar cel muzical
se constituie din scari muzicale începând cu tetracordul si ajungând
la octava, întâlnite fiind si moduri precum frigicul, ionicul, major,
cromatic cu cadenta pe treapta a doua, heptacord cu cadenta pe
treapta a treia, etc. În cazul cântecelor polifonice se observa ca
acestea sunt întâlnite cântate omofon sau monodic, însa aceasta
este o trasatura a spontaneitatii.

Analize muzicale

1) Provenienta : Culegerea Vanghele T. Millio , 1928 , pg . 42
2) Versificatie : dimensiuni variabile
3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor , cu do subsemiton4) Ritm : giusto – silabic
5) Metru : 3 / 4
6) Forma arhitectonica : binara (A :/ , B , Bv)
7) Gen muzical : cântec propriu – zis
8) Ambitus : 6 sunete
9) Cadenta finala pe treapta a doua , pe mi

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg.
Constanta, 1996
2) Versificatie : octosilabica3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, cu re subton
4) Ritm : moderato , giusto – silabic
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, A1, Av, B, R:/)
7) Gen muzical : cântec de joc
8) Ambitus : 6 sunete


1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg.
Constanta, 1996
2) Versificatie : hexasilabica
3) Scara muzicala : hexacordie de tip minor , cu re subton
4) Ritm : moderato, însotit de formule ritmice dipirice, anapeste
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : patrata , cu refren (A, B, C, D:/, R)
7) Gen muzical : cântec de joc
8) Ambitus : sase sunete
1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg.
Constanta, 1996
2) Versificatie : dimensiuni variabile
3) Scara muzicala : pentacordie de tip eolic , pe mi , cu re subtonica
4) Ritm : moderato, însotit de formule ritmice dipirice – anapeste
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, Av, Av, B, R)
7) Gen muzical : cântec de joc8) Ambitus : opt sunete
9) Observatii : nota do poate fi considerata apogiatura inferioara

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg.
Constanta, 1996
2) Versificatie : octosilabica
3) Scara muzicala : hexacordie de tip major pe re
4) Ritm : allegro assai, însotit de formule ritmice pirice si anapeste
5) Metru : 2 / 46) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, B, Av, Bv, R)
7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial
8) Ambitus : sase sunete


1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Folclor, inf. Hristu Lupei, 30
de ani
2) Versificatie : dimensiuni variabile
3) Scara muzicala : dorian pe mi , cu treapta a VI – a coborâta (eolian
pe mi)4) Ritm : andantino, giusto – silabic, însotit de formule ritmice
ditrohaice
5) Metru : 6 / 8
6) Forma arhitectonica : binara, cu refren (A, B, A, B, R)
7) Gen muzical : apartine repertoriului pastoresc
8) Ambitus : noua sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, Constanta,
1996
2) Versificatie : dimensiuni variabile
3) Scara muzicala : pentacordie de tip major4) Ritm : allegretto , distributiv
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : tip binar , cu refren (A, B :/ , R)
7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial
8) Ambitus : 5 sunete
1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, Constanta,
1996
2) Versificatie : dimensiuni variabile , cu preponderenta hexasilabice
3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, cu re subton4) Ritm : moderato, giusto – silabic
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, B, A, Bv :/, R)
7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial
8) Ambitus : sapte sunete
9) Observatii : - formule ritmice pirice
- refren propriu – zis

