marți, 7 februarie 2012

ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ CADRILATER

CONSTANTIN TUDOR
doctor în istorie
ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ CADRILATER
(1913 - 1940)
Editura AGORA
Călăraşi, 2005

Coperta 1: Sediul fostei Prefecturi din Silistra
(Grafică de Alexander Stanev)
Coperta 4: Harta Cadrilaterului (1913)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Rom niei
TUDOR, CONSTANTIN
Administraţia românească în Cadrilater /
Constantin Tudor, - Călăraşi: Agora, 2005
Bibliogr. ISBN 973 - 8295 - 43 - 2
35(498 Cadrilater)
94(498 Cadrilater)
Drepturile pentru multiplicarea şi reeditarea acestei lucrări
aparţin Editurii Agora

T I POG RAF IA
MEDIAERINT ROMÂNIA - CĂLĂ RAŞI Str.
Bucureşti nr. 254 - 256
Constantin TUDOR
CUVÂNT ÎNAINTE
Pe 7 septembrie 2005 se împlinesc 65 de ani de la
semnarea Tratatului de la Craiova, între guvernele României
şi Bulgariei, care consfinţea retrocedarea către Bulgaria a
Cadrilaterului, după o perioadă de aproximativ 25 de ani de
evoluţie în cadrul statului român, şi stabilea condiţiile concrete
privind schimbul de populaţii între cele două ţări, precum şi
cuantumul despăgubirilor pentru proprietăţile şi culturile
neridicate de către familiile ce urmau a se repatria. Sunt 65 de
ani care au însemnat, atât pentru România cât şi pentru
Bulgaria, o perioadă de adânci frământări interne, profund
marcată de aproape o jumătate de secol de comunism care a
bulversat conştiinţe şi a determinat o abordare falsă a istoriilor
celor două popoare.
Schimbările democratice intervenite pe plan intern, atât
în România cât şi în Bulgaria, în ultimii 15 ani, impun revenirea
la normalitate atât în plan politico-diplomatic, cât şi în ceea ce
priveşte atitudinile istoricilor români şi bulgari faţă de
evenimente zi fapte care au marcat trecutul celor două popoare
vecine. Astăi, România şi Bulgaria sunt membre ale Alianţei
Nord-atlantice iar la 25 aprilie 2005 au semnat împreună
Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Putem aprecia deci,
că în momentul de faţă prioritar pentru cele două ţări şi popoare
sunt eforturile de accelerare a reformelor necesare pentru
Administraţia românească în Cadrilater
Constantin TUDOR
compatibilizarea sistemelor social-economice şi politice cu cele
existente în statele comunitare.
Istoricii şi oamenii politici nu pot rămâne indiferenţi
faţă de noile realităţi cu care se confruntă cele două popoare.
Tocmai de aceea se impune o abordare cu mult calm şi
responsabilitate a tuturor aspectelor, inclusiv a celor istorice şi
istoriografice, care au marcat vieţuirea noastră comună în
spaţiul fizico-geografic al Balcanilor. Este imperios necesar
ca relaţiile noastre tradiţionale de bunăvecinătate să nu fie
afectate de abordări partizane în probleme sensibile, cum sunt
cele ale unor teritorii care au aparţinut unuia sau altuia dintre
cele două state, funcţie de evoluţia unor evenimente politico-
diplomatice sau militare care au marcat, în decursul timpului,
destinul popoarelor din Balcani.
Tocmai acestor deziderate încearcă să le răspundă şi
lucrarea noastră, care reprezintă o muncă de cercetare istorică
de mai mulţi ani şi care a fost concretizată într-o teză de doctorat
susţinută la Universitatea din Bucureşti în anul 1999. Textul
iniţial a fost revizuit şi pus de acord cu lucrările de specialitate
ce au apărut în ultimii ani.
Folosesc acest prilej pentru a mulţumi tuturor celor care
m-au încurajat şi susţinut în realizarea acestui volum, şi în mod
deosebit academicianului Dan Berindei, care mi-a fost atât
îndrumător ştiinţific cât şi sfătuitor de nădejde în problemele
mai delicate abordate în paginile lucrării.
Prof. dr. Constantin TUDOR
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
INTRODUCERE
Istoria modernă a României a fost marcată de fapte şi
evenimente care aveau să-i determine decisiv evoluţia sa
politică şi economico-socială. Unirea Principatelor, realizată
la 24 ianuarie 1859 ţ i constituirea statului român modern,
obţinerea Independenei de stat, la 9 mai 1877 şi revenirea
Dobrogei de Nord la patria mamă, în urma Congresului de la
Berlin din vara anului 1878, consacrarea monarhiei constitu-
ţionale şi acordarea unor largi drepturi şi libertăţi democratice,
sunt de natură să determine creşterea prestigiului şi importanţei
tânărului stat român în sud-estul Europei, regiune în care lupta
popoarelor pentru autodeterminare politico-statală se
intensifică, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, concomitent cu agravarea crizei din marile
imperii, a căror existenţă devenea tot mai anacronică.
În acest context, în anii 1912-1913, au loc cele două
războaie balcanice şi Conferinţa de la Bucureşti, care adoptă, la
10 august 1913, Tratatul de pace, semnat de părţile aflate în
conflict: România, Turcia, Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru.
Conform articolului II al Tratatului de pace, graniţa sudică
dintre România şi Bulgaria “va porni de la Dunăre, din sus de
Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene”
(1) Intra astfel în componenţa statului român o nouă parte din
Administraţia românească în Cadrilater 5 Constantin TUDOR
vechea Dobroge, cu o suprafaţă de aproximativ 7.770 k.p. şi o
populaţie în jur de 280.000 de locuitori, teritoriu care avea să
intre în istorie sub numele de Cadrilater.(2)
Cu o întrerupere de aproape doi ani(septembrie 1916-
decembrie 1918), Cadrilaterul, cu cele două judeţe Caliacra şi
Durostor, a fost parte componentă a statului român, până la 7
septembrie 1940 când, prin Tratatul semnat între delegaţiile
guvernelor român şi bulgar, urmare a puternicelor presiuni
exercitate de Hitler, Stalin şi Musolini, acest teritoriu este cedat
Bulgariei.
Deşi existenţa şi evoluţia Cadrilaterului în cadrul României
pentru o perioadă de un sfert de secol reprezintă un fapt de viaţă
incontestabil, în istoriografia românească a ultimilor şaizeci de
ani nu s-a scris aproape nimic despre acest subiect, trecut în
categoria celor interzise de către regimul comunist. Tocmai de
aceea, lucrarea noastră, care reia tema unei teze de doctorat,
susţinute la Universitatea Bucureşti în anul 1999, încearcă să
umple un gol şi să pună în circuitul istoric, cu petele sale de
lumină şi de umbră, vieţuirea sub administraţia românescă a
judeţelor sud-dunărene, Caliacra şi Durostor.
Elaborarea lucrării a avut în vedere nu o tratare exhaustivă
a problematicii administraţiei româneşti în Cadrilater, sub toate
componentele ei, ci mai degrabă o prezentare sintetică a evoluţiei
politico-administrative, economico-sociale şi culturale a celor
două judeţe, ţinând cont atât de cadrul general naţional, cât şi
de aspectele particulare ale acestei regiuni. Am intenţionat să
punem în valoare acele date, fapte şi evenimente care să întregească
informaţia istorică necesară elaborării unei monografii a
României întregite din anii interbelici.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
În demersul nostru nu am urmărit sub nici o formă să
interpretăm tendenţios faptele şi evenimentele din această
perioadă şi nici să cosmetizăm datele şi cifrele pe care ni le-au
oferit sursele documentare. Nici în ceea ce priveşte critica făcută
unor studii şi lucrări ale istoriografiei bulgare, care au abordat
o problematică similară nu am dorit ca aceasta să fie polemică,
ci am ţinut cont de adevărul istoric aşa cum reiese el din
documentele vremii. Precizăm, în acest context, că noi am
folosit pentru prima dată documente din fondurile arhivistice
create de instituţiile şi organizaţiile care au funcţionat în cele
două judeţe ale Cadrilaterului în perioada 1913-1940, spre
deosebire de istoricii bulgari care au utilizat surse documentare
provenite fie din fondurile Legaţiei Bulgariei din Bucureşti,
fie din publicaţii care au apărut pe teritoriul bulgăresc, iar atunci
când folosesc publicaţii româneşti din anii interbelici, articolele
şi materialele informative incluse în volumele lor sunt selectate
cu mare atenţie. În Bibliografia care însoţeşte lucrarea noastră
prezentăm toate fondurile arhivistice din Cadrilater care se
păstrează până astăzi în depozitele Direcţiei judeţene Vâlcea
a Arhivelor naţionale.
Considerăm că istoricul trebuie să fie obiectiv, să surprindă
şi să descrie faptele şi evenimentele aşa cum s-au produs în epocă.
Mai mult, chiar am renunţat la prezentarea unor documente
privind ocupaţia bulgărească, în perioada septembrie 1916-
decembrie 1918. În acelaşi mod am procedat şi atunci când
ne-am referit la bandele de comitagii organizate şi dirijate de
organizaţiile extremist-iredentiste bulgare, în economia lucrării
noastre reţinând doar problema ca atare.
Administraţia românească în Cadrilater 7 Constantin TUDOR
Dintre sursele istoriografice româneşti contemporane
evenimentelor, se detaşează volumul de documente diplomatice
din anii 1912-1913, cunoscut sub numele de Cartea Verde,
operă a ilustrului om politic şi de stat Titu Maiorescu. Cuprinzând
282 de documente diplomatice şi textul integral al Tratatului
de pace de la Bucureşti, Cartea Verde rămâne şi astăzi o sursă
documentară pentru oricine doreşte să cunoască veridic
evenimentele politice şi militare din Balcani în anii premer-
gători declanşării primului război mondial, reliefând poziţia
deosebit de constructivă a României faţă de stabilitatea şi
echilibrul zonei.(3)
Chiar în anul anexării Cadrilaterului, geograful George
Murgoci publica, la Bucureşti, lucrarea intitulată ţara Nouă.
Dobrogea sudică şi Deliormanul, ce constituie o primă micro-
monografie a provinciei, valoroasă atât prin bogăţia şi varietatea
informaţiei, cât şi prin aspectul iconografic deosebit, volumul
conţinând nu mai puţin de 22 de imagini fotografice contem-
porane, precum ş prima hartă documentată a acestei noi
provincii româneti.
În aceeaşi categorie a surselor documentare contemporane
trebuie incluse şi cele două rapoarte pe anul 1914 ale prefecţilor
de Durostor şi Caliacra, Ion Cămărăşescu şi George Georgescu,
tipărite la Bucureşti în anul 1915.(4) În mod deosebit raportul
prefectului de Durostor, Ion Cămărăşescu, intitulat Durostorul.
Expunerea situaţiei judeţului la 1 decembrie 1914, constituie
o adevărată monografie a judeţului, conţinând nu mai puţin
de 201 pagini.
De un real folos ne-au fost cele trei volume omagiale
ale revistei “Analele Dobrogei”, pe anul 1938, toate dedicate
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Cadrilaterului cu prilejul aniversării a 25 de ani de stăpânire
românească şi subintitulate sugestiv CADRILATERUL 1913-
1938(5) Sub semnăturile unor reputaţi geografi, istorici,
economişti şi jurişti, volumele, însumând sute de pagini,
abordează aspectele fizico-geografice, istorice, economico-
sociale şi demografice ale Cadrilaterului. Multe dintre studiile
respective constiuie adevărate documente de epocă, şi
probitatea lor se susţine prin numele celor care le-au semnat:
Constantin Brătescu, Radu Vulpe, Nicolae Bănescu, Dimitrie
Onciul, Alex. P. Arbore, Nicolae Dragomir, Ion I. Nistor, A.
N. Pineta, D. Stoicescu, C. Filipescu, Victor Morfei, I.P.S.S
Gherontie - episcopul Tomisului.
În anii interbelici au fost publicate şi lucrări mono-
grafice dedicate Cadrilaterului şi judeţelor sale. Se detaşează
lucrarea în şase volume, editată şi publicată la Bazargic, în
anii 1924-1930, de institutorul V. Stroescu şi publicistul N.
Pantely Stanciu, intitulată Dobrogea Nouă pe urmele străbunilor,
precum şi Monografia judeţului Durostor realizată de alţi doi
învăţători şi gazetari, în acelaşi timp, P Dimitriu şi A.
Negoescu: Durostor. Cuvinte-Fapte-Icoane, care vedea lumina
tiparului la Călăraşi, în anul 1936. Ambele lucrări conţin
numeroase informaţii din domeniile vieţii politico-
admnistrative, economico-sociale şi culturale.
Din categoria realizărilor istoriografice de până la
primul război mondial se cuvin a fi amintite şi volumele speciale
dedicate colonizării Cadrilaterului, despre care s-au publicat
în epocă nu mai puţin de patru lucrări.(6) Atât Const. Noe, cât
şi V. Th. Muşi, primul fiind autorul volumului Colonizarea
Administraţia românească în Cadrilater 9 Constantin TUDOR
Cadrilaterului iar al doilea al lucrării Un deceniu de colonizare
în Dobrogea Nouă 1925-1935, au fost implicaţi direct în opera
de colonizare a Cadrilaterului, fâcând parte fie din comisiile
guvernamentale, fie din comitele de conducere ale asociaţiilor
de colonişti, astfel încât lucrările lor conţin numeroase
documente şi informaţii indispensabile oricărui cercetător care
abordează o asemenea problemă.
Nu mai puţin importante sunt studiile şi articolele scrise
în perioada interbelică şi publicate în revistele locale, sau sub
formă de broşuri. Unul dintre cei mai buni cunoscători ai
realităţilor dobrogene, în ansamblu, s-a dovedit a fi publicistul
şi politicianul Ion M. Roman, autor a numeroase bro ţ uri şi
articole, unele chiar cu tentă naţionalistă, care susineau
drepturile românilor în Dobrogea.(7) Aceleaşi preocupări
întâlnim şi la Oreste Tafrali şi Al Cioranesco, cu precizarea că
aceştia au publicat la Paris studii documentate şi argumentate
privind realităţile istorice şi etno-demografice din Dobrogea.(8)
În perioada dictaturii comuniste, istoriografia românească
abordează singular şi tangenţial unele probleme ce ţin de istoria
Cadrilaterului, referirile fiind făcute mai ales la condiţiile
concret istorice în care acest teritoriu a intrat în componenţa
statului român(vezi în acest sens: Anastasie Iordache, Viaţa
politică în România 1910-1914, Bucureşti, 1973), sau a fost
cedat Bulgariei în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie
1940(M.Muşat şi I. Ardeleanu, România după marea Unire,
Bucureşti, 1988). ªi chiar atunci când se realizează o monografie
a Dobrogei, pentru perioada 1913-1940, referirile se fac exclusiv
la Dobrogea de nord, aşa cum se constată în volumul istoricilor
10 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
constănţeni A. Rădulescu şi I. Bitoleanu, Dobrogea. Istoria
românilor dintre Dunăre şi Mare, publicat în anul 1979.
Din păcate, nici în ultimii ani, deşi s-au publicat
numeroase lucrări de sinteză sau de specialitate, abordarea
aspectelor istorice privind evoluţia în cadrul statului român a
teritoriului sud-dobrogean lipsesc aproape cu desăvârşire. Au
încercat să suplinească acest neajuns câţiva tineri istorici de la
Constanţa, care au aniversat 80 de ani de la anexarea Cadrilaterului,
în anul 1993, organizând, pe 28 iulie 1993, un simpozion
ştiinţific intitulat Dobrogea de Sud în contextul istoriei
poporului şi statului român, cele mai multe dintre comunicările
prezentate cu această ocazie fiind apoi reunite în volumul
Dobrogea de sud în contextul istoriei româneşti.(9) Se poate
imputa lucrării aspectul de popularizare al articolelor publicate,
acestora lipsindu-le aparatul critic necesar. Tocmai pentru a
suplini acest neajuns, principalul editor al volumului, istoricul
dobrogean Stoica Lascu, avea să publice în “Revista de
istorie”(tom VI, nr. 11-12/1995) un studiu sinteză, intitulat Din
istoria Dobrogei de sud în cadrul României întregite. deosebit
de interesant tocmai datorită aparatului critic folosit. Alţi doi
istorici, Gheorghe Zbuchea şi Anastasie Iordache, au abordat
în lucrări recente problematica României şi a războielor
balcanidce din anii 1912-1913, apelând atât la izvoare interna-
ţionale cât şi la volumul de documente editat de Titu Maiorescu
în anul 1913. Deşi problemele administraţiei româneşti în
Cadrilater sunt abordate doar tangenţial, amintim aici şi
volumul VII, tom II, precum şi volumul VIII, din recenta lucrare
de sinteză realizată sub egida Academiei Române şi intitulată
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Istoria românilor. Nici în alte două lucrări realizate de istoricii
constănţeni I. Bitoleanu, A. Rădulescu şi Stoica Lascu (Istoria
Dobrogei şi Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei),
informaţiile despre Cadrilater nu sunt decât rareori întâlnite
în textul acestora.