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de folclor, înreg. 1978,
Cangagea, Tulcea inf. Lupei Hristu, 30 de ani
2) Versificatie : octosilabica
3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, pe mi, cu re subton
4) Ritm : animato , giusto – silabic
5) Metru : 2 / 4
6) Forma arhitectonica : de tip ternar(A, B, C, B)
7) Gen muzical : balada
8) Ambitus : sapte sunete
9) Observatii : prezenta refrenului propriu – zis „Dumnezale!”1) Provenienta : George Marcu, „Folclor muzical aromân”, pg. 51
2) Versificatie : dimensiuni variabile
3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, pe mi, cu treapta a IV-a
mobila
4) Ritm : moderato , giusto-silabic
5) Metru : 3 / 8
6) Forma arhitectonica : libera
7) Gen muzical : colind
8) Ambitus : 7 sunete
9 ) Observatii : -cadenta pe treapta a II-a
-apogiatura superioara pe do
Cântece populare aromâne
I . BoceteMerlŭ-a meu, multu musatŭ, Marul meu, mult frumos,
Iu si-n’i sapŭ si-n’i ti bagŭ, Unde sa sap sa mi te
sadesc,
Pi-un lai munti cu livadi Pe un munte cu livada
I tu câmpu la câldurî, Sau în câmp la caldura?
Va-t adarŭ fântân-arati O sa-ti fac o fântâna rece
s-chiparisiŭ marmaren’iŭ, si un chiparos de marmora,
S-v’inî fiatili ta-s spealî Sa vina fetele ca sa spele
si niveastili s-li-algheascî. si nevestele sa le albeasca.

Vin’i oara, oaral’ei; Vine clipa clipelor;
Nicuchirlu caftî s-fugî, Stapânul casei vrea sa
plece,
si Nicuchira nu-si lu-alasî. Dar nevasta-sa nu-l lasa.
- Stai Nicuchire ninca-astarî - Stai barbate înca asta-
seara
s-mâni tahina s-fudzi. si mâine dimineata sa
pleci.

Nvârliga, lele, di casa mea, Împrejurul casei mele
Afumŭ s-andrarî iasi. S-a întunecat de fum.
Nacî soarli si chiru, Nu cumva soarele pieri,
Nacî s-laia lunî? Nu cumva si sarmana luna?
Necî soarli si chiru, Nici soarele nu pieri,
Necî s-laia lunî, Nici sarmana luna,
Ma s-chiru afendu-n’i-u. Ci se stinge tatal meu.

Limon’iŭ scurtu si-ncârcatŭ Lamâi scurt si încarcat
Cu multili limon’i, Cu multe lamâi pe tine,Oh, ghiderea mea. R: Oh, nenorocirea mea
Almacl’i-a-tali-apleacat-li Ramurile tale apleaca-ti-le
S-n’i l’iau unî limon’i, Sa iau o lamâie,
S-n’i-u beau , si-astingu dorlu-a meu Sa o sorb, sa-mi sting dorul
S-n’i treacî si ghiderli, si necazurile mele.
Ghiderli ti-am tu inimî Dorurile ce le am în inima
Nu pot si-ascapŭ di iali, Nu pot sa scap de ele,
Mas harlu poati si-n’i li l’ia Ci, numai moartea poate sa mi
le ia,
s-mas harlu ghitripseasti. Numai moartea le lecuieste.

Namisa di doi lai muntî Între doi munti întunecosi
sadi Vasile nipututu Sta Vasile mohorât
si multu ghidiripsitu si mult napastuit,
s-doi lai pul’i lu’atea avârliga Iar doua pasari se învârtesc în jurul
lui
s-nânsŭ s-turna di li dzâsî: Iar dânsul se întoarce si le zice:- Vî pârâcâlsescu pul’i, - Va rog pasarilor,
si-arige mari vî facŭ, Mare rugaminte va fac,
Tutŭ truplu si-n’i lu mcati, Tot trupul sa mi-l mâncati,
Mâna dreaptî s-n’i-u alîsati Mâna dreapta sa mi-o lasati
S-n’i grâpsescu nî lai carti’ Sa-mi scriu o scrisoare,
S-n’i pitrecŭ la pârinti, Sa mi-o trimit la parinti,
Si-n’i plângî dzua s-noapti Sa ma plânga zi si noapte
Cî n’i vdzii multu tinirŭ. Ca am plecat prea tânar de la ei.
II. Cantec de nunta
Naparti di laia-amari, lele Dincolo de neagra mare,
Naparti di laia-amari. Dincolo de neagra mare.
N’i-alivdarî n’î musata; Îmi laudara o frumoasa;
Cum si-n’i facŭ s-mi ducŭ si-u vadŭ? Cum sa fac sa ma duc sa o
vad?
- Ncalica-t calu giuneale - Încaleca-ti calul, voinice,
s-du-te s-dai pân-di musata. si du-te pâna vei da de
frumoasa.-Buna dzua, lea musata. - Buna ziua, mai frumoasa.
- Ghini vin’isi lai giuneale - Bine venisi, mai voinice.
- Iu’n’i tata-tu lea msata? - Unde mi ti-e taica-tu,
frumoaso?
- Tat-n’i-u iasti la-nî numta, - Tatal meu e la o nunta,
La-nî numta cristineasca, La o nunta crestinesca,
Cristineasca s-armâneasca. Crestineasca si
aromâneasca.
III. Cantece haiducesti
Nu-n’i ti-arîsea Smail Aga Nu-ti era de ajuns, Ismail
Aga
Furca si Samarina; Furca si Samarina;
Aidi, ma tini vreai, Tu voiai, o, Ismail Aga,
O, Smail Aga,Ma tini vreai,
Vreai s-ti duti Dusco. Tu voiai sa iei si
Dusco.
Ma din dzeanî furlii t-aurlarî: Dar, din deal, haiducii ti-au
strigat:
- Smail aucî-t armili, - Ismail , depune-ti armele,
Smail xiarmâtusia-ti... Ismail , sa te predai...
N cali furl’i lu-acâtarî, Haiducii îl asteptara
s-t-unî vali vâtâmarî. si-ntr-o vale, îl omorâra.



Aidi, muma-l Chi..., al Chiciŭ s-adipira Muma lui Chiciu, muma lui
Chiciu se vaita,La mardzinia di vali. La margine de vale.
Cu-arâulu co..., moi, corba si-ncâcea, Cu râul, biata, se certa,
s-chetri multi l’i-arunca: si-l bulgarea cu ciuda:
- Arâu, ia curmâ-t apili, Râule, ia curma-ti apele,
Ia tradzi-ti nihiamî, Retrage-te, putin,
Ca s-trecŭ io, corba-n’i naparti, Sa trec io, biata-mi, dincolo,
Iu furl’i si-au limeri, Unde haiducii îsi au salas,
Cî Chiciu, corba-n’i, si-agudi. Caî Chiciu, dragul, fu ranit.
IV. Cântece de joc
Voi surate si fârtati,
Ia va prindeti sa jucati!
Ca mi-i omul bun barbat:În padure el s-a dus,
Dar lemne nu mi-a adus,
A uitat toporul,
Funia si catârul;
La moara s-a dus,
Dar sac nu mi-a adus;
A uitat faina,
De-a râs si gaina.

Frunza verde de secara,
Îmi miroase-a primavara;
Sa iasa voinicii toti,
si cine o sa iasa, sa ma placa.
Toti feciorii se duc si vin,
Dar dragul meu nu se vede sa vina,Voiam sa-mi vie bolnavior,
Sa mi-l vad bolnav în pat,
Eu sa manânc si sa beau,
Iar el sa ia leacuri amare.
-Cine-mi bate, noaptea,
La fereastra mea?
-Eu sunt, frumoasa Marioara,
Nu mi te speria.
Scoala de aprinde lampa?
Sa-ti vad fata ta,
Fata cea alba-rosie
Ca de trandafir.