Referitor la istoriografia bulgară circumstanţială Dobrogei,
vom constata o deplină continuitate, atât în ceea ce priveşte
conţinutul cât şi cantitatea volumelor publicate, începând de
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până astăzi. Indiferent de pe
ce poziţii au abordat problematica Dobrogei, istoricii bulgari
sunt aproape unanimi în conturarea concluziilor: până la 1878
Dobrogea a fost parte inseparabilă a teritoriului pe care s-a
format şi a vieţuit poporul bulgar; includerea Dobrogei de Nord
în cadrul statului român, în urma Congresului de la Berlin din
anul 1878, a fost rezultatul politicii de dictat a Marilor puteri
care au făcut atunci un cadou României; ea însăşi o ţară
imperialistă, România a profitat de slăbiciunea vecinului ei de
la Sud şi prin Tratatul de pace de la Bucureşti i-a mai răpit
Bulgariei o parte a Dobrogei, Cadrilaterul; Conferinţa de pace
de la Versailles şi Tratatul de la Neuilly sur Seine, care reconfirma
Cadrilaterul ca aparţinând statului român, reprezenta o
recompensă pentru rezistenţa României împotriva Rusiei
sovietice; evoluţia Cadrilaterului în cadrul statului român a
fost dezastruoasă din punct de vedere economic pentru populaţia
băştinaşă bulgară, împotriva căreia statul român a dus o
susţinută politică de deznaţionalizare şi înrobire culturală,
politică căreia i s-a pus capăt prin Tratatul de la Craiova din 7
septembrie 1940.
12 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Sunt toate acestea idei şi teze care se regăsesc la istorici,
publicişti şi analişti politici bulgari, de ieri şi de azi, precum:
A.Işirkoff, St. Romansky, ªtefan Stambolov, Stoian Danev, V.T.
Tocheff, Joseph Popov, Ivan Gheorghiev, Velko Tonev, L. Dukov.
Gh. Markov, M. Kumanov, Petăr Todorov, Liuben Bejkov, Jeko
Popov, Antonina Kuzmanova, Velicko Gheorghiev, Veselin
Trakov, Pirin Boiagiev ş.a.(10)
Volumelor consistente care abordează problematica
Dobrogei, în ansamlu, li se adaugă numeroase studii şi articole,
publicate, în mod deosebit, în revista “Dobrogea”, ce se editează
la Varna, începând din anul 1984. Recent se constată publicarea
unor importante culegeri de documente privind istoria Dobrogei,
sub egida unor foruri ştiinţifice şi academice din Sofia, precum
şi editarea unor lucrări memorialistice aparţinând unor persona-
lităţi politice din Bulgaria care au fost implicate direct în eveni-
mentele din perioada 1878-1940.(11)
Nu a fost în intenţia noastră să facem polemică cu istoricii
bulgari, deşi pe parcursul lucrării, acolo unde am simţit imperios
necesar am făcut precizările de rigoare şi nici nu dorim să
redeschidem un subiect la care colegii noştri s-au arătat şi se
arată deosebit de sensibili, aşa cum a demonstrat-o încă o dată
cercetătoarea Antonina Kuzmanova, la o întâlnire-discuţie pe
problema Istoriei Dobrogei ce a avut loc la Silistra, în aprilie
1993, când a afirmat, în totală contradicţie cu realitatea evidentă
pentru orice om de bună credinţă, că în România sunt tot mai
multe voci care revendică Dobrogea de Sud, când statul român
stăpâneşte şi aşa fără nici o legitimitate Dobrogea de Nord de
peste 125 de ani.(12)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Întărim afirmaţia noastră că am elaborat această lucrare
fără idei preconcepute şi mărturisim că nu ne-a fost uşor. Există
un vast material documentar, surprinzător de elocvent în ceea
ce înseamnă faptele de istorie în toată complexitatea lor. Noi
doar am încercat să le prezentăm într-o formă coerentă, conform
normelor de elaborare a unei lucrări ştiinţifice.
N O T E
1. Vezi textul integral al Tratatului în Anexa 1
2. Radu Vulpe, Dobrogea meridională în antichitate, în
“Analele Dobrogei”, nr. II/1938, p. 1
3. Vezi Cartea Verde. Documente diplomatice. Eveni-
mentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României, septembrie
1912-august 1913, Bucureşti, 1913
4. Ion Cămărăşescu, Durostorul. Expunerea situaţiei
judeţului la 1 decembrie 1914, Bucureşti, 1915: George Georgescu,
Judeţul Caliacra din punct de vedere administrativ, financiar,
economic, social şi cultural, Bucureşti, 1915
5. Vezi Cadrilaterul 1913-1938, vol. I-III, ce constituie
cele 3 numere pe anul 1938 ale Revistei “Analele Dobrogei”.
6. Const. Noe, Colonizarea Cadrilaterului, Bucureşti,
1938; VTh. Muşi, Un deceniu de colonizare în Dobrogea Nouă
1925-1935, Bucureşti, 1935; I. Vlădescu, Cadrilaterul. Ce este
şi ce trebuie să fie. Colonizarea şi naţionalizarea lui, Constanţa,
1927; T. Hagigogu, Emigrarea aromânilor şi colonizarea
Cadrilaterului, Bucureşti, 1927
7. Ion M. Roman, Drepturile, sacrificiile şi munca
noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor asupra ei,
14 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Iaşi, 1918; Ion M. Roman, Proiecte, cuvinte şi gesturi bulgăreşti
din timpul marelui război, Constanţa, 1920
8. Oreste Tafrali, La Roumanie transdanubienne, Paris,
1918; Al. Cioranesco, Une restitution historique. La Dobroudja
- terre roumaine, Paris, 1939
9. Volumul a fost publicat în anul 1994, constituind nr.
3-4/1994 al Revistei “România de la Mare”, revistă de istorie
şi civilizaţie românească, editată de Asociaţia cultural-istorică
dobrogeană “România de la Mare”
10. A. Işircof, Die Bevolkerung in Bulgarien, Sofia, 1911;
V.T. Tocheff, Propriete fonciere rurale dans la Dobroudja du
Sud, Sofia, 1928; Joseph Popov, La Dobroudja et les relations
bulgaro-roumaine, Liege, 1935; Ivan Gheorghiev, Dobrudza v
horbata za svoboda 1913-1940, Sofia, 1962; Petăr Todorov,
Agrarnite otnoşenia v Iujna Dobrudza 1878-1944, Veliko
Târnovo, 1982; Velkov Velizar, Kratka istorija na Dobrudza,
Varna, 1984; Antonina Kuzmanova, Ot Nîui do Kraiova.
Văprosit za Iujna Dobrudza v mjdunarodite otnoşenia 1919-
1940, Sofia, 1989; Liuben Beşkov, Bălgaria i Dobrudza, Plovdiv,
1992. Jeko Popov, Bălgărite v Severna Dobrudza 1878-1913,
Sofia, 1991
11. Velicko Gheorghiev, Stajko Trifonov, Istorija na
bălgărite 1878-1944 v dokumenti, Sofia, 1996; Migracionni
dvizenia na bălgărite 1878-1912, Sofia, 1993; Bălgărite v
Rumunija, XVII-XX v. Dokumenti i materiali, Sofia, 1994; Izvorî
za istorijata na Dobrudza, T.1-2, Sofia, 1992-1993; ªtefan
Stambolov, Licen arhiv. Pisma, telegrami, zapiski i dnenici,
Sofia, 1997; Hristofor Hespaciev, Sluzba na Balgarija v cuzbina.
Administraţia românească în Cadrilater Voennodiplomaticeski spomeni(1899-1914), Sofia, 1993; Ivan
Gueşov, Licna korespondencija, Sofia, 1994; Simeon Radev,
Konferencijata v Bukurest i bukureskijat mir ot 1913 g. Memoari,
Sofia, 1992.
12. Apud “Nova Silistrusca Tribuna”, Silistra, nr. din
23.04.1993
Constantin TUDOR
I.
CADRILATERUL, PÎNĂ LA ÎNCORPORAREA SA
DE CĂTRE STATUL ROMAN
- Scurtă incursiune istorică -
Într -un memoriu înaintat Conferinţei de pace de la Paris,
în vara anului 1946, de către Asociaţia evacuaţilor din Dobrogea
de Sud (Cadrilater), memoriu semnat de Teodor Belu, fost
deputat, prin care se protesta împotriva Tratatului de pace cu
Bulgaria, încheiat la Craiova în 7 septembrie 1940, se menţiona,
referitor la teritoriul cedat atunci Bulgariei, cunoscut în epocă
sub denumirea de Cadrilater: “Termenul de Cadrilater, aplicat
Dobrogei de Sud, nu este o expresie geografică. El aparţine
cartografiei militare din secolul al XIX-lea şi desemna, în epoca
războaielor ruso-turce, vastul câmp militar cuprins între
fortăreţele Silistra - Rusciuk - Caliacra - Varna, care desemna,
aproximativ, un patrulater”(1).
După cel de al doilea război balcanic, prin hotărârea
Congresului de pace de la Bucureşti din vara anului 1913,
România primea un teritoriu la sud de Dunăre, în suprafaţă de
aproximativ 7500 kmp., care, aşa cum preciza prof. G. Murgoci,
nu era decât o parte a Cadrilaterului militar, ce pornea mai sus
de Turtucaia şi se oprea la miazănoapte de Varna. “E tot un
cadrilater - scria prof. Murgoci - format de vechea graniţă a
Dobrogei, Dunărea, Marea Neagră şi o linie convenţională;
dar nu se poate compara cu vechiul cadrilater milităresc şi nu
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
este nici măcar cadrilaterul geografic, pe care a vrut să ni-l
dea ţarul Alexandru II încă de la 1878, în schimbul judeţelor
basarabene româneşti Cahul, Bolgrad şi Ismail”(2).
Un alt bun cunoscător al realităţilor fizico-geografice şi
istorice ale regiunii, Ioan N. Roman, preciza: “Întreg Cadrilaterul
a fost privit, în toate timpurile, ca făcând parte integrantă din
Dobrogea şi constituind împreună cu restul podişului ei şi cu
înălţimile de nord din judeţul Tulcea, acea unitate geografică
aparte, care se deosebeşte fundamental de regiunea balcanică
de la miazăzi şi se apropie, prin întreaga sa structură, de Bugeacul
basarabean”(3).. Numeroase alte surse documentare contem-
porane au reţinut, pentru acelaşi teritoriu care intrase în
componenţa statului român la 1913, şi denumirile de Dobrogea
Nouă sau Dobrogea de Sud. În ceea ce ne priveşte, vom folosi
denumirea de CADRILATER pentru spaţiul fizico-geografic
şi administrativ aparţinător judeţelor Durostor şi Caliacra care
au fost alipite României în vara anului 1913.
Din punct de vedere fizico-geografic teritoriul Cadrilate-
rului îl reprezintă un podiş puţin înclinat pe direcţia Sud-Nord
(135 m în dreptul Silistrei şi maximum 485 m pe culmea
Deliormanului) şi brăzdat de văi ale unor râuri ce-şi îndreaptă
apele spre Dunăre(4). Din punct de vedere al climei, regiunea
se încadrează în tipul de climat continental, cu veri secetoase,
ierni reci <^i precipitaţii concentrate spre sfârşitul primăverii şi
în toamnă. O influenţă benefică o reprezenta briza marină în
localităţile judejului Caliacra, judeţ care dispunea de un litoral
la Marea Neagră, cu o lungime de peste 50 km. Solurile, dezvoltate
în marea lor majoritate pe un strat gros de loess, bogate în
18 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
substanţe nutritive, permiteau practicarea unei agriculturi
diversificate, de la cultivarea cerealelor şi plantelor tehnice
până la vii şi livezi(5).
În ceea ce priveşte evoluţia istorică a Cadrilaterului până
la intrarea acestui teritoriu în componenţa statului român,
istoriografia naţională a abordat insuficient acest aspect, în
comparaţie cu vastele studii şi sinteze pe care colegii noştri
bulgari le-au dedicat subiectului în discuţie. ªi dacă pentru
perioada de până la 1878 dispunem totuşi de studii pertinente
elaborate în anii interbelici(6), sau de monografii mai recente
ale unor istorici români interesaţi de istoria Dobrogei, în ansam-
blul ei(7), în schimb se resimte lipsa acută a unor informaţii
privind evoluţia istorică a Cadrilaterului între anii 1878-1913,
când această regiune s-a aflat în componenţa Principatului
autonom bulgar şi mai apoi, după 1908, a Regatului bulgar.
Am apelat, în consecinţă, la folosirea şi interpretarea unor
date şi informaţii ce ne-au fost oferite de lucrările recente ale
istoricilor bulgari(8), pe care le-am coroborat cu cele desprinse
din puţinele studii elaborate de cercetătorii români(9).
Numeroasele cercetări arheologice efectuate de-a lungul
timpului în spaţiul dobrogean atât de specialiştii români cât şi
de cei bulgari, au pus în evidenţă faptul că acest teritoriu a fost
locuit din vremuri imemoriale. S-a dovedit cert că omul primitiv
a fost prezent în Dobrogea începând din paleoliticul mijlociu(10).
Aşa cum afirma Radu Vulpe încă din anul 1938, vestigiile
neoliticului şi eneoliticului sunt deosebit de numeroase în
localităţile Dobrogei meridionale, la Atmageaua Tătărască,
Acadînlar, Suiuciuc, Cociular, Turtucaia şi Pandacli - în judeţul
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Durostor, precum şi la Ormangic şi Gurcova- în judeţul
Caliacra(11). Materialul arheologic scos la iveală de cercetările
sistematice efectuate în zonă dovedeşte că şi în spaţiul admi-
nistrativ ce a aparţinut judeţelor Durostor şi Caliacra, s-au
dezvoltat culturile Boian şi Gumelniţa, puse în evidenţă dincolo
de Dunăre, în perimetrul actualului judeţ Călăraşi, ceea ce
dovedeşte că, încă din timpuri străvechi, malurile Dunării au
fost populate de aceleaşi seminţii(12). Epoca bronzului este
cunoscută în localităţile fostului Cadrilater prin culturile Glina
şi Coslogeni, ultima cultură fiind atestată pentru prima dată în
aşezarea de la Grădiştea Coslogeni, din Balta Borcii, de unde
a împrumutat şi numele. De altfel recente cercetări arheologice
confirmă acest lucru(13). Caracteristicele tipologice ale acestei
culturi, circumscrisă unui areal cultural mult mai larg(Faciesul
Noua-Sabatinovka), sunt date de aşezările de tip “cenuşare” -
locuinţe păstoreşti în care aprinderea repetată a focului deter-
mina straturi succesive de cenuşă.
Epoca fierului aduce în Dobrogea, pe lângă dezvoltarea
accelerată a comunităţilor locale de natură gentilico-tribală, şi
prezenţa în zonă a unor noi populaţii, ale căror aşezări sunt
întărite cu valuri succesive de pământ, dovadă clară a integrării
spajiului dintre Dunărea de Jos şi Mare, ariei culturale carpato-
dunărene, unde la mijlocul mileniului I î. Hr. se constituise
societatea băştinaşă traco-getică(14). Începea pentru teritoriul
dintre Dunăre şi Mare o nouă perioadă istorică ce avea să se
caracterizeze prin contacte puternice între băştinaşii geto-daci,
dintre care izvoarele istorice îi aminteşte, pentru Dobrogea de
Sud, pe crobyzi şi terizi, şi numeroase populaţii migratoare
20 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
atrase de caracterul Dobrogei de coridor între lumea euroasiatică
din nordul Mării Negre şi lumea mediteraneană. Dintre aceştia,
sciţii aveau să dea şi viitoarea denumire romană a acestei
provincii: Scytia Minor(15). În perioada secolelor VII-V î. Hr.,
spre acelaşi spaţiu se îndreaptă şi coloniştii greci care-şi vor
întemeia puternice cetăţi la Pontul Euxin, a căror influenţă
avea să lase urme importante în zonă. Numele unor astfel de
colonii, precum Dyonisopolis, Callatis, Tomis şi Histria sunt
deosebit de cunoscute în epocă. Aşa cum bine afirmă autorii
volumului Dobrogea. Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare,
“odată constituite, coloniile stabilesc relaţii de schimb cu
populaţia autohtonă a geţilor. Raţiunea prezenţei lor în acest
cadru geografic o aflăm în beneficiile pe care natura locului îi
ajută să le tragă: schimbul intens de mărfuri cu populaţia locală
şi exploatarea agricolă”(16).
Primele informaţii contemporane despre Dobrogea şi
locuitorii săi le avem de la Herodot şi sunt prilejuite de incursiunea
făcută în zonă de către Darius, marele rege al perşilor. Ulterior,
şi alţi conducători militari din Balcani îşi vor face prezenţa în
zonă, luînd sub ascultare aceste teritorii până la gurile Dunării.