V. Cântece instrumentale

VI. Cântece cu influenta oraseneascaMi sculai-nî dimineatî, Ma scula într-o dimineata,
Mi spilai tu mân’i s-tu fatî, Ma spalai pe mâini, pe fata,
N’i feciŭ crutea-ntrî pâzari, Îmi facui crucea si pornii spre târg,
Di-n’i si-aspusi semnu mari. Când tocmai mi se arata un semn.
Cum mi teamŭ-nghios tu batî, Cum ma duceam în jos pe carare,
s-acâta si-un pul’iu si-s batî. Începu o pasare sa cânte.
- O, lai pul’iu, ti stai pi viargî, - O, tu pasare ce stai pe creanga,
Ţi-ai di cântî dzua-ntreagî? Ce ai , de cânti ziua-ntreaga?
- Ţi s-nu cântu, gion’i maratî, - Cum sa nu cânt, voinicii mei,
Ţi s-nu stau învirinatŭ? Cum sa nu stau întristata?
Mutriti-n’i pianili-nvârtiti, Priviti-mi penele mele,
Li-am tu sândzi-andivâliti. Sunt în sânge tavalite.
La Dirven’ia tu trâpicŭ La Dirvenia în vâlcea,
Suntu ficiorl’i-al Cuturicŭ, Zac feciorii lui Cuturicu,Un di un suntu ligat Unul de-altul sunt legati
si ca oi suntu tâl’iat. si ca oile sunt taiati.

A lai munte-analtu, O, tu munte înalt,
Lai munte-analtu, Tu, munte înalt,
Naltu s-fuvirosŭ, Înalt si înfricosat,
A lea s-dupa munte Dupa muntele cel înalt
Nî livadi viardi, E-o livada verde,
A lea s-tu livadi si-n livada
Un gutun’iu-analtu, Un gutui înalt,
A lea sun gutun’iŭ Iar sub gutui,
Nî fântâna-arati; E-o fântâna rece;
A lea mi-aplicai Ma aplecai
Si-n’i beau heam-ap-arati, Sa beau putina apa,
A lea n’i-adurn’ii Apoi am adormitsi-n’i plivritusii. si m-am îmbolnavit.
VII. Cântece polifonice
Lai, munte-analt cu neaua Tu, munte înalt, cu nea
Aidi, moi, lai munte, Aida, tu, munte,
N’i-aspârsesi inima meaua Îmi stricasi inima mea
Lai munte, n’i-ti cl’isesi iara Munte, te-ai întunecat iara
Ţi oi va-n’i scot di primaveara? Cum scot oile în primavara?
Lai munte, munte urut, Tu, munte, munte urât,
Ţin’i-ncl’isesi oili în sus... Ca mi-ai prins oile
sus...
Dzeana iu s-v’ineai, moi, la musata, Din deal când coborai,
frumoaso,
Sudoarea, moi, pisti surate, Sudoarea îti curgea pe
obraji,
Ţi dada n’i-ti fiati tini Care mama te facu pe tine
Ca s-n’iacatŭ sivdaia mini? De m-a cuprins asa dor de
tine?
samia tea rose Basmaua ta cea rosie
Muta-t-u di pi fata, Ia-ti-o de pe fata,
Ţâni-aumbra pi surate. Caci ascunde obrajii tai
frumosi.
ConcluziiCu toate acestea, folclorul muzical aromân se considera a fi
prea putin cercetat, fiind reprezentat de putine colectii: „Cântece
populare macedoromâne” (Vanghele T . Millio), „130 de melodii
populare aromâne” (Ioan Caranica), „Antologie aromâna” (Tache
Papahagi), „Pandelasul” (George Marcu). Aceasta lucrare de diploma
vine tocmai în sprijinul acestei idei de a instiga la o serie de curiozitati
necesare din punct de vedere istoric, literar, muzical si etic. Traditiile
acestui neam sunt necesare de a fi cercetate din cel putin doua
motive: materialul lingvistic de baza comun ce cel al limbii noastre si
manifestarea obiceiurilor determinate de aceeasi religie ca cea a
românilor.
Aceasta lucrare reprezinta o sinteza atât din punct de vedere
al obiectelor de studiu abordate în mare (istorie, geografie, lingvistica,
etnologie, muzica), precum si din punct de vedere al materialelor
studiate. Noutatea este adusa în primul rând de argumentul mai sus
mentionat, precum si de analiza muzicala a zece cântece aromâne,
preluate din lucrarea „Dialectul aromân (macedoromân) în cântece
populare”, realizata de Adrian Turculet si Pavel Delion.
Necesitatea studierii folclorului muzical aromân se justifica
prin completarea imaginii muzicii si traditiilor de pe întreg globul,
având posibilitatea de a aduce confirmari si raspunsuri cu privire la
originile si evolutia istoriei muzicii.
Anexe
-harta politica a Peninsulei Balcanice

-raspândirea aromânilor în Peninsula Balcanica

- prosoape, vase, îmbracaminte, covoare în stil traditional
aromân


- aromânca în costum popular- obiceiuri de Craciun la aromâni

-fârseroti din Albania- mirii aromâni
- aromân[1] “ Folclor muzical aromân “ – George Marcu, Editura Muzicala, Bucuresti , 1977, pg . 6 .
[2] George Marcu – „Folclor muzical aromân”, Editura Muzicala, Bucuresti, 1977, pg . 15 .
[3] Informatii obtinute de la Dumitru Piceava prin intermediul unui email, primit la data de 15 ian. 2006 .
[4] http://www.senat.ro/pagini/declaratii%politice/hasotti...
[5] Lucian Hecto - “Românii la sud de Dunare” – http://. hecto. de/istoria-aromânilor. htm
[6] Neagu Djuvara – “ O scurta istorie a românilor povestita celor tineri “, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, pg .
143 .
[7] “ Aromânii – istorie, limba , destin “, coordonator Neagu Djuvara , Editura Fundatiei Culturale Române,
Bucuresti , 1996 , pg . 170 .
[8] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – „ Istoria românilor”, Editura stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti ,
1975 , pg . 28 .
[9] “Civilizatia si cultura dacilor sau getilor” : Vasile Pârvan , „Getica”, Bucuresti, 1972 .
[10] Constantin C. Giurescu – “Istoria Românilor”, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975, pg .
48 .
[11] Afirmatie facuta de istoricul ungur András Huszti, aparuta într-o lucrare a sa postuma din anul 1791 .
[12] Constantin C. Giurescu – “ Istoria Românilor “, Editura stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti 1975 , pg. 134 .
[13] Idem , pg . 140 .
[14] Idem , pg . 144 .
[15] Idem , pg . 162 .
[16] Idem , pg . 177 .
[17] Idem , pg . 187 .
[18] Idem , pg . 191 .
[19] http:www.askmen. ro/...
[20] www.romfest.org/rost/iun2003/aromanii.shtml
[21] www. Hecto. de/ istoria- aromânilor . htm
[22] vezi mai sus , pg . 4 .[23] “ Dialectul Aromân ( macedoromân ) în cântece populare “ , Editura Universitatii “ A. I . Cuza “ , Iasi – 1998,
pg . 13 .
[24] George Marcu – “ Folclor Muzical Aromân “ , Editura Muzicala , Bucuresti , 1977 , pg . 14 .
[25] “ Identitate si Identificare în Problema Aromâneasca “ – Matilda Caragiu Marioteanu ,
http://romlit.sfos.ro/www/texte98...
[26] Emil Târcomnicu : “ Theodor Capidan : paradigma privind etnogeneza poporului român “ , www. românii . ro.
[27] Studiu lingvistic , Academia Româna , Imprimeria Nationala , Bucuresti , 1932 , pg . 145 .
[28] Irina Nicolau – „Aromânii , credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti , 2001,
pg . 135 .
[29] Idem , 136 .
[30] Larisa Agapie si Gheorghe Oprea - „ Folclor Muzical Românesc ” , Editura Didactica Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 413 .
[31] Ovidiu Bârlea – “ Istoria Folcloristicii Românesti “ , Editura Enciclopedica Româna , Bucuresti , 1974 .
[32] Iordan Datcu – „ Dictionarul Etnologilor Români ” , Editura Saeculum I . O . , Bucuresti , 1998 , vol . II , pg .
141 .
[33] Idem , pg . 142 .
[34] Idem , vol . I, pg . 223 .
[35] Ovidiu Bârlea – „ Istoria Folcloristicii Românesti ” , Editura Enciclopedica Româna , Bucuresti , 1974 , pg . 365
.
[36] Idem , pg . 372 .
[37] Pavel Delion , Adrian Turculet – “Dialectul aromân (macedoromân) în cântecele populare” , Editura
Universitatii “Al . I . Cuza “ , Iasi , 1998 .