Este vorba de Sitalkes, regele odrisilor (a doua jumătate a
secolului V î. Hr.) şi de regele scit Ateas, care se împotriveşte,
la 339 î. Hr. regelui macedonean Filip al II-lea, ce luase şi el în
stăpânire aceste teritorii, aşa cum avea să facă şi fiul său, marele
Alexandru Macedon, prezent la Dunăre, pentru a-i înfrunta pe
geţi, la anul 335 î. Hr. Stăpânirea macedoneană în Dobrogea
avea să fie consolidată sub regele Traciei, Lysimah (a doua
jumătate a secolului III î. Hr.), perioadă de timp în care şi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
coloniile greceşti de la Pontul Euxin ajung la maxima lor
înflorire. Din aceste vremuri datează şi prima menţiune a cetăţii
de la Durostorum(Silistra), despre care Radu Vulpe crede că a
fost mai degrabă întemeiată de traci decât de celţi(17).
În timp ce lumea elenistică se diviza şi pierdea din
influenţa pe care o avusese secole întregi în Balcani, o altă
mare putere era deja pregătită să îi ia locul: Imperiul Roman,
pentru care îndepărtatul Danubius trebuia să devină un puternic
şi sigur hotar. Într-un interval de timp relativ scurt, Roma a ocupat
Iliria, apoi Grecia şi Macedonia, Tracia devenind, pentru
început, stat clientelar, sfârşind însă, la începutul sec. I î. Hr.
prin a fi inclusă în graniţele Imperiului. Poziţia economică şi
strategică a Dobrogei, va atrage repede privirile romanilor, care
nu aşteptau decât un moment prielnic pentru a-şi face simţită
prezenţa ă i în teritoriile geto-dace. Astfel, profitând de cel de
al treilea rzboi mitridatic(74-71 î. Hr), romanii, sub conducerea
guvernatorului Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus,
ocupă coloniile greceşti de la Pontus Euxinus şi subjugă apoi
şi populaţiile getice din teritoriile înconjurătoare(18). Apăsarea
la care au fost supu ş i băştinaşii geto-daci a determinat numeroase
împotriviri locale i a uşurat acţiunea fulgerătoare a lui Burebista,
regele geto-dacilor de dincolo de Dunăre, care reuşeşte să ocupe
teritoriul Dobrogei şi să-l includă, deşi pentru puţin timp, în
cadrul statului geto-dac, în urma unei acţiuni fulgerătoare,
care a avut loc, foarte probabil, în jurul anului 55 î. Hr.(19).
După moartea lui Burebista, romanii îşi reinstalează
stăpânirea asupra Dobrogei şi pun în aplicare un serios program
de reorganizare a acesteia, incluzând teritoriul dintre Dunăre
22 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
şi Mare provinciei Moesia. Rezultatele nu vor întârzia să se
arate, această parte a Imperiului roman devenind o regiune
înfloritoare, atât în ceea ce priveşte fostele colonii grece ş ti cât
şi noile aşezări pe care le ctitoreau coloniştii romani. Aa se
face că această zonă intră rapid într-un accelerat proces de
romanizare, vizibil în toate localităţile provinciei, proces ce
avea să se intensifice după ocuparea Daciei de către romani.
Sunt suficient de multe argumente care justifică faptul că şi
teritoriul Dobrogei a fost inclus în spaţiul premizelor etnogenezei
româneşti, chiar dacă numeroşi autori bulgari au negat sau au
bagatelizat acest aspect(20). Despre intensitatea fenomenului
de romanizare a acestei zone vorbesc atât descoperirile
arheologice, deosebit de bogate pe litoralul Mării Negre, dar
şi la Durostorum (Silistra) sau Transmarisca (Turtucaia),
localităţi a căror importanţă în zonă creşte, odată cu măsurile
de reorganizare administrativă şi militară întreprinse în secolul
IV d. Hr, când la Durostorum se instalează comandamentul
Legiunii XI Claudia, iar restul de cinci cohorte sunt amplasate
la Transmarisca. Sunt elocvente, în acest sens, afirmaţiile
savantului român Vasile Pârvan: “Dintre ţările care alcătuiesc
România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară romană.
Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din
Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca
romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane”(21).
Concomitent cu accentuarea procesului de romanizare
în Dobrogea meridională asistăm, în secolele IV-V şi la
creştinarea populaţiei băştinaşe. Numai pentru Durostorum,
documentele vremii atestă prezenţa următorilor episcopi:
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Auxentius, Iacob, Monophilus şi Dulcissimus, acesta din urmă
înmormântat la Odessos, în jurul anului 600, după cum reiese
din însemnările de pe piatra lui funerară(22). Intensificarea
procesului de creştinare a zonei se constată în vremea împăratului
Iustinian atunci când Scytia Minor avea să cunoască şi o
puternică revenire în spaţiul economic şi spiritual roman.
Numărul episcopatelor din Dobrogea meridională se măreşte,
pe lângă Durostorum şi Abrittus, asemenea instituţii creştine
fiind consemnate şi la Dionysopolis, Zaldapa şi Transmarisca(23).
După moartea împăratului Iustinian, invaziile avaro-
slave aveau să determine bulversarea întregii vieţi a populaţiei
băştinaşe, cetăţile romane din zonă fiind aproape rase din
temelii, mulji locuitori văzându-se nevoiţi să treacă Dunărea
şi să întărească astfel romanitatea din spaţiul carpato-danubian.
Toate acestea au determinat şi o schimbare radicală a Imperiului
Roman de Răsărit, care se îndepărtează tot mai mult de civilizaţia
clasică romană, creind în zona Balcanilor ceea ce s-a numit
civilizaţia bizantină(24). În istoria Dobrogei meridionale
începea o nouă perioadă. Istoricul Radu Vulpe concluziona în
încheierea valorosului său studiu intitulat Dobrogea meridio-
nală în antichitate: “Cu aşezarea slavilor ca element etnic şi
cu venirea bulgarilor ca factor politic, istoria antică a Dobrogei,
ca şi a tuturor regiunilor de la Dunăre, e încheiată”(25).
Când bulgarii au venit în apropierea noastră, în regiunea
de la nordul gurilor Dunării, numită de bizantini Oglos, slavii
erau deja în Balcani. Peste ei avea să-şi stabilească stăpânirea
Asparuh, când pe la 676 trece Dunărea şi se aşează, cu hoardele
lui de bulgari, dincolo de munţii Balcani, către Marea Neagră,
24 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
unde întemeiază Statul bulgar, la anul 681(26). Începând cu
acest moment, istoriografia bulgară a încercat şi încă încearcă
să abordeze într-o notă vădit interesată Istoria Dobrogei, în
ansamblul ei, elaborând tomuri întregi care sunt subsumate
următoarelor comandamente: 1) Dobrogea nu mai era în sec.
VI o provincie romanizată; 2) După anul 600 slavii se aşează
în masă în Dobrogea. Începând cu anul 681, alături de slavi,
în Dobrogea se aşează şi protobulgarii; 3) Exceptând perioada
dintre 971 şi sfârşitul sec. XII, Dobrogea a fost, fără întrerupere,
parte integrantă a statului bulgar până la sfârtecarea sa din
anul 1878 când Dobrogea de Nord a fost inclusă statului român;
4) Dobrogea a fost una din regiunile cele mai strâns legate de
istoria poporului bulgar, un model de organizare statală şi de
cultură bulgărească(27).
Nu ne-am propus ca prin lucrarea de faţă să realizăm o
polemică pe această temă cu istoricii bulgari, deşi considerăm
că acest fapt reprezintă o prioritate contemporană a istoriografiei
româneşti, după cum bine afirma un împătimit cercetător al
istoriei meleagurilor dobrogene(28). Reţinem doar remarca
cunoscutului bizantinolog român Nicolae Bănescu, care afirma,
tocmai referindu-se la această perioadă de sfârşit a mileniului
I: “În oraşele de la Dunăre şi de la Pontul Euxin, romanitatea,
atât de viguroasă mai nainte, n-a putut slăbi, în această epocă
a începuturilor Statului bulgar. Flota imperiului e necontenit
în apele Dunării, în toată perioada luptelor Bizanţului cu
bulgarii”(29) Reintegrată Imperiului bizantin în anul 971, după
victoria lui Ioan Tzimiskes de la Dorostolon(Silistra), Dobrogea
e transformată în themă bizantină, condusă de un strateg, care
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
avea comanda oraşelor şi ţinuturilor de la Dunăre - “paristriene”,
cum le numeau izvoarele bizantine. De aici şi denumirea themei
de “Paristrion” sau “Paradunavon”.(30)
Dacă pentru perioada de timp inclusă între momentul
terminării procesului de etnogeneză românească şi sfârşitul
veacului al XII-lea, despre populaţia românească din Dobrogea
izvoarele scrise ne oferă date relativ sumare, cercetările arheologice
din ultimii ani, efectuate la Galiţa-Ostrov, Rasova, Hîrşova,
Limanu, Păcuiul lui Soare sau Capidava sunt elocvente în ceea
ce priveşte prezenţa românilor în Dobrogea(31). Paralel cu
formaţiunile politice prestatale româneşti din Transilvania,
Muntenia şi Moldova, în Dobrogea au apărut şi s-au dezvoltat
structuri cu caracter statal, ca aceea din 943 care l-a avut în frunte
pe jupan Dimitrie, sau cele din secolul următor conduse de
Tatos, Satzas şi Sesthlav Toţi aceşti conducători, în special
ultimii, au servit interesele societăţii dobrogene(32).
Pentru secolul al XIII-lea, două izvoare documentare
străine confirmă prezenţa românilor în Dobrogea. Astfel, pentru
începutul secolului, Cronica lui Geoffroy de Villehardouin şi
scrierea lui Manuel Holobolos(care datează din perioada anilor
1272-1273) remarcă faptul că Dobrogea făcea parte din terito-
riile locuite şi stăpânite de români, care formau Vlahia-ţara
Vlahilor, numită plastic de primul “Blaquie” şi de al doilea
“pământul dacilor”(33).
La sfârşitul secolului al XIII-lea, concomitent cu slăbirea
influenţei bizantine în această zonă, vom constata o creştere a
importanţei vlahilor, mai ales în ceea ce priveşte viaţa provincială.
Chiar dacă formal vor recunoaşte pe mai departe autoritatea
26 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Bizanţului, conducătorii locali din Dobrogea, vor încerca să
promoveze o politică proprie. Sunt cunoscute numele “seniorului”
Balica, ale “despoţilor” Dobrotici şi Ivanco, acesta din urmă
trimiţând chiar soli la Constantinopol pentru a susţine interesele
stătuleţului său, ce-şi avea capitala la Cavarna. Este cunoscut
numele unuia din soli -Ciolpan-, de bună seamă român(34).
Izvoarele bizantine mai amintesc, referitor la Dobrogea,
şi faptul că încă din secolul al XI-lea exista o episcopie cu
sediul la Vicina, pe Dunăre, aşezare localizată de istoricul Petre
Diaconu în insula Păcuiul lui Soare, din apropierea Silistrei.
De aici, de la Vicina, domnitorul Alexandru Basarab
muta episcopia la Curtea de Argeş şi o ridica la rang de Mitropolie
a ţării Româneşti(35). Strămutarea oficială a sediului
mitropolitului Hyacinth Christopoulos, în mai 1359, de la
Vicina la Curtea de Argeş, s-a efectuat numai ca urmare a
voinţei domnitorilor români în cadrul unui teritoriu ce le apar-
ţinea (36). Acum, în secolul al XIV-lea, o parte a populaţiei
româneşti din Dobrogea a căpătat numele de “dicieni”, de la
cei ce înconjurau faimosul port Vicina(37).
Nu se cunosc cu exactitate împrejurările în urma cărora
“ţara lui Dobrotici”, adică teritoriul dintre Dunăre şi Mare, al
cărui nume istoric va deveni Dobrogea, a intrat în componenja
statului feudal ţara Românească. Cert este că în primul său
hrisov pentru mânăstirea Cozia, din anul 1387, Mircea cel
Bătrân se intitulează “mare voevod ţ i domn, stăpânind şi
domnind toată Ţara Ungrovlahiei şi pările de peste munţi încă
şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, şi
banatului de Severin domn, şi de amândouă părţile de peste
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului
stăpânitor”(38). Temerarul domnitor român de la sfârşitul
secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea a luptat în
repetate rânduri şi a depus un efort considerabil pentru organizarea
şi apărarea teritoriului dobrogean.
După înfrângerea mai multor campanii prădalnice
otomane, Mircea lasă Dobrogea fiului său Mihail (1418-1420),
acesta din urmă pierzând-o în favoarea otomanilor, care sub
conducerea lui Mehmet I Celebi(1413-1421) ajung să cuce-
rească cetăţile româneşti Enisala şi Isaccea(39). Conform unor
alte informaţii provenite din cronicile turceşti, se pare că
Dobrogea intrase în componenţa Imperiului Otoman încă de
la 1417, deci de la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân(40).
Din păcate, nu dispunem de documente numeroase care să ne
permită să tragem concluzii pertinente în ceea ce priveşte
structura demografică a teritoriului dobrogean în momentul
intrării acestuia sub dominaţie turcească. Însă este cert că
elementul valah în zonă era bine reprezentat, din moment ce la
1444, în timpul Cruciadei de la Varna, după aproximativ un
sfert de veac de ocupaţie otomană, retragerea cruciaţilor către
Dunăre a fost posibilă graţie călăuzelor valahe, după cum
afirmă cronicarul polonez Jan Duglosz(41). Schimbări masive
în structura demografică a regiunii se vor produce începând
cu anul 1484 când cetatea Chilia este cucerită de turci şi nordul
Dobrogei este transformat în sangeac turcesc, mai întâi cu
reşedinţa la Babadag şi mai apoi la Tulcea(42).
După cum afirma P.P. Panaitescu, “Dobrogea era pentru
turci o regiune de graniţă şi de aceea ei o colonizară militar.
28 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
De la început, mari mase de populaţie turcească şi tătărască,
mai târziu şi alţi musulmani, ca cerchezii, se instalară în
Dobrogea. Această colonizare, începută în secolul al XV-lea,
a continuat şi în secolele următoare şi a schimbat caracterul
etnografic al provinciei... Cea mai mare parte a numirilor
topice, în special ale aşezărilor umane, din Dobrogea Nouă,
ca şi din întreaga regiune colonizată de turci a devenit turcească,
afară de numirile satelor şi oraşelor de pe malurile Dunării.
Coloniştii veniţi mai ales din Asia Mică în aceste regiuni erau
aşezaţi după modelul feudal otoman al timarelor, formând
împreună cu tătarii o oaste totdeauna gata pentru războaiele
sultanului cu polonii, ungurii, românii, mai târziu şi cu ruşii...
Nu rămâne îndoială că începând din secolul al XV-lea ţ i până
la 1877 turcii (cu tătarii) formau majoritatea populaiei în
Dobrogea Sudică”(43).
Un alt cercetător român al realităţilor demografice din
Dobrogea în perioada dominaţiei otomane, prof Alex. P.
Arbore, menjiona, în urma analizei aprofundate a consemnărilor
lăsate de călătorii aflaţi prin aceste locuri: “Relaţiunile de
călătorie... arată în unanimitate că majoritatea populaţiunii
ţinutului dobrogean era formată de turci şi tătari, locuind cu
deosebire mijlocul Dobrogei, din regiunea Babadagului până
în Deliorman şi Bulgaria răsăriteană. După toate probabilităţile
şi după resturile satelor tătăreşti de astăzi, tătarii locuiau cu
deosebire ţinuturile de stepă, iar turcii părţile mai păduroase
sau pe litoralul Mării Negre, în locul elementului grecesc împuţinat
acum, împingând spre Dunăre populaţiunea românescă, care
începe să fie şi ea pomenită mai des de la începutul veacului al
XVII-lea”(44).
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Acelaşi lucru îl constată şi C. Brătescu: “Până la anul
1878... o bună parte a Bulgariei răsăritene era o ţară aproape
turcească din punct de vedere etnografic. Toponimia regiunii,
mărturiile călătorilor, hărţile etnografice şi studiile din a doua
jumătate a sec. XIX, mărturisesc acest adevăr cu prisosinţă.
Cinci secole de stăpânire otomană reuşiseră să creeze, în acestă
parte a continentului nostru, cea mai compactă masă de element
musulman din întreaga Turcie europeană. Românii se retrăseseră
spre malurile dunărene şi numai turmele lor mai străbăteau
stepele ierboase din interior, către locurile bune de iernat, iar
bulgarii îşi aflaseră loc de refugiu în Balcani sau trecuseră în
stepele Rusiei ori în Câmpia română”(45).
Chiar dacă din motive lesne de înţeles, istoriografia
bulgară nu a agreat şi nu agrează asemenea aprecieri, mulţi
cercetători ai fenomenului demografic petrecut în spaţiul
dobrogean în perioada dominaţiei otomane, s-au văzut nevoiţi
să recunoască, măcar parţial, aceste realităţi. Aşa, spre exemplu,
geograful bulgar Ischirkoff scria la 1911 că în perioada cuprinsă
între sfârşitul secolului al XV-lea şi până la 1878, “o puternică
colonizare turcească s-a îndeplinit mai ales în Bulgaria
răsăriteană. Ea a progresat încet, dar statornic şi a realizat mase
compacte de ambele laturi ale Balcanilor, până la Dunăre şi
până la Adrianopole; şi astăzi încă, după o puternică emigrare
turcească, tot mai sunt ţinuturi unde ei formează marea majo-
ritate”(46). Iar istoricul C. Jireck, fost secretar general al
Ministerului Instrucţiunii Publice, în anii 1879-1881 şi mai
apoi ministrul Instrucţiunii şi ministru de externe (1881-1883),
în binecunoscuta sa lucrare publicată în limba cehă şi intitulată
30 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
“Jurnalul bulgar” menţiona: “Foarte slab e reprezentat elementul
bulgar în tot răsăritul principatului, între Iantra ăt i Marea
Neagră... În regiunea Tîrnovo-ªumla-Silistra, câoreşti ca într-
o adevărată ţară turcească”(47). Filologul bulgar L. Militeci
recunoştea, într-un studiu publicat la Viena în anul 1903, o
situaţie similară pentru Dobrogea meridională: “Este un fapt
neîndoios , că în afară de găgăuţi şi de coloniile greceşti, puţine
la număr, întreaga populaţie creştină din cercurile Varna,
Balcic, Dobrici... Curtbunar şi Silistra... se dovedeşte a fi recent
colonizată, adică nu e mai veche de 100 de ani şi numai în
cazuri foarte rare de un secol şi jumătate”(48).
Eforturi recente ale istoricilor bulgari încearcă să mini-
malizeze rezultatele înaintaşilor lor, considerând că perioada
cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea <^i începutul
secolului al XIX-lea reprezintă perioada Renaşterii bulgare în
teritoriul dobrogean (vezi în acest sens lucrarea cunoscutului
istoric V. Tonev, “Dobrudja prez Vâzrajdaneto” - “Dobrogea
în epoca Renaşterii”, publicată la Varna, în anul 1973). Cu toate
acestea, alt istoric bulgar, Pirin Boiagiev, arată în lucrarea sa
monografică “Silistra în perioada Renaşterii”, apărută la Sofia
în anul 1993, că Recensământul oficial rus, din anul 1878,
înregistra la Silistra următoarea situaţie demografică: 822 case
turceşti, 412 case de bulgari şi români, 41 case locuite de tătari,
45 de armeni, 28 de evrei şi tot 28 de ţigani. Deci în anul
încorporării Cadrilaterului de către Principatul autonom bulgar,
în cel mai reprezentativ oraş al provinciei, raportul între
musulmani şi creştini era net în defavoarea celor din urmă!
Această realitate avea să fie confirmată şi de către cercetările
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
făcute personal, în zonă, de austriacul F. Kanitz, timp de
aproape 20 de ani (1860-1879). Peste numai un an, în 1879,
F. Kanitz înregistra, la Silistra, următoarea situaţie demografică:
2915 familii turceşti şi tătăreşti, 529 bulgăreşti, 210 româneşti,
140 armeneşti, 115 greceşti, 65 israelite şi 58 ţigăneşti(49). ªi
mai elocventă era situaţia înregistrată de acelaşi F. Kanitz în
regiunea Turtucaia, unde din 44 de sate numai unul era locuit
în întregime de creştini, anume Kalimok, care aparţinea
românilor(50).
Referitor la românii din Cadrilater, în perioada ocupajiei
otomane, aceştia au fost nevoiţi să se retragă pe linia Dunării,
mulţi dintre ei pendulând de o parte şi de alta a fluviului, dovada
constituind-o numele comune a unor sate amplasate în aval de
Turtucaia şi până la Hârşova. În aşezările urbane, comunităţi
româneşti importante găsim în aceste vremuri grele la Turtucaia
şi Silistra. Un alt element etnic românesc, care a pătruns
puternic în spaţiile centrale ale Dobrogii meridionale l-au
constituit şi oierii transhumanţi care-şi petreceau în acest spaţiu
o mare parte din timp şi unde îşi ridicaseră aşezări temporare(51).
Nu dispunem de date certe care să precizeze numărul
românilor din regiune. Trebuie să fi fost suficient de important
elementul etnic românesc, atâta vreme cât sunt amintiţi în
documentele contemporane şi să motiveze interesul constant
acordat acestei zone de domnitorii ţării Româneşti. Acelaşi
Pirin Boiagiev menţiona în deja amintita sa lucrare că, Mitropolia
din Silistra a fost sprijinită în permanenţă de domnitorii
munteni. Grigore Ghica(1660-1664 şi 1672-1673) a construit
chiar o biserică în Silistra, iar Grigore II Ghica(1742-1753) a
32 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
reparat catedrala şi a dăruit comunităţii creştine locale 500
bucăţi mari de sare de la Salina Slănic. Gestul avea să fie repetat
în anul 1783 de domnitorul Alexandru Moruzi, care trimitea
la Silistra 650 bucăţi de sare(52).
La Turtucaia exista şcoală românească de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, “bucoavna” fiind predată de preotul
român Rusu ªaru, sau de dascălii Mihaiu din Oltenia, Gheorghe
din Oltenia şi Gavrilă Brănescu din Câmpina(53). Dar
adevăratul focar al românismului din zonă l-a reprezentat tot
oraşul Silistra, acolo unde dascălul Petrică, originar dintr-o
familie de dicieni din Dobrogea, înfiinţa prima şcoală româ-
nească, pe la 1847-1848. După moartea sa, survenită în anul
1849, cursurile ªcolii româneşti din Silistra sunt susţinute de
sora acestuia, Despina, iar de la 1861 de către fiul său, Costache
Petrescu, de numele căruia sunt legate cele mai importante
acte de cultură românească în Cadrilater, până la încorporarea
acestei regiuni de către statul bulgar. Î n afara şcolii române ăţ ti,
Costache Petrescu pune bazele, la 12 octombrie 1870, “Societii
române de cultură şi limbă”, al cărei scop era limpede definit
de Statut: “A propaga, prin toate mijloacele putincioase, între
românii din aceste părţi, învăţătura limbii materne (româna), a
ajuta Comunitatea română şi Eforia şcoalelor române de aici
în afacerile ”(4). Primul ministru român i-a declarat diplomatului
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
turc că, pentru moment, “noi suntem decişi să păstrăm
neutralitatea”(5).
Încurajat de aliaţii săi balcanici, la 8 octombrie 1912,
Muntenegrul declara formal război turcilor, a doua zi
declanşând ostilităţile militare. Evenimentele se precipită şi
pe 13 octombrie 1912, Bulgaria, Serbia şi Grecia trimiteau o
notă cu caracter ultimativ Turciei, însoţită de o anexă cu nouă
articole, prin care se impuneau condiţii dure Porţii otomane,
considerate de Guvernul turc drept ofensatoare. A doua zi, pe
14 octombrie 1912, Turcia trimitea într-o nouă audienţă la
primul ministru român pe senatorul Nicolae Batzaria, unul din
cei 39 de parlamentari nemusulmani de la Istanbul, cu
rugămintea ca România să facă o demonstraţie de forţă contra
Bulgariei, prin decretarea unei mobilizări parţiale. Răspunsul
lui Titu Maiorescu a fost: “Să facă Turcia întâi pacea cu Italia,
apoi se poate vorbi de altele”(6). A doua zi, la 15 octombrie
1912, Turcia semnează pacea cu Italia, prin care renunţă la
Tripolitania, şi îşi recheamă miniştrii de la Sofia şi Belgrad,
declarând război celor două ţări balcanice. Serbiei şi Bulgariei
i se alătură şi Grecia, iar din data de 17 octombrie 1912 luptele
în Balcani se generalizează. Începea astfel Primul război
balcanic(7).
Pe 18 octombrie 1912, Kalinkoff, ministrul Bulgariei la
Bucureşti , prezenta primului ministru Titu Maiorescu, o notă
din partea Guvernului de la Sofia prin care făcea cunoscut
părţii române faptul că, împreună cu Serbia şi Grecia, declarase
război Sublimei Porţi şi solicita, din partea României, “să nu-i
refuze neutralitatea sa binevoitoare în greaua sarcină ce şi-a
52 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
asumat-o”(8). Răspunzând intervenţiei diplomatului bulgar,
care făcuse aluzie şi la un eventual sprijin pe care România ar
fi putut să-l acorde Turciei, Titu Maiorescu avea să precizeze:
“Zvonurile care circulă nu sunt întemeiate. România nu poate
uita că ea însăşi şi-a câştigat independenţa în lupta contra
turcilor şi că, prin urmare, dacă bulgarii şi sârbii, şi grecii,
creştini ortodoxi ca şi noi, vor să lupte pentru îmbunătăţirea
soartei conaţionalilor lor de sub stăpânirea turcească, România
va păstra o strictă neutralitate, întrucât nu va fi vorba de
schimbări teritoriale”(9). Cu alt prilej, la 29 octombrie 1912,
Titu Maiorescu avea să-i reamintească aceluiaşi Kalinkoff, de
data aceasta mult mai tranşant: “În limitele Tratatului de la
Berlin, neutralitatea României este firească. Dacă se vor
produce însă schimbări teritoriale în Balcani, România va avea
să-şi spuie cuvântul”(10).
Între timp, evenimentele militare din Balcani anunţau o
înfrângere inevitabilă a Turciei, epuizată după conflictul
prelungit cu Italia. Luptele se desfăşurau pe trei fronturi de
operaţii principale(Tracia orientală, Macedonia şi Thesalia) şi
trei secundare: sangeacul Novi Pazar, Albania şi Epir. Într-un
interval de numai şase săptămâni, aliaţii obţin victorii după
victorii, eliberând cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice,
ajungând până la Ceatalgea, la numai 40 km apropiere de
Istanbul.(11). În acest context, ministrul Turciei la Bucureşti,
Sefa-bey, prezenta Guvernului României, pe 4 noiembrie 1912,
următoarea telegramă, din partea Guvernului otoman:
“Situaţia foarte compromisă a armatei noastre nu ne permite
să avem speranţa de a putea apăra cu succes Ceatalgea.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Recurgem deci, la mijloace politice ca să împiedicăm intrarea
bulgarilor în Constantinopol. Cerem Marilor Puteri ca oprind
mersul înainte al armatelor bulgare, să facă să înceteze
ostilităţile şi să se înceapă negocierile pentru pace. Tratative
directe pentru armistiţiu ar fi pierdere de timp preţios şi nu
putem prevedea grozavele consecinţe ale ocupării
Constantinopolului de către duşmani. Guvernul român este
rugat să întrebuinţeze toate mijloacele pentru a preveni intrarea
bulgarilor în Constantinopol”(12).
Intervenţia Porţii otomane pe lângă Guvernul de la
Bucureşti era o recunoaştere firească a rolului politic şi militar
pe care-l avea România în zonă, a poziţiei ei înţelepte şi
moderate, a rolului constructiv avut în ansamblul afacerilor
balcanice, fapte confirmate de nenumărate aprecieri ale unor
oameni politici şi militari contemporani, ca şi a majorităţii
istoricilor europeni care au analizat această problemă. Iată ce
afirma, în octombrie 1912, Serghei D. Sazanov, ministru de
externe rus, în revista “Russkoe Slovo”: “Naţiunile balcanice
trebuie să ţină seama şi de România, care e un factor politic
important. Contrariul ar fi o uşurinţă pe care nu o pot bănui la
ele”(13).
Înţelegând că Turcia era aproape de capitulare, România
începe să desfăşoare o susjinută activitate diplomatică, al cărui
scop era bine precizat: dacă se vor petrece modificări teritoriale
în Balcani, reluarea discuţiilor din 1878 privind frontiera sudică
a statului român, care să-i asigure o mai mare protecţie
geostrategică într-o zonă în care conflictele militare deveniseră
deosebit de frecvente, apărea ca inevitabilă. Din acest punct
54 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
de vedere, un raport al primului ministru Titu Maiorescu, trimis
regelui Carol I, la 9 noiembrie 1912, era cât se poate de
elocvent: “Odată ce se înlătură cu desăvârşire dispoziţiunile
Tratatului de la Berlin, se înlătură şi legitimarea fruntariei
noastre dobrogene impusă prin acel tratat şi o nouă regulare
devine necesară. Noi am dori ca această regulare să se facă prin
bună înţelegere între România şi Bulgaria şi aşteptăm chiar ca
iniţiativa unei asemenea înţelegeri să pornească de la Bulgaria,
de la care a pornit şi războiul contra Turciei. Din consideraţie
pentru regele Ferdinand al Bulgariei, voim să evităm orice
presiune străină în acestă privinţă. Însă în mod amical şi
confidenţial, pot spune că rectificarea hotarului nostru de la Sudul
Dobrogei trebuie să cuprindă o linie de la Turtucaia la Marea
Neagră, dincoace de Varna”(14).
În aceeaşi zi, Titu Maiorescu îl primeşte pe ministrul
Rusiei la Bucureşti, Nikolai Shebeko, căruia îi expunea acelaşi
punct de vedere privind poziţia României, adăugând: “Noi am
dori ca aceasta să fie făcută printr-o înţelegere între România
şi Bulgaria şi a ş teptăm ca iniţiativa să fie luată de Bulgaria”(15).
Guvernul ţarist i-a exprimat acordul de a media între România
şi Bulgaria. La sugestia ministrului de externe S.D. Sazanov,
pe 8 decembrie 1912 sosea la Bucureşti Stoian Danev, preşe-
dintele Parlamentului de la Sofia, care a avut primele contacte
cu oficialii români. Dar, aşa cum avea să consemneze Titu
Maiorescu în însemnările sale zilnice, deşi partea română
fusese tranşantă în ceea ce priveşte teritoriul de la Sud de
Dunăre, Danev a tergiversat orice angajament, precizând că
problema se va relua după finalizarea tratativelor de pace. Mai
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
mult, motivând unele neînţelegeri cu Tache Ionescu, ministrul
român de externe, Danev refuză continuarea discuţiilor.(16).
Înfrântă în luptele de la Ceatalgea(15-21 noiembrie
1912), Turcia se vede nevoită să ceară încetarea ostilităţilor,
armistiţiul fiind semnat pe 2 decembrie 1912. La 16 decembrie
1912, începeau la Londra tratativele de pace între beligeranţii
balcanici, iar a doua zi debutau, tot la Londra, lucrările
Conferinţei ambasadorilor marilor puteri Austro-Ungaria,
Franţa, Germania, Italia, Anglia şi Rusia, consacrată stabilirii
unui punct de vedere comun în ceea ce privea rezolvarea
problemelor complexe ale Europei de Sud-est. Având în vedere
cele discutate la Bucureşti cu Danev, România aştepta de la
Conferinţa ambasadorilor o hotărâre care să-i dea satisfacţie
în ceea ce priveşte graniţa ei de Sud. În acest sens, N. Mişu,
ministrul nostru la Londra, care reprezenta România la
Conferinţă, primea, pe 31 decembrie 1912, următoarele
instrucţiuni, referitoare la fondul problemei de negociat cu
reprezentantul Bulgariei: “Cerem o linie de frontieră care să
plece la vest de Turtucaia şi să ajungă la sud de Ekrene, cu sau
fără Dobrici. Oferim pod peste Dunăre şi sprijin diplomatic”
(17). În faţa refuzului categoric al lui Danev, care reprezenta
partea bulgară la tratative, N. Mişu telegrafia la Bucureşti, pe
2 ianuarie 1913: “Bulgaria nu poate să acorde decât o mică
rectificare a frontierei române din Dobrogea şi anume în locul
liniei ocolite de acum, o linie dreaptă”(18).
În aceste împrejurări, România avertizează că va fi
nevoită să ia sub control linia Turtucaia-Balcic, fapt care
determină intervenţia marilor puteri pe lângă Bulgaria de a
56 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
relua tratativele cu partea română şi a se arăta mai conciliantă.
Dar reluarea ostilităţilor militare din Balcani, după “lovitura
de stat” a junilor turci, din 23 ianuarie 1913, duce la sistarea
tratativelor bulgaro-române de la Londra, încheiate totuşi printr-
un Protocol, semnat de N. Mşu şi S. Danev, care consemna
doar punctele de vedere ale fiecărei părţi. Deşi ulterior discuţiile
bilaterale bulgaro-române au continuat la Sofia, nu se ajunge la
nici un rezultat concret în ceea ce priveşte solicitările noastre
referitoare la graniţa de sud.(19) În condiţiile unor noi eşecuri
în luptele din jurul Adrianopolului, Turcia este nevoită să accepte
un nou armistiţiu, la 27 aprilie 1913.
Ambasadorii marilor puteri se vor întâlni într-o nouă
conferinţă, de data aceasta la Sankt-Petersburg. Prin Protocolul
încheiat la 9 mai 1913 şi parafat de ambasadorii Marilor Puteri
europene, Bulgaria era nevoită să recunoască apartenenţa la
România a oraşului Silistra cu o zonă exterioară de 3 km. Deşi
acordul mai stabilea şi alte măsuri pentru asigurarea unei
parţiale securităţi a României în zonă(Bulgaria se angaja să
nu ridice nici o fortificaţie de-a lungul frontierei sale cu
România; Bulgaria consimţea să dea autonomie şcolilor şi
bisericilor cuţo-vlahilor aflători în viitoarele posesiuni
bulgare), din cauza opoziţiei bulgare, Protocolul de la Petersburg
nu s-a aplicat în fapt niciodată, chiar dacă atât partea română
cât şi cea bulgară îşi numiseră comisiile care urmau să
delimiteze hotarul la faţa locului şi acestea se întruniseră în
câteva rânduri la Silistra(20).
Despre eşecul acestor tratative, un bun cunoscător al
problemei, menţiona: “Asupra cauzelor care au provocat
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
ruperea tratativelor de la Silistra, următoarele amănunte sunt
foarte interesante: Comisiunea română pentru fixarea zonei
de trei km în jurul Silistrei a cerut ca acei trei km să fie măsuraţi
cu începere de la ultima proprietate trecută în rolurile financiare
ca urbană, ţinând de Silistra. Comisiunea bulgară a fost de
părere că măsurarea celor trei km să înceapă de la zidurile
vechei cetăţi turceşti, ziduri ce azi sunt cuprinse în raza
oraşului. Delegaţii bulgari au declarat că, după indicaţiile
primite de la Guvernul din Sofia, rămân la prima lor părere în
privinţa măsurătorii celor trei kilometri. Delegaţii români
declarând că şi dânşii rămân la punctul de vedere ce l-au arătat,
s-a convenit de ambele părţi că tratativele nu mai au nici un
rost să continue”(21) Între timp se finalizează şi tratativele ce
duc la consemnarea oficială a terminării primului război
balcanic, prin semnarea, la Londra, pe 30 mai 1913, a
Preliminariilor păcii între aliaţi şi Turcia, punându-se astfel
capăt dominaţiei de secole a Imperiului otoman în sud-estul
Europei.
Din păcate, Marile Puteri lăsaseră statelor creştine
învingătoare din Balcani libertatea să procedeze, în fapt, la
partajarea teritoriilor pe care Turcia urma să le cedeze în această
parte a Europei, ceea ce a generat, nu după multă vreme, apariţia
unor conflicte de interese între foştii aliaţi. România fusese
avertizată asupra acestei perspective încă din timpul desfăşu-
rării Conferinţei de la Londra. Astfel, la 15 mai 1913, ministrul
Greciei la Bucureşti, propunea primului ministru român Titu
Maiorescu, o alianţă a celor două ţări împotriva pretenţiilor
exagerate ale Bulgariei(22). De aceea atunci când situaţia din
58 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Balcani se deteriora pe zi ce trece, România atrăgea atenţia
guvernelor Marilor Puteri că izbucnirea unui nou conflict în
zonă nu o putea lăsa indiferentă. Rusia şi Franţa se arătaseră
sensibile la sesizările României şi la rândul lor avertizează
Bulgaria şi Serbia asupra consecinţelor unui nou război în
Balcani(23).
Toate avertismentele au fost în zadar. La sud de Dunăre,
conflictele generate de împărţirea moştenirii otomane se
acutizează. Bulgaria dorea să-şi impună hegemonia pe cea mai
mare parte a fostei Turciei europene, inclusiv asupra Salonicului
şi a unei bune părţi a Macedoniei istorice. La rândul ei Serbia
dorea să aibă ieşire la Marea Adriatică, pretinzând şi ea teritorii
macedonene, ca să nu mai vorbim de pretenţiile Greciei asupra
acestei regiuni, considerată de Guvernul elen drept teritoriu
naţional. Cât priveşte Guvernul român, şi în această fază
îndemna la moderaţie şi realism partea bulgară, avertizând că
în cazul unui nou conflict armat în Balcani, România nu mai
putea rămâne neutră(24). Dar nici avertismentul României,
nici intervenţia directă a ţarului Nicolae al II-lea pe lângă regii
Bulgariei şi Serbiei, prin care se oferea să medieze între
pretenţiile celor două ţări slave sud-Dunărene, nu au fost de
natură să tempereze pornirile războinice ale fo ţ tilor aliaţi. ţara
care avea să se arate mai intransigentă în susinerea revendi-
cărilor ei teritoriale a fost Bulgaria, mai ales după instalarea în
fruntea Guvernului a lui Danev, fostul preşedinte al Parlamen-
tului bulgar. În acest sens, pe 26 iunie 1913, ministrul Rusiei
la Bucureşti comunica ministrului român de externe că
“bulgarii nu vor să asculte de nici un sfat de moderaţiune, ci
sunt gata să înceapă războiul contra sârbilor şi grecilor” (25).
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Al doilea război balcanic era declanşat pe 29 iunie 1913,
când Bulgaria începea o puternică ofensivă militară împotriva
Serbiei şi Greciei. Se crease astfel o extrem de periculoasă
stare conflictuală, ce risca să arunce în aer şi aşa destul de
fragila stabilitate continentală. În ceea ce priveşte poziţia
României faţă de acest nou conflict balcanic, ea fusese explicit
prezentată de primul ministru Titu Maiorescu, într-o discuţie
avută cu ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, pe 21 iunie
1913, atunci când diplomatul austriac încerca să intervină în
favoarea Bulgariei, pe care Guvernul de la Viena o încurajase
în demersurile sale revendicative din zona Balcanilor: “Dacă
ar izbucni războiul între aliaţii balcanici, România ar mobiliza
imediat - conform aprobării date de rege - şi ar ocupa mai întâi
de toate linia Turtucaia-Balcic, pe care avem şi intenţia să o
păstrăm definitiv” (26). Acelaşi mesaj fusese comunicat oficial
şi guvernului bulgar, prin intermediul ministrului român la
Sofia, pe data de 26 iunie 1913, demers diplomatic la care
Bulgaria nu a răspuns.
După declanşarea ostilităţilor militare, pe 3 iulie 1913,
România, conform avertismentelor ei, trece la mobilizarea
generală a armatei(27). A doua zi, pe 4 iulie 1913, ziarul
Deutsches Tages Zeitung avea să consemneze: “Ni se pare că
este în interesul Triplei Alianţe ca, într-un război cu Serbia şi
Grecia, Bulgaria să nu fie complet zdrobită prin intervenţia
României. Pe de altă parte însă, trebuie să dorim ca România
să primească întreg preţul binemeritat pentru politica sa leală
şi inteligentă şi să nu fie redusă la un rol mai mic decât acela la
care îi dă dreptul trecutul său istoric”(28).
60 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Situaţia militară de pe fronturile din Balcani se derula
în defavoarea evidentă a Bulgariei, mai ales după ce
Muntenegru intră în război de partea Serbiei şi Greciei, iar
trupele turceşti se grăbesc să reocupe Adrianopolul(29). În
această situaţie ministrul Italiei la Paris comunica omologului
său bulgar, pe 8 iulie 1913: “Căutaţi a profita că România nu
v-a declarat război, pentru a întreba ce condiţiuni de pace cere
guvernul român pentru Serbia şi ce linie de graniţă cere pentru
România. Grăbiţi-vă de a primi condiţiunile ei, fiind singurul
mijloc de a evita cele mai rele catastrofe. Intrarea României
în campanie ar fi dezastruoasă pentru dumneavoastră”(30).
Întrucât nici de această dată Bulgaria nu a înţeles să facă
pasul înapoi, când nu era încă prea târziu, pe 9 iulie 1913
România îşi rechema ministrul său acreditat la Sofia, iar a
doua zi, pe 10 iulie 1913, declara oficial război Bulgariei,
justificându-şi atitudinea prin următoarea notificare făcută
Guvernului bulgar: “Guvernul român a prevenit la timp
guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de
război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese
până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în
acţiune. Guvernul bulgar n-a găsit necesar să răspundă acelei
comunicări. Dimpotrivă şi din nenorocire războiul a izbucnit
mai întâi prin atacuri fără veste bulgăreşti contra trupelor
sârbeşti, chiar fără a observa regulele elementare de notificări
prealabile, care cel puţin ar fi dat dovadă de respectul
convenţiunilor şi uzanţelor internaţionale. În faţa acestei
atitudini, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în
Bulgaria”(31).
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Raţiunea intervenţiei noastre militare avea să fie din nou
reiterată într-o notă pe care primul ministru Titu Maiorescu o
trimite şefilor reprezentanţelor diplomatice ale României în
principalele capitale europene, datată 3/16 iulie 1913: “Făcând
să înainteze armata sa pe pământul bulgar, România nu
urmăreşte nici o politică de cuceriri şi nici zdrobirea armatei
bulgare. Acţiunea militară a României e datorită în prim loc
obligaţiei de a procura acum teritoriului său de peste Dunăre
o graniţă asigurată. Conflictul actual între statele balcanice, şi
mai ales originea acestui conflict, născut din intransigenţa
Guvernului bulgar şi agresiunea la care s-a dedat contra aliaţilor
din ajun, au întărit pe Guvernul român în convingerea că o
graniţă strategică se impunea spre partea Bulgariei, pentru a
face cu putinţă pe viitor relaţiunile paşnice între cele două
state. Această graniţă este linia Turtucaia-Dobrici-Balcic cu
un oarecare număr de kilometri la Apus şi la Miază-zi, după
conformaţia terenului”(32).
Pe 11 iulie 1913, forţele concentrate în Dobrogea, sprijinite
cu foc de monitorul “Lahovari”, trec vechea frontiră şi ocupă
Silistra, fără a întâmpina vreo rezistenţă. În dimineaţa aceleiaşi
zile, pe adresa regelui Carol I sosea următoarea telegramă
semnată de generalul Hârjeu, ministrul apărării: “Respectuos
aduc la cunoştinţa Maiestăţii Voastre că astăzi la ora 11,00
cetatea Silistra a trecut sub sceptrul Regelui Carol I”(33).
Un alt document contemporan, descrie evenimetele de
la Silistra din ziua ocupării ei de către trupele române: “Vestita
cetate Silistra la această oră(ora 11,00 -n. ns.) era românească.
62 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
S-a procedat imediat de Escadronul I la ocuparea de fapt a
cazărmii. S-a pus stăpânire pe 250 de arme ce s-au găsit în
cazarmă şi 200 lăzi de cartuşe. S-a luat sabia comandantului
Garnizoanei Silistra, un maior bulgar ce era în cazarmă. S-a
pus stăpânire pe oficiul telegrafic şi s-a trimis posturi pe
forturile Medjidie-Tabia şi Kalipetrova. Dl, comandant al
regimentului a trimis imediat ştire dlui general Culcer,
comandantul Corpului de armată care se găsea la Ostrov, că
cetatea Silistra, la ora 11,00, a fost ocupată milităreşte... La
orele 2 p.m. a sosit domnul ministru de război, împreună cu dl.
Nicolae Filipescu, fost ministru de război, dl. general Culcer,
dl general Istrati, dl general Văleanu, secretar general al
Ministerului de război, dl. maior Balif, aghiotantul ministrului.
Dl. comandant al Regimentului 5 roşiori i-a prezentat situaţia
şi a primit ordin să adune toţi notabilii din Silistra la primărie,
cărora dl. ministru le-a citit o proclamaţiune, prin care le-a
făcut cunoscut că cu începere de astăzi, cetatea Silistra se
găseşte sub sceptrul Maiestăţii Sale Regelui Carol I”(34).
Prezenţa la Silistra, pe 11 iulie 1913, a ministrului Hârjeu
şi a lui Nicolae Filipescu, reprezentantul personal al principelui
Ferdinand, era de natură să reliefeze importanţa strategică pe
care acestă zonă de la Sud de Dunăre o avea pentru România.
De altfel, acelaşi lucru avea să fie reliefat şi de primul ministru
Titu Maiorescu, care, primindu-i pe miniştrii Franţei şi
Germaniei, în aceaşi zi, le preciza: “Noi am intrat pe teritoriul
bulgar cu două scopuri: 1) a ne asigura o frontieră dobrogeană
strategică, adică Turtucaia(cu câţiva kilometri la vest)-Dobrici-
Balcic, deoarece convenţiile internaţionale se vede că n-au
însemnătate pentru bulgari, care au atacat pe proprii lor aliaţi;
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
2) de a participa ca parte integrantă la tratatul care va regla
împărţirea teritoriilor câştigate de aliaţi de la Turci”(35).
Pe 13 iulie 1913, elementele cele mai înaintate ale Corpului
de armate dobrogean ocupaseră deja aliniamentul Turtucaia-
Dobrici-Balcic. Cadrilaterul trecea astfel sub autoritatea
comandamentului român, care pune grabnic în aplicare măsuri
de apărare a întregului teritoriu, în scopul prevenirii unor
eventuale concentrări a unităţilor bulgare în zonă(36).
Conform Proiectului de operaţii I bis, elaborat sub
conducerea generalului Averescu, grosul trupelor române, sub
comanda supremă a principelui Ferdinand, treceau în Bulgaria,
pe la Corabia, unde pontonierii români construiseră un pod de
vase într-un timp record. Planul de operaţii prevedea desfăşurarea
trupelor române în două direcţii: spre sud-vest, cu obiectivul
Sofia şi alta spre sud, obiectiv Varna. Impulsionaţi şi de prezenţa
regelui Carol I la Corabia, pe linia frontului, soldaţii români
avansează rapid pe fronturile de luptă din Balcani, astfel încât
la 16 iulie 1913, Grupul de Sud ocupă Varna şi se îndreaptă spre
trecătorile din Balcani, iar la 17 iulie Grupul de Nord sparge
sistemul de fortificaţii din apropierea Sofiei, anunţând
iminenta înfrângere a Bulgariei(37).
Forţat de desfăşurarea evenimentelor militare şi sfătuit
de Marile Puteri, Guvernul bulgar trimetea, la 19 iulie 1913, o
Notă primului ministru român, prin care se oferea “să cedeze
României partea teritoriului bulgar situat la nord-est de o linie,
plecând din Turtucaia şi ajungând la Balcic” În schimb, se
dorea oprirea imediată a operaţiunilor militare şi retragerea
armatelor române dincolo de Dunăre şi de linia Turtucaia-
64 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Balcic. Mai mult, i se cerea României să se declare neutră faţă
de continuarea conflictului balcanic, precum şi faţă de o
viitoare reglementare a diferendelor teritoriale din zonă.(38)
Declarându-se de acord cu propunerea de încetare a ostilităţilor
militare, Guvernul român răspunde, pe 20 iulie 1913, printr-o
telegramă, în care se menţiona: “Dacă Bulgaria vrea să ajungă
la acelaşi rezultat, ea trebuie să vestească despre aceasta
România şi să desemneze plenipotenţiarul său pentru discutarea
preliminariilor păcii între toţi beligeranţii. La această discuţie
România va proceda cu un spirit de conciliere şi nepărtinire”
(39).
În acelaşi sens se adresa şi regele Carol I regilor Greciei,
Serbiei şi Muntenegrului: “Mă fac dator să vă atrag atenţia
Maiestăţii Voastre asupra stării precare în care se află această
ţară(Bulgaria n. ns.) şi asupra interesului pe care noi îl avem de
a ajunge cât mai degrabă posibil la un armistiţiu... Nu mă
îndoiesc că Maiestatea Voastră va vedea în demersul meu o nouă
dovadă a prieteniei pe care i-o port, ca şi interesul meu pentru
viitorul, care trebuie, ca şi noi, să dorească ca echilibrul în
Peninsula Balcanică, cerut de Europa întreagă, să nu fie prea
zdruncinat. Orice altă vărsare de sânge nu ar putea decât să
înrăutăţească situaţia”(40).
În faţa evidenţelor de pe front, precum şi a celor diplomatice,
Bulgaria acceptă ideea unui armistiţiu, urmat de un tratat de
pace ce urma să fie discutat şi parafat între ţările creştine
beligerante la Bucureşti. Astfel, după o primă întâlnire a unor
experţi militari la Niş, în Bulgaria, pentru a purta discuţii
privitoare la măsurile militare provizorii în vederea suspendării
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
luptelor, în după amiaza zilei de 29 iulie 1913, la Bucureşti soseau
împuterniciţii statelor creştine angrenate în cel de al doilea război
balcanic.
Încă din discursul de bun venit, primul ministru român
Titu Maiorescu a propus reprezentanţilor Bulgariei, Serbiei,
Greciei şi Muntenegrului încetarea acţiunilor militare pe toate
fronturile în care erau angrenate trupele participan ţ ilor la
Conferinţă. Conform aprobării unanime a delegailor la
Conferinţa de la Bucureşti, începând cu ora 12,00 a zilei de 30
iulie 1913 se ia act de încheierea armistiţiului pe toate fronturile.
Era momentul istoric care consfinţea încheierea luptelor în cel
de al doilea război balcanic(41).
Pe 30 iulie 1913, la Bucureşti se deschideau oficial
lucrările Conferinţei de pace, desfăşurate sub preşedinţia
primului ministru român, Titu Maiorescu. Conferinţa de pace
de la Bucureşti era prima consfătuire diplomatică modernă în
care statele participante urmau să-şi hotărască soarta fără
“contribuţia” Marilor Puteri europene. Într-adevăr, după zece
zile de discuţii, în cadrul cărora România a reuşit să tempereze
revendicările foştilor aliaţi faţă de Bulgaria şi după mai multe
runde de negocieri, delegaţiile ţărilor participante ajung la
încheierea unui tratat acceptat şi parafat de toţi, fără să se ceară
nici măcar aprobări de principiu din partea Marilor Puteri. Este
drept că s-au făcut unele încercări de influenţare a hotărârilor
ce urmau să se adopte de către Conferinţă. În acest sens, Al.
Marghiloman, ministru român de finanţe şi membru al delegaţiei
României, mărturisea, în memoriile sale, că Austro-Ungaria
şi Rusia prezentaseră lui Titu Maiorescu două “aide-memoire”,
66 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
prin care fiecare din cele două mari puteri încercau să
propună rezolvări ale unor probleme teritoriale în funcţie de
propriile lor interese în zonă(42). Dar cele două intervenţii vor
rămâne fără rezultat, graţie poziţiei ferme a delegaţiei României
şi mai ales a lui Titu Maiorescu. a cărui prestaţie a constituit, pe
drept cuvânt, apogeul carierei sale politice.
În cercurile diplomatice europene, rezultatele Conferinţei
de la Bucureşti, au fost privite diferenţiat. Astfel, dacă Parisul,
Berlinul şi Londra agreau modul de rezolvare a diferendelor
teritoriale, sir Edward Grey, secretarul de stat britanic la externe
afirmând chiar că “Pacea trebuie considerată ca definitivă”,
împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph se arătase deosebit
de iritat de faptul că părerea sa nu fusese ascultată, afirmând:
“Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un
aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război
general ne va putea duce la o soluţie convenabilă”(43).
Cu toate acestea, cu mici excepţii, majoritatea părerilor
exprimate despre Conferinţa de pace de la Bucureşti au scos
în evidenţă că, cel puţin pentru moment, a adoptat acele soluţii
care puteau asigura o oarecare stabilitate în zona Balcanilor.
Al. Cioranesco scria, la Paris, peste un sfert de veac: “Ar fi
într-adevăr dificil să găseşti un al doilea exemplu de tratat atât
de moderat, care nu conţine, în afara obiectului pentru care a
fost convocat, nici măsuri privind despăgubiri de război, nici
avantaje economice şi nici alte măsuri care să fie rezultatul
dorinţelor învingătorilor de a trage cât mai multe foloase pe
seama celui învins”(44) La fel de sugestivă, în acest sens,
este şi aprecierea lui Titu Maiorescu din discursul de închidere
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
a Conferinţei, rostit în faţa delega ţ ilor, duminică, 10 august
1913: “Domnilor, ne putem despări cu conştiinţa că ne-am
străduit să apărăm interesele statelor pe care le reprezentăm şi
cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în
timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor
relaţii care se vor stabili între ţările noastre”(45).
Încheiat la 10 august 1910, Tratatul de pace de la
Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii
delegaţiilor participante: pentru România - Titu Maiorescu, Al.
Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C.
Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia - E.K.
Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi
C. Pali; pentru Bulgaria - D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev,
generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia - Nik. P
Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi
lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru - generalul-serdar
I. Vukotici şi I. Matanovici.(46)
În baza prevederilor tratatului, Serbia primea partea de
nord a Macedoniei(art. III), Grecia lua cea mai mare parte a
Macedoniei istorice şi Bulgaria se angaja să renunţe la orice
pretenţie asupra insulei Creta(art. V), iar în ceea ce priveşte
reglementarea raporturilor dintre Bulgaria şi România, art. II
stipula: “Noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de
Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de
Ekrene... O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor
două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi
însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui
tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform
68 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea
proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au
aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comuni-tăţilor
de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă”(47).
Delegaţia României a făcut eforturi ca în textul Tratatului
de pace să fie trecute în mod expres şi prevederi referitoare la
drepturile şi libertăţile de care urmau să se bucure românii din
teritoriile aflate în componenţa statelor participante la Conferinţă.
În acelaşi sens se adresase conducătorilor delegaţiilor şi R.
Jackson, ministrul SUA la Bucureşti, care solicita includerea
în tratat a unei clauze privind acordarea libertăţilor civile şi
religioase locuitorilor din teritoriile ce urmau să intre în
componenţa celor cinci state(48).
În urma unor discuţii bilaterale între primul ministru
român Titu Maiorescu, pe de o parte, şi primul ministru grec
E.Venizelos, primul ministru sârb, N. Pasici şi conducătorul
delegaţiei bulgare, S. Toncev, se cade de acord să se procedeze
la un schimb de scrisori cu un conţinut identic prin care
semnatarii se angajau să acorde reciproc drepturi şi libertăţi
şcolare şi confesionale cetăţenilor lor de alte naţionalităţi. În
acest context, Grecia, Serbia şi Bulgaria se obligau să acorde
autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din Peninsula
Balcanică, respectiv din noile teritorii ce urmau să intre în
posesia lor. Totodată se obligau a recunoaşte pentru români un
episcopat distinct. De asemenea, îşi exprimau acordul ca pe
viitor instituţiile culturale, şcoala şi biserica, să fie subvenţionate
de către autorităţile de la Bucureşti, sub supravegherea guvernelor
ţărilor respective. În final, s-a convenit ca aceste scrisori să fie
considerate ca şi anexe ale Tratatului de pace(49).
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Deşi, oficial, Conferinţa de pace de la Bucureşti se
încheiase la 10 august 1913, prin semnarea şi parafarea Tratatului
de pace, pe 12 august, ţările participante, cu excepţia Bulgariei,
mai semnează un Protocol secret care cuprindea măsuri
concrete ce urmau să fie întreprinse în comun de ţările
semnatare (România, Grecia, Serbia şi Muntenegru) în cazul
în care Bulgaria n-ar fi respectat prevederile Tratatului de pace
semnat la 10 august(50).
Tratatul de la Bucureşti, semnat în urmă cu 92 de ani,
marca încheierea crizei balcanice şi realiza o configuraţie
teritorială în zonă mai echitabilă. În ceea ce o priveşte,
România îşi consolidează rolul de mediator în regiune şi îşi
măreşte teritoriul naţional cu partea de sud a Dobrogei, care îi
fusese oferită de ţar încă din anul 1878. Intra astfel în
componenţa statului român un teritoriu de 7780 km. p. şi o
populaţie de aproximativ 280.000 locuitori, musulmani în
majoritate(turci, tătari, ţigani), urmaţi, ca pondere, de bulgari,
români, ruşi, sârbi, evrei, armeni(51). Din punct de vedere
administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub
stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie
organizat în două judeţe: Durostor - cu capitala în străvechea
cetate a Silistrei şi Caliacra - cu reşedinţa la Dobrici(Bazargic).
Începând cu 15 august 1913, odată cu încetarea oficială a
stării de război dintre România şi Bulgaria şi după ce comisia
mixtă prevăzută de Tratatul de pace a definitivat noua linie de
graniţă dintre cele două ţări, va începe şi procesul de instalare a
administrai iei civile româneşti în cele două judeţe. Armata,
reprezentată de Brigada XVII infanterie, din cadrul Corpului V
70 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
armată, va asigura trecerea de la administraţia bulgară la cea
românească, mai ales că perioada de mijloc a anului agricol
şi financiar nu permitea o schimbare bruscă. Din acest motiv,
administraţia civilă românească se va instala treptat, până în
octombrie 1913, când, prin decizii ale guvernului sunt numiţi
prefecţii de judeţe şi se introduce justiţia românească în
Cadrilater. În istoria acestor meleaguri începea perioada
administraţiei româneşti, care avea să dureze, cu excepţia
ocupaţiei militare bulgare din anii 1916-1918, până în septembrie
1940.
b) Activitatea administraţiei româneşti în Cadrilater
în perioada anilor 1913-1916
Conform uzanţelor dreptului internaţional, în cazul unor
conflicte militare soldate cu ocuparea unor teritorii, situaţie
consfinţită apoi prin tratate unanim acceptate de părţi, data
anexării teritoriilor respective se consideră, de fapt şi de drept,
data încorporării acelor teritorii de către statul învingător. În
temeiul acestor principii, Cadrilaterul, cu cele două judeţe,
Durostor şi Caliacra se consideră trecut statului român începând
cu 11 iulie 1913 şi nu odată cu semnarea şi parafarea Tratatului
de pace de la Bucereşti - 10 august 1913. Această realitate avea
să fie consfinţită şi de Legea pentru organizarea Dobrogei Noi
din 1/14 aprilie 1914, care prevede la art. 3: “Cetăţenii bulgari
care la data de 28 iunie 1913(11 iulie 1913 - stil nou) erau
domiciliaji în Dobrogea Nouă devin cetăţeni români”(52) În
consecinţă, data oficială a încorporării Cadrilaterului de către
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
statul român se consideră a fi 28 iunie/11 iulie 1913, când acest
teritoriu trece sub administraţie militară şi mai apoi civilă
românească.
În momentul anexării, teritoriul Cadrilaterului cedat
României făcea parte din districtele bulgăreşti Rusciuk , Varna
şi ªumla, situaţie administrativă care dura din anul 1900, când
Bulgaria înlocuise judejele, până atunci în număr de 24, cu
districtele, al căror număr fusese redus la 12.(53). România
primea în întregime teritoriul administrativ aparţinător plăşilor
Silistra, Turtucaia, Dobrici şi Balcic şi o parte din plasa Curt-
Bunar, în suprafaţă totală de 7780 Km p. şi cu o populaţie
estimată în jur de 280.000 de locuitori, ceea ce reprezenta doar
o parte din regiunea de sud a Dobrogei cedată Bulgariei, în
urma hotărârilor Congresului de la Berlin din vara anului 1878.
Totodată, din punct de vedere fizico-geografic, teritoriul
încorporat statului român reprezenta aproximativ jumătate din
Cadrilaterul geografic, care avea o suprafaţă totală de 15680
km p. şi o populaţie de 720.500 locuitori(54).
Din punct de vedere al organizării şi evoluţiei adminis-
traţiei româneşti în teritoriul anexat şi numit de noi-conven-
ţional-Cadrilater, până la intrarea României în primul război
mondial şi ocuparea temporară a Cadrilaterului de către trupele
bulgare, deosebim două perioade:
a) perioada administraţiei româneşti provizorii, care a
durat între 11 iulie 1913 şi 14 aprilie 1914, când s-a făcut trecerea
de la administraţia militară la cea civilă, iar din punct de vedere
legal teritoriul şi instituţiile administrative au fost organizate
prin decizii guvernamentale şi ministeriale;
72 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
b) perioada administraţiei româneşti propriu-zise, care
cuprinde intervalul de timp dintre 1/14 aprilie 1914 - octombrie
1916, când întreaga activitate economico-socială şi adminis-
trativă a Cadrilaterului a fost organizată şi s-a desfăşurat în
conformitate cu prevederile Legii pentru organizarea Dobrogei
Noi, intrată în vigoare la 1/14 aprilie 1914.
Datele istorice de care dispunem, demonstrează că după
intrarea trupelor române în Silistra(28 iunie/11 iulie 1913),
întreg teritoriul Cadrilaterului, până la linia Turtucaia-Dobrici-
Balcic, a intrat sub ascultarea armatei române, în zilele imediat
următoare. Iată ce declara lt. în rezervă Constantin M. Ionescu,
participant la aceste evenimente, în februarie 1914: “Am avut
satisfacţiunea mândriei naţionale de a intra în Silistra în prima
zi de ocupaţie, cu Batalionul I al Regimentului 35 Infanterie
“Matei Basarab” din care făceam parte, împreună cu celelalte
prime trupe: Regimentul 5 Roşiori şi Regimentul 23 Infanterie
şi chiar a doua zi am trecut în avanposturi, cu compania a III-
a, la satul Kalipetrovo, care predomină Silistra, după care,
străbătând mai multe sate, am cantonat la Balbunar, o comună
situată ca la 45 km la vest de Turtucaia; iar de aici trecând prin
mai multe sate, am cantonat la Dobrici, orăşel principal ridicat
pe vechiul Pazargic turcesc; apoi de la Balcic, frumuşelul port
de pe Coasta de argint, am fost demobilizaţi”(55).
După cum afirmă şi alte mărturii documentare
contemporane, intrarea trupelor române în Cadrilater şi luarea
sub stăpânire a acestui teritoriu a fost privită cu simpatie de
majoritatea musulmană a locuitorilor, care i-au primit pe
militarii români “cu un entuziasm ce nu se poate descrie,
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
considerând pe ostaşii noştri , ca pe nişte eliberatori”(56)
Referitor la acelaşi aspect, într-un editorial al revistei “România
Mare”, ce apărea la Constanţa, se menţiona: “De ce celelalte
naţionalităţi, afară de bulgari, din Dobrogea Nouă s-au bucurat
nespus la vestea ocupării acelei provincii de către români? De
ce au ieşit înaintea trupelor noastre cu pâine şi sare şi au
sărbătorit pe ostaşii noştri ca pe nişte liberatori, ca pe aducătorii
unor vremi mai bune decât cele trăite până atunci sub
dominaţiunea bulgară. De ce?”(57).
Articolul X al Tratatului de pace de la Bucureşti stipula:
“Acest Tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la
Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate.”
Cum Parlamentul României se afla în vacanţă, Tratatul a fost
ratificat, pe 14 august 1913, prin înalt Decret regal. De
asemenea, conform art. 93 din Constituţia României, Corpurile
legiuitoare, adoptau, la 11 decembrie 1913, Legea privind
ratificarea şi aprobarea Tratatului de pace încheiat la Bucureşti
pe 28 iulie/10 august 1913.(58). Imediat după ratificarea
Tratatului de către rege, Ministerul de Interne de la Bucureşti
înfiinţa Comisariatul civil pentru teritoriul Cadrilaterului ,
cu sediul la Silistra, condus de un comisar civil, ajutat de doi
consilieri, câte unul pentru viitoarele judeţe Durostor şi
Caliacra. Ca şef al Comisariatului a fost numit comisarul
guvernamental Victor Verzea. Sarcina acestei prime instituţii civile
din Cadrilater era aceea de a face o temeinică analiză a situaţiei
noilor teritorii intrate în componenţa statului român şi de a
propune primele măsuri de organizare administrativă a regiunii.
La 1 septembrie 1913, noii demnitari se vor şi prezenta în
74 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Cadrilater, preluînd administrarea teritoriului din partea
autorităţilor militare în limita stabilită de comisia mixtă
româno-bulgară, ale cărei lucrări de delimitare a graniţei de
stat dintre cele două ţări fuseseră finalizate la sfârşitul lunii
august 1913(59).
Comisariatul civil pentru organizarea admnistraţiei
româneşti în Cadrilater avea o sarcină deosebit de delicată,
întrucât îşi începea lucrările la mijloc de an agricol şi financiar,
iar din punct de vedere administrativ în condiţiile în care
conducerea primăriilor urbane şi rurale era asigurată, pe mai
departe, de autorităţile civile bulgare. Probleme ridica şi
structura proprietăţii imobiliare a Cadrilaterului, reglementată
de legi ale Parlamentului bulgar, iar în ceea ce priveşte justiţia
şi sistemul bancar lucrurile se complicau şi mai mult. Trebuie
adăugat şi faptul că arhivele administraţiei bulgăreşti, în marea
lor majoritate, fie că au fost distruse, fie că au fost trecute
dincolo de granijă de o parte a primarilor şi funcţionarilor
bulgari care au părăsit localităţile Cadrilaterului, imediat după
ocuparea lui de către trupele româneşti. Referitor la acest
aspect, o notă a prefectului judeţului Dobrici, din 24 octombrie
1913, menţiona, în urma unui control făcut la Primăria din
Duranculac: “Numitul secretar(secretarul primăriei n. ns.) a
dispărut din comună fără ca să predea scriptele cu care percepea
veniturile comunei şi acelea ş colare, lăsând încuiată casa de
fier a comunei <^i se crede că i-ar fi însuşit şi banii comunei,
peste 16.000 lei.”(60).
În momentul instalării autorităţilor civile româneşti,
teritoriul Cadrilaterului era alcătuit din 5 localităţi urbane
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
(Silistra, Turtucaia, Dobrici, Balcic şi Cavarna), 115 comune
rurale ţ i în jur de 200 sate nereşedinţă şi cătune. La oraşe
populaia majoritară o reprezentau etnicii bulgari, iar satele
“în majoritate sunt populate de turci”. Etnicii români se cifrau
la aproximativ 10.000 de persoane şi erau stabiliţi, în marea
lor majoritate, în Turtucaia, Silistra şi localităţile rurale de pe
linia Dunării(61). Din acest motiv, Comisariatul civil va face
apel la românii de dincolo de Dunăre, cu oarecare experienţă în
domeniul administraţiei locale, pentru a veni în Cadrilater să
fie numiţi în administrarea oraşelor şi comunelor, în funcţia
de secretar, urmând să colaboreze o perioadă cu primarii locali.
Printre primele numiri, le consemnăm pe cele ale lui Take
Mărgărit - secretar la Balcic şi T. Pineta - secretar la Dobrici(62).
Propunând organizarea teritoriului Cadrilaterului în două
judeţe: Durostor, cu reşedinţa la Silistra şi Dobrici, cu
reşedinţa în oraşul Dobrici, la 1 octombrie 1913 Comisariatul
civil înainta Ministerului de Interne de la Bucureşti un raport
în acest sens, cu menţiunea că după constituirea judeţelor şi
numirea prefecţilor, activitatea sa urmând să înceteze(63). În
baza acestor propuneri, Ministerul de Interne emitea Decizia
64489 din 15 octombrie 1913 privind înfiinţarea judeţului
Dobrici, iar la 25 noiembrie 1913, prin Decizia 76993 se
constituia judeţul Durostor. Totodată, erau numiţi şi primii
prefecţi ai celor două judeţe: Victor Bilciulescu, pentru judeţul
Dobrici şi A. Stavri pentru judeţul Durostor, ambii foşti
consilieri civili pe lângă Comisariatul civil al Cadrilaterului,
instituţie administrativă provizorie care la data de 25 noiembrie
1913 îşi încetează activitatea. Întrucât nu existau clădiri
76 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
corespunzătoare în care să se instaleze noile prefecturi,
prefectul de Dobrici închiriază pentru Prefectură un local de la
cetăţeanul bulgar Jelez Abagieff, iar la Silistra Prefectura este
instalată în localul fostului gimnaziu bulgar(64).
La puţin timp după constituirea celor două judeţe, primii
prefecţi numiţi îşi vor prezenta demisia şi la începutul lunii
ianuarie 1914 vor fi numiţi, prin Înalt Decret regal alţi doi
prefecţi, recrutaţi dintre oameni de administraţie cu experienţă
în domeniu. Astfel, la 4 ianuarie 1914 în funcţia de prefect al
judeţului Dobrici este numit George Georgescu(65), iar pe 6
ianuarie 1914 Ion Cămărăşescu este investit în funcţia de
prefect al judeţului Durostor(66). Cei doi prefecţi vor fi şi
autorii primelor rapoarte detaliate privind situaţia Cadrilaterului
în primii ani de administraţie românească ce se constituie în
adevărate documente de epocă(67).
Imediat după instalarea lor în funcţii, prefecţii de Caliacra
şi Durostor realizează şi o primă delimitare, provizorie, a
plăşilor, precum şi un prim recensământ al populaţiei, cu date
aproximative, având în vedere atât greutăţile de deplasare în
localităţile judeţelor cât şi lipsa arhivelor de stare civilă. Astfel,
cu o populaţie estimată la aproximativ 145.000 de locuitori la
începutul anului 1914 şi o suprafaţă în jur de 2.500 km p.,
judeţul Durostor avea 42 de comune şi 133 de sate şi cătune,
grupate în cinci plăşi: Silistra, Turtucaia, Accadânlar,
Doimuşlar şi Sarsânlar. În categoria oraşelor erau incluse doar
cele două localităţi danubiene Silistra şi Turtucaia.(68) Pentru
jude ă ul Dobrici, aceleaşi prime estimări indicau o populaţie
total de 140.000 - 150.000 de locuitori, pe o suprafaţă de
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
aproximativ 5.000 km p., care din punct de vedere administrativ
cuprindea tot cinci plăşi: Dobrici, Ghelengic, Curt-Bunar,
Gargalâc şi Balcic, cuprinzând un total de 31 comune rurale
cu 254 sate şi cătune, precum şi 3 localităţi urbane(Dobrici,
Balcic şi Cavarna)(69). După cum afirma prefectul de Dobrici,
“comunele au rămas aceleaşi care erau şi sub organizarea
administraţiei bulgare; compunerea lor actuală nu corespunde
însă necesităţilor unei bune administraţiuni, căci sunt prea
întinse ca teritoriu şi cuprinde un număr prea mare de sate, din
cauza aceasta se administrează foarte greu şi locuitorii sunt
jigniţi în interesele lor, căci foarte multe sate se găsesc la
distanţe de 20-25 km de satul de reşedinţă”(70).
În asemenea condiţii, a fost deosebit de dificil pentru
prefecţii celor două judeţe de a cunoaşte repede realităţile din
zonă şi a asigura o bună administraţie a teritoriului Cadrila-
terului. ªi totuşi, numeroşi oameni cu experienţă în munca de
administraţie, din diferite judeţe ale ţării, s-au oferit ca voluntari
pentru a fi numiţi administratori de plăşi. În acest sens, acelaşi
prefect de Dobrici, George Georgescu, menjiona în Raportul
său înaintat Ministrului de Interne: “Încă de la începutul
administraţiunii noastre, prin raportul no. 1859, vă arătam,
Domnule Ministru, că pentru a putea face o organizaţiune
administrativă temeinică în această provincie, este nevoie de
un personal ales, cu experienţă şi cunoscător al chestiunilor
administrative; a-ţi binevoit atunci a delega dintre cei mai buni
administratori de plasă din ţară, care actualmente au devenit
titulari definitivi ai plăşilor din judeţ şi anume; Dl Marin
Huşanu la plasa Dobrici, Dl. Ioan Stoenescu la plasa Ghelengic,
78 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Dl I. Diaconescu la plasa Curt-Bunar, Dl Aurel Constantinescu
la plasa Gargalâc şi Dl Alex. Dumitrescu la plasa Balcic. Cu
concursul acestor domni administratori care au experienţă
deplină şi bunăvoinţă la muncă, am putut face organizarea
administrativă a comunelor”(71).
Eforturi deosebite s-au făcut şi pentru înfiinţarea
celorlalte instituţii ale statului, fără de care administrarea
noului teritoriu nu era posibliă. Astfel, după cum afirmă în
raportul său Ion Cămărăşescu, “la 7 august 1913 s-a înfiinţat
în teritoriul anexat un detaşament provizoriu de jandarmi rurali,
împărţit în două companii: compania Silistra şi compania
Dobrici. La 1 noiembrie 1913, detaşamentul provizoriu se
desfiinţează şi se înlocuieşte cu 2 companii, compania Silistra,
cu re ş edinţa în oraşul Silistra şi compania Dobrici, cu reşedinţa
în oraul Dobrici”(72) De asemenea, în oraşe s-au creat servicii
de poliţie chiar imediat după intrarea trupelor româneşti în
Cadrilater, după cum menţiona raportul aceluiaşi prefect Ion
Cămărăşescu: “La 28 iunie(1 1 iulie) 1913, un comisar clasa I
deta ş at din ţară a fost însărcinat cu conducerea Poliţiei din
ora ş ul Silistra, fiind ajutat de 2 subcomisari, de asemenea
detaaţi şi de 2 agenţi speciali. La sfârşitul lunii septembrie
următoare, un poliţaiu clasa I a luat postul în primire şi a condus
serviciul în mod provizoriu până când s-a stabilit poliţia locală
sub forma ei definitivă la 20 octombrie 1913”(73). Situaţia a
fost similară şi pentru judeţul Dobrici: “Printre primele servicii
care s-au organizat în noul teritoriu şi cât se poate de bine au
fost poliţiile; S-a înfiinţat atât la Dobrici, cât şi la Balcic şi
Cavarna câte o poliţie clasa I”(74).
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
În baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 2731/
10.10.1913, în aceaşi zi se adoptă Decizia privitoare la organi-
zarea judecătorească, competenţa şi procedura autorităţilor
judecătoreşti din teritoriul cedat statului român de statul bulgar
în urma tratatului de pace încheiat la Bucureşti în ziua de 28
iulie 1913, prin care în Cadrilater erau introduse “instanţele
judecătoreşti din România, toate legile civile, comerciale, penale,
legea autentificării actelor, precum şi orice alte legi relative la
organizarea şi administrarea justiţiei din România”(75) În baza
acestei decizii, în Cadrilater se înfiinţau două tribunale, la Silistra
şi Dobrici şi şase judecătorii, la Turtucaia, Silistra, Accadânlar,
Balcic, Dobrici şi Curt-Bunar(76).
În ceea ce priveşte organizarea administraţiilor
financiare din Cadrilater, rapoartele celor doi prefecţi
reliefează faptul că aceste instituţii au fost create foarte repede,
chiar înainte de constituirea judeţelor. Î n acest sens, George
Georgescu scria: “Printre primele servicii care s-au organizat
aici în judeţ(judeţul Dobrici n. ns.) după ocupaţiune a fost
administraţiunea financiară. Conducerea ei a fost încredinţată
dlui Grigore Teodorescu, fost administrator financiar la Tulcea,
care a depus multă activitate pentru buna organizare a
serviciului”(77). La rândul său, prefectul de Durostor, Ion
Cămărăşescu, menţiona: “După anexiune, una din grijile de
căpetenie ale statului nostru a fost de a aşeza pe baze sigure şi
temeinice administraţiunea finanţelor. S-a înfiinţat, ca în restul
ţării, câte o administraţiune financiară. Administraţiunea
financiară a judeţului Durostor a fost înfiinţată la Silistra în
ziua de 19 august 1913”(78).
80 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
După înfiinţarea celor două administraţii financiare, s-a
trecut la delimitarea teritoriului în circumscripţii fiscale, cu
scopul de a se realiza o primă evidenţă a contribuabililor. Dar,
aşa cum afirma Ion Cămărăşescu n raportul său, “la instalarea
organelor fiscale atât în comunele urbane cât şi în comunele
rurale nu s-au găsit alte scripte de contabilitate decât matriculele
de contribuţiuni. Din pricina războiului perceptorii nu
încasaseră decât o foarte mică parte din dări”(79). Din cauza
acestor greutăţi, precum şi datorită faptului că anul financiar
bulgar nu coincidea cu cel românesc, în sensul că în Bulgaria
anul finaciar-fiscal începea la 1 ianuarie şi se termina la 31
decembrie, iar cel din România începea la 1 aprilie şi se termina
la 31 martie, s-a hotărât să se meargă pe sistemul fiscal bulgar
până la 31 decembrie 1913. Între timp, cele două administraţii
financiare au început activitatea de recenzare a contribuabililor
şi de pregătire a elaborării bugetelor comunale şi judeţene
pentru anul fiscal 1914-1915, operaţiune finalizată la 1 decembrie
1913. În perioada 1 ianuarie-1 aprile 1914, “cheltuielile generale
ale judeţelor au fost întâmpinate de Ministerul de Interne din
creditul ce i s-a pus la dispoziţie pentru organizarea noului
teritoriu”(80).
Una dintre problemele care a creat mari dificultăţi
administraţiei româneşti imediat după anexare a fost cea
referitoare la stabilirea proprietăţii statului asupra terenurilor
^i delimitarea corectă a proprietăţii private Normele de
drept internaţional prevăd că atunci când un stat succede în
suveranitate asupra unui teritoriu, preia şi toate drepturile pe
care statul cedent le avea în acel teritoriu, inclusiv dreptul de
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
proprietate imobiliară şi domenială. Totodată, locuitorii
teritoriului cedat, proprietari de terenuri şi imobile, ca drepturi
câştigate, le pot opune oricui în baza dreptului internaţional,
inclusiv statului care prin anexare şi-a întins suveranitatea asupra
unui nou teritoriu. Dar în condiţiile specifice ale Cadrilaterului,
în această primă fază a administrării noului teritoriu, autorităţile
româneşti au avut de întâmpinat greutăţi aproape insurmontabile,
ceea ce a determinat ca această problemă să fie rezolvată mult
mai târziu, după anul 1919.
Referindu-se la acest aspect, Ion Cămărăşescu concluziona
în raportul său privind situaţia moştenită în Cadrilater:
“Personalităţi competinte au studiat această chestiune grea,
complicată prin faptul că nu s-a găsit până acum documentele
necesare pentru întocmirea tabloului complect al fostelor
proprietăţi ale statului bulgar şi mai ales pentru că în timpul
ocupaţiunei armatei române şi imediat după ocupaţiune multe
proprietăţi ale statului şi ale comunelor au fost cotropite de
către locuitori, interesaţi astăzi ca să tăinuiască adevărul şi ca
să nu se restabilească situaţiunea exactă anterioară anexiunii”
(81). Aceeaşi situaţie moştenise şi prefectul de Dobrici:
“Suprafaţa de pământ luată în stăpânire de stat... este relativ
foarte mică şi aceasta din cauză că investigaţiunile agenţilor
domeniali pentru a dovedi aceste proprietăţi au mers şi merg
foarte greu. Nimeni nu denunţă, nimeni nu arată care erau
proprietăţile statului bulgar; cei ce le stăpânesc fără drept nu
au nici un interes iar dintre fostele autorităţi bulgare care au
poate cunoştinţă de ele nu dau nici un concurs autorităţilor
noastre şi tăinuesc existenţa acetor pământuri, fie prin
82 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
solidaritate, fie prin faptul că cei interesaţi le-au cumpărat
tăcerea”(82).
Conştient de aceste greutăţi, Ministerul Domeniilor a
înfiinţat, încă din septembrie 1913, două inspectorate
domeniale şi a trimis la Silistra şi la Dobrici doi inspectori din
minister pentru a demara operaţiunile de inventariere, în care
scop au şi fost create ocoalele domeniale şi ocoalele silvice(83).
Cu toate eforturile depuse de funcţionarii români, problema
delimitării proprietăţii în Cadrilater rămânea în continuare
nerezolvată şi avea să fie reluată după promulgarea Legii
privind organizarea Dobrogei Noi.
La fel de delicată a fost şi organizarea creditului bancar
în Cadrilater, datorită specificului bancar al acestui teritoriu
preluat de la bulgari. Astfel, comunele urbane şi rurale, precum
şi eforiile şcolare aveau depozite constituite la filialele din
Silistra, Turtucaia, Dobrici şi Balcic ale Bancii Agricole bulgare,
filiale care îşi încetaseră activitatea odată cu ocuparea
Cadrilaterului de către armatele române, iar arhivele acestora
fuseseră încuiate şi sigilate. Mai mult, capitalul acestor filiale
se afla blocat în Banca centrală de la Sofia, urmând ca statul
român să-şi regleze conturile ulterior(84). La Silistra şi Dobrici
mai existaseră două sucursale ale Bancii Naţionale bulgare,
ale căror conturi fuseseră de asemenea blocate. Funcţionau
doar câteva mici bănci locale (Banca Gherdap, Banca comercială,
Banca Unirea, Banca Viitorul şi Banca de Nord), precum şi
numeroase bănci populare şi cooperative de credit săteşti, al
căror capital aparţinea în întregime particularilor(85).
Derularea normală a activităţii bancare .” Despre acelaşi Congres, ziarul
turcesc “Dobrogea”, ce apărea la Bazargic, avea să consemneze,
retrospectiv, în numărul său din 24 martie 1920: “Încheindu-se
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
armistiţiul general şi răspândindu-se vestea că Conferinţa păcii
intenţionează retrocedarea Cadrilaterului statului vecin, prima
datorie a musulmanilor din cele patru judeţe ale Dobrogei a fost
de a se întruni într-un mare congres de protestare contra
pretenţiilor nedrepte ale bulgarilor, exprimând şi susţinând cu
tărie dorinţa lor de a rămâne totdeauna sub steagul României
Mari”.
La 28 iunie 1919, primul ministru român, Ion I.C. Brătianu,
îşi punea semnătura pe Tratatul de pace cu Germania, al cărui
articol 292 prevedea că Germania recunoştea ca fiind abrogate
toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile pe care le încheiase
cu România, înainte de 1 august 1914, sau de la această dată,
până la intrarea în vigoare a acestui tratat. De asemenea, prin
art. 259, alin. 6, Germania renunţa explicit la Tratatul de pace
de la Bucureşti din 7 mai 1918.(23)
Înţelegând unele prevederi din Tratatul minorităţilor,
adoptat de Conferinţă, ca amestec în treburile interne, Brătianu
refuză semnarea acestuia şi prezintă demisia cabinetului său,
la 12 septembrie 1919. După un scurt interimat la guvernare,
asigurat de generalul Artur Văitoianu, la 1 decembrie 1919
era instalat un nou guvern, condus de Alexandru Vaida Voevod.
Dovedind mai multă maleabilitate, noul guvern român avea
să accepte semnarea Trtatului de pace cu Austria şi al Tratatului
minorităţilor, condiţii prealabile puse României în vederea
semnării Tratatului cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine, tratat
ce fusese deja semnat la 29 noiembrie 1919 de Puterile Aliate
şi Asociate, cu excepţia României. Din împuternicirea
Guvernului român, Victor Antonescu şi generalul Constantin
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Coandă, semnau, la 10 decembrie 1919 Tratatul cu Bulgaria,
prin care se reconfirma frontiera româno-bulgară, astfel cum
fusese ea stabilită prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 10
august 1913. La 20 septembrie 1920, Parlamentul României
adopta Legea de ratificare a tratatului şi dispunea publicarea
acestuia în “Monitorul Oficial”.(24)
Concomitent cu eforturile diplomatice pentru recunoaşterea
internaţională a apartenenţei Cadrilaterului, împreună cu
întreaga Dobroge, ca parte integrantă a României întregite,
guvernele care s-au aflat la conducere, în perioada 1919-1940,
precum şi numeroşi oameni politici şi de stat români s-au arătat
preocupaţi de a introduce şi în această provincie legislaţia
generală în vigoare la nivel naţional, precum şi adoptarea unor
acte normative specifice realităţilor economico-sociale şi
politico-administrative din judeţele Durostor şi Caliacra, mai
ales că în momentul ocupării Cadrilaterului de către trupele
bulgăreşti, multe din prevederile Legii pentru organizarea
Dobrogei Noi din 1/14 aprilie 1914, nu fuseseră aplicate în
întregime.
Dacă în ceea ce priveşte aplicarea reglemetărilor legislative
democratice privind introducerea votului universal, direct şi
secret, adoptate încă din timpul războiului, acestea au fost puse
în practică imediat în Cadrilater de către noua administraţie
românească, pe baza cărora în judeţele Durostor şi Caliacra vor
fi organizate primele alegeri parlamentare, alte aspecte, îndeosebi
cele referitoare la obţinerea cetăţeniei române şi la reglementarea
statutului proprietăţii funciare şi imobiliare îşi aşteptau pe mai
departe o soluţionare legală. Din acest motiv, Legea pentru
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea,
promulgată la 17 iulie 1921, limita aplicarea reformei agrare în
provincia transdanubiană numai la teritoriul Dobrogei de Nord,
fără să includă şi cele două judeje ale Cadrilaterului, aici
impunându-se mai întâi o prealabilă verificare şi consolidare a
proprietăţii agricole, pe de o parte, şi stabilirea exactă a persoanelor
îndreptăţite să beneficieze de prevederile legii, pe de altă
parte.(25)
Tocmai acestor două deziderate îşi propunea să le
răspundă o iniţiativă legislativă a Guvernului Averescu,
concretizată într-un nou text de lege privitoare la organizarea
Dobrogei de Sud. La 26 iulie 1921 se adopta Legea pentru
organizarea Dobrogei Noi , urmată, la 20 septembrie 1921, de
publicarea în “Monitorul Oficial” nr. 136, a Regulamentului
Legii pentru organizarea Dobrogei Noi, acte normative care,
deşi reluau şi menţineau unele prevederi ale Legii din 1/14
aprilie 1914, modificau fundamental datele problemei
referitoare la drepturile de proprietate imobiliară, precum şi în
ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor din Cadrilater.(26)
Articolul 6 al Legii menţiona că “sunt cetăţeni români
toţi foştii cetăţeni bulgari care la data de 28 iunie 1913 erau
domiciliaţi în Dobrogea Nouă şi ca atare au devenit cetăţeni
români în conformitate cu Legea pentru organizarea Dobrogei
Noi din 1 aprilie 1914, toj i românii de origină, toţi cei
domiciliaţi în Dobrogea Nouă, care vor deveni cetăţeni români
în baza dispozijiunilor legii de faţă.” Articolul 10 al aceleiaşi
legi prevedea că recunoaşterea calităţii de cetăţean român “se
va face de către o comisiune instituită de Ministerul justiţiei şi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
compusă din preşedintele tribunalului respectiv, prefectul
judeţului sau delegatul Ministerului de Interne şi un notabil
dintre locuitorii judeţului cei mai greu impuşi”. Pentru cei care
domiciliau deja în Cadrilater şi nu primiseră încă cetăţenia
română, la art. 13 Legea prevedea în mod imperativ faptul că
în termen de 30 de zile de la promulgare urmau să depună o
cerere comisiei judeţene prin care să ceară recunoaşterea
calităţii de cetăţean român. Hotărârile comisiei, dacă nu erau
atacate cu apel, la Curtea de Apel Constanţa, erau definitive şi
executorii, în sensul acordării cetăţeniei române celor care
solicitau în scris acest fapt. Conform art. 16 şi 17 din lege,
cetăţenii români din Dobrogea Nouă se bucurau de toate
drepturile politice prevăzute de legislaţia românească, putând
dobândi proprietăţi în cele două judeţe.
Prevederile Legii pentru organizarea Dobrogei Noi din
26 iulie 1921 referitoare la acordarea cetăţeniei române
locuitorilor din Caliacra şi Durostor, aveau să fie întărite de
Legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii
române din 24 februarie 1924, care la art. 56 stipula: “Sunt şi
rămân cetăţeni români, fără a fi obligaţi să îndeplinească vreo
formalitate, locuitorii din judeţele Caliacra şi Durostor, cărora
li s-a recunoscut naţionalitatea română prin hotărârile definitive
ale comisiunilor prevăzute de Legea de la 26 iulie 1921 pentru
organizarea Dobrogei Noi.”(27) Legea din 1924 a prevăzut şi
începutul acţiunii de colonizare a Cadrilaterului cu elemente
etnice româneşti din sudul Balcanilor şi la articolul 10
menţiona, în mod expres, că românii de origină supuşi unui stat
străin, indiferent de locul naşterii lor, pot dobândi naţionalitatea
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
română pe baza unei simple declaraţii de renunţare la cetăţenia
străină. Articolul 66 al Legii privind dobândirea naţionalităţii
acorda încă un termen de trei luni de zile locuitorilor din Caliacra
şi Durostor pentru a depune în faţa comisiilor judeţene cerere
de acordare a cetăţeniei, dată după care se considera că locuitorii
care nu s-au conformat prevederilor legale erau catalogaţi ca
cetăţeni străini şi obligaţi să părăsească teritoriul românesc în
termen de 12 luni de zile. Dar întrucât cele două comisii judeţene
s-au confruntat cu numeroase cereri din partea locuitorilor
Cadrilaterului, prin alte două legi speciale, din 9 februarie 1925
şi 12 mai 1926, termenul de depunere a cererilor de acordare a
cetăţeniei române va fi din nou prelungit, mai ales că după anul
1928, asistăm la intensificarea activităţii de colonizare în
Cadrilater.(28)
În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii imobiliare
Legea din 26 iulie 1921 admitea, în cele două judeţe ale
Cadrilaterului, doar un singur fel de proprietate şi anume
proprietatea absolută, eliminându-se orice referiri la dreptul de
posesie de tip “mirie”. În termen de trei luni de la promulgarea
legii, judecătoriile de ocol urmau să verifice documentele prin
care proprietarii dovedeau că posedă pământul în mod deplin şi
definitiv, după care, în termen de un an de zile, acestora trebuia
să li se acorde titluri de proprietate din partea statului român. În
cazul celor care motivau pierderea actelor de proprietate, dar
dovedeau cu martori drepturile lor asupra terenurilor, acestora li
se eliberau titluri provizorii, urmând ca după 10 ani, dacă nu
apăreau elemente care să conteste drepturilor lor, să primească
şi ei titluri definitive din partea statului român.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
În fapt, aceste prevederi nu au putut fi aplicate, întrucât
după căderea Guvernului Averescu, liberalii vor impune, la
11 aprilie 1922, abrogarea capitolului VI al Legii din 26 iulie
1921 şi reintroducerea vechilor stipulaţii privind proprietatea
rurală din Legea pentru organizarea Dobrogei Noi de la 1/14
aprilie 1914.(29) Un nou act normativ, Legea pentru modificarea
unor dispoziţii din Legea pentru organizarea Dobrogei Noi,
adoptat la 22 aprilie 1924, avea să facă un pas decisiv pe calea
reglementării dreptului de proprietate în Cadrilater. Conform
prevederilor Legii, deţinătorii de terenuri rurale erau obligaţi
ca într-un termen de 90 de zile de la promulgarea legii să facă
declaraţii, pe formulare tip, indicând întinderea, localitatea şi
natura terenului, titlurile de proprietate, starea juridică a bunului
respectiv în 1913, 1916 şi la promulgarea Legii din 1924,
investiţiile făcute şi beneficiul net. Aceste declaraţii se
depuneau comisiilor care funcţionau pe lângă ocoalele agricole
şi pe baza lor comisiile elaborau hotărâri, ce puteau fi atacate
cu apel la comisiile judeţene şi cu recurs la Curtea de
Casaţie.(30)
Prin aplicarea prevederilor acestei legi s-a consfinţit
dreptul de proprietate individuală celor care posedau cu acte
legale bunuri de natura celor imobiliare, iar cei care aveau
terenuri în posesie(‘mirie”) au fost împroprietăriţi doar cu
2/3 din suprafaţa deţinută, dar nu mai puţin de 5 ha. Restul
terenurilor intrau în posesia statului. Se mai preciza că după
aplicarea Legii din 22 aprilie 1924, proprietatea de orice natură
din judeţele Caliacra şi Durostor intra sub regimul legilor în
vigoare în Regatul României. În consecinţă, după verificarea
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
titlurilor de proprietate şi separarea treimii cuvenite statului,
moşiilor mai mari de 100 ha, urma să li se aplice prevederile
Legii de reformă agrară. Se crea astfel un fond funciar important
la dispoziţia statului, pe care au fost împroprietăriţi coloniştii
români stabiliţi în Cadrilater.
Cu mici amendamente, făcute în aprilie 1927 şi februarie
1928, prevederile legii din 22 aprilie 1924 au rămas în vigoare
până în anul 1930, când, la 7 iulie 1930, se adoptă Legea pentru
completarea Legii pentru organizarea Dobrogei Noi, care
aduce ca element de noutate parcelarea şi comasarea terenurilor
în vederea efectuării unor exploatări agricole sistematice.(31)
Cu aceasta reglementarea regimului juridic al proprietăţii
imobiliare din Cadrilater putea fi socotită încheiată. După cum
se consemna într-un studiu contemporan, după 1930 “s-a
procedat la luarea în primire a suprafeţelor cuvenite statului,
lăsându-se islazurile în folosinţa comunelor, trecând pădurile
pe seama Casei Pădurilor, bălţile Direcţiunii Pescăriilor, iar
terenul arabil rezervându-se pentru primirea coloniştilor.”(32)
Legea pentru organizarea Dobrogei Noi din 26 iulie 1921
stipula încă din primul articol faptul că “teritoriul de peste
Dunăre anexat prin tratatul de la Bucureşti din 28 iulie 1913,
şi legea din 11 decembrie 1913, în întinderea şi cu limitele
acolo prevăzute, cunoscut sub numele de Dobrogea Nouă, face
parte din Regatul României, formând cu el un singur Stat
indivizibil”, iar la art. 4 preciza: “Constituţiunea, legile,
regulamentele şi orice dispoziţiuni care sunt în vigoare în Regatul
României, se aplică şi se vor aplica şi în Dobrogea Nouă, cu
excepţiunile legii de faţă”, ceea ce îi conferea acestui nou act
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
normativ un profund caracter constituţional. De altfel, constatăm
o intrare rapidă în normalitate mai ales în ceea ce priveşte viaţa
politico-administrativă a noii provincii.
Dacă, aşa cum s-a văzut, problemele economice şi sociale
s-au raportat încă mult timp la reglementări specifice realităţilor
din cele două judeţe, administrarea acestora s-a făcut în
conformitate cu legislaţia generală în vigoare la nivel naţional.
Astfel, chiar din anul 1919 locuitorii Cadrilaterului vor participa
din plin la viaţa politică naţională şi vor fi prezenţi la toate
scrutinele electorale generale organizate la nivel naţional, iar
administrarea celor două judeţe s-a realizat atât în conformitate
cu legile valabile în întreg Regatul cât şi cu cele câteva prevederi
speciale din Legea pentru organizarea Dobrogei Noi, prevederi
ce aveau să devină caduce odată cu adoptarea, la 14 iunie 1925,
a Legii pentru unificarea administrativă, care stabilea un sistem
unic de organizare administrativ-teritorială la nivelul întregii
ţări, precizând care sunt organele cu atribuţii în conducerea
judeţelor, a comunelor urbane şi rurale, precum şi modalităţile
concrete de alegere sau numire a acestora, cum se constituie şi
se administrează finanţele publice locale, care sunt lucrările
edilitare în responsabilitatea colectivităţilor locale.
Legea avea la bază două principii fundamentale: păstrarea
caracterului naţional al statului român şi descentralizarea
administrativă. Potrivit legii, teritoriul României se împărţea,
din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune urbane
sau rurale. Mai multe comune rurale alcătuiau o plasă, iar mai
multe sate o comună rurală. Conducerea judeţelor şi comunelor
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
era asigurată de consilii alese prin vot universal, direct şi secret
la care participau bărbaţii ce aveau vârsta de cel puţin 21 de
ani. În fruntea comunei se afla primarul, ales de consiliul local.
Conducerea judeţului era asigurată de un prefect, numit prin
decret regal la propunerea Ministerului de Interne. Pe baza acestei
legi, prin Decretul regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925,
teritoriul României a fost împărţit în 71 de judeţe, între care
erau nominalizate şi cele două judeţe din Cadrilater: Durostor,
cu reşedinţa la Silistra; Caliacra, cu reşedinţa la Bazargic.(33)
Această lege a rămas în vigoare până în anul 1929, când
guvernul PNţ, condus de Iuliu Maniu a supus Parlamentului
votarea Legii pentru organizarea administraţiunii locale din
3 august 1929, care menţinea vechea organizare administrativă,
dar stabilea înfiinţarea a 7 directorate regionale, cu rolul de a
coordona şi controla activitatea serviciilor publice din judeţele
arondate, cu excepţia celor privind armata şi justiţia. Se încerca
astfel să se acorde o mai largă autonomie locală, directoratele
fiind amplasate în oraşele de reşedinţă ale provinciilor istorice:
Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara.
Judeţele Durostor şi Caliacra, împreună cu celelalte două judeţe
dobrogene şi judeţele Munteniei fuseseră arondate Directoratului
de la Bucureşti.(34)
Deşi s-a dorit a fi superioară legii din 1925, în fapt această
lege s-a dovedit extrem de greoaie şi insuficient racordată cu
celelalte legi, suferind numeroase modificări, aduse în anii
1931(Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea
pentru organizarea administraţiunii locale - publicată în
“Monitorul Oficial” nr. 161 di 15 iulie 1931), 1932 (Legea
Administraţia românească în Cadrilater 163 Constantin TUDOR
pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea
administraţiunii publice locale - publicată în “Monitorul
Oficial” nr. 221 din 21 septembrie 1932) şi 1934(Legea pentru
modificarea unor articole din Legea pentru organizarea
administraţiunii locale - publicată în “Monitorul Oficial” nr.
65 din 18 martie 1934).
Constatând numeroasele imperfecţiuni ale legii din 1929,
guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărăscu elaborează
proiectul unei noi legi administrative, prin care se revenea la
legea din anul 1925, cu unele modificări ce se refereau mai
ales la consiliile locale(durata consiliului comunal devenea
nelimitată, organizându-se alegeri din trei în trei ani pentru
împrospătarea a jumătate din numărul consilierilor). Legea a fost
adoptată în martie 1936 şi a fost publicată în “Monitorul Oficial”
nr. 37 din 27 martie 1936, în literatura de specialitate fiind
cunoscută sub numele de Legea administrativă din 27 martie
1936.
Odată cu instalarea dictaturii regelui Carol II, se adoptă şi
un nou act normativ cu referire la organizarea administrativă
locală. Este vorba de Decretul-lege pentru reformă
administrativă, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 187 din 14
august 1938, care aducea ca unitate administrativă cu
personalitate juridică ţinutul, în fruntea căruia se afla un rezident
regal. Judeţele Durostor şi Caliacra, care-şi pierdeau
personalitatea juridică, iar atribuţiile prefecţilor erau substanţial
diminuate, aceştia fiind direct subordonaţi rezidentului regal,
sunt incluse în ţinutul Marea ce avea reşedinţa la Constanţa.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
N O T E
1. Apud M. Muşat şi I. Ardeleanu, De la statul geto-dac
la statul român unitar, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 534
2. Ibidem, p. 538-539; Despre condiţiile impuse
României prin Pacea de la Bucureşti, vezi pe larg Istoria
românilor, vol VII, tom II, Bucureşti, 2004, p. 448-451
3. Vezi pe larg, Zorin Zamfir şi Jean Banciu, Primul
război mondial, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995,
p. 287-289; vezi şi Istoria românilor, vol. VII, tom II,
Bucureşti, 2004, p. 452-453
4. Ibidem, p. 285-286
5. Vezi pe larg, Valentin Ciorbea, Aspecte ale situaţiei
Dobrogei la sfârşitul primului război mondial, în “Anuarul
Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol Iaşi”, Anul
XXIV, nr. 1/1987, p. 221-236

6. I.N. Roman, Amintiri şi documente privitoare la
Dobrogea din anul frământărilor sufleteşti 1918, în “Analele
Dobrogei”, nr. 1/1922, p. 2-3
7. Valentin Ciorbea, op. cit, p. 227
8. Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti,
1976, p. 132
9. Apud I.N. Roman, op. cit, p. 20

10. Valentin Ciorbea, op. cit, p. 228-229
11. Apud M. Mu<ş at şi I. Ardeleanu, op. cit, p. 552
12. Zorin Zamfir şi i Jean Baciu, op. cit, p. 328-332
13. Ion Mamina Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi
1916-1938, Ed. Silex, Bucureşti, 1996, p. 26-27
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
14. “Dobrogea jună”, nr. 2/24.11.1918. Despre acţiunile
armatei bulgare de a scoate cât mai multe lucruri din Dobrogea
este sugestivă şi următoarea telegramă trimisă de Poliţia
Bazargic, Prefecturii judeţului Caliacra, la 21.01.1919: “Suntem
informaţi că la retragerea autorităţilor şi armatelor bulgare din
Dobrogea, mai mulţi locuitori bulgari din Bazargic, fie ca militari,
fie ca