[38] Ovidiu Bârlea – “Istoria Folcloristicii Românesti” , Editura Enciclopedica Româna” , Bucuresti , 1974 , pg . 550
.
[39] Iordan Datcu – “Dictionarul etnologilor români” , vol . I , Editura Saeculum I . O . , Bucuresti , 1998 , pg . 61 ,
62 .
[40] Larisa Agapie , Gheorghe Oprea – “Folclor Muzical Românesc” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 413 .
[41] Irina Nicolau – „Aromânii , credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti , 2001,
pg . 64 .
[42] Idem , pg . 66 .
[43] Idem , pg . 69 .[44] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . III , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 124 .
[45] Idem , pg . 128 .
[46] Idem , pg . 131 .
[47] N . Gh . Caraiani , N . Saramandu – „Folclor aromân gramostean” , Editura Minerva , Bucuresti , 1982 .
[48] Idem , pg . 384 .
[49] Idem , pg . 388 .
[50] Idem , pg . 394 .
[51] George Marcu – “Folclor muzical aromân” , Editura Muzicala , Bucuresti 1977 , pg . 20 .
[52] Idem , pg . 26 .
[53] Emil Ţârcomnicu , Iulia Wisosenski – “Românii la Sud de Dunare – Macedoromânii”
[54] Idem , pg . 124 .
[55] Idem , pg . 128 .
[56] Idem , pg . 136 .
[57] Irina Nicolau – “Aromânii , Credinte si Obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti ,
2001 , pg . 86 .
[58] Idem , pg . 93 .
[59] Nicolae Gh . Caraiani , Nicolae Saramandu – “Folclor Aromân Gramostean” , Editura Minerva , Bucuresti ,
1982 , pg . 478 .
[60] Idem , pg . 480 .
[61] Irina Nicolau – “Aromânii , Credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Româna , Bucuresti , 2001 ,
pg . 113 .
[62] Idem , pg . 115 .
[63] Idem , pg . 117 .
[64] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . 3 , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 91 .
[65] Idem , pg . 92 .
[66] www . formula – as . ro
[67] George Marcu – “Folclor Muzical Aromân” , Editura Muzicala , Bucuresti , 1977 , pg . 18 .[68] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . 3 , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 150 – 151 .
[69] Constantin C . Giurescu , Dinu C . Giurescu – “Istoria Românilor” , vol . I , Editura stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti , 1975 , pg . 68 .
[70] Conservatorul de Muzica “G . Dima” – “Lucrari de muzicologie” , vol . 17 – 18 , Conf . dr . Constantin Râpa ,
„Siateme tonale traco – dace” , Cluj Napoca , 1985 , pg . 7 .
[71] Idem , pg . 9 .
[72] Idem , pg . 10 .
[73] Idem , pg . 19 .
[74] Romeo Ghircoiasiu – “Contributii la Istoria Muzicii Românesti” , Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din
R . P . R . , 1963 , pg . 48 , ( „Sisteme tonale în cultura antica a spatiului carpato – blacanic” ) .
[75] Idem , pg . 62 .
[76] Petre Brâncusi – “Istoria Mizicii Românesti” , Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din Republica
Socialista România , Bucuresti , 1969 , pg . 20 .
[77] Gheorghe Oprea , Larisa Agapie – „Folclor muzical românesc” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 415 .
[78] Emilia Comisel – “Folclor Muzical” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti , 1967 , pg . 330 .
[79] Adrian Turculet , Pavel Delion – “Dialectul Aromân ( macedoromân ) în Cântecele Populare” , Editura
Universitatii „Al . I . Cuza” , Iasi , 1998 .
[80] Idem , pg . 36 .
[81] George Marcu – “Folclor Muzical Aromân” , Editura Muzicala , 1977 , pg . 27 .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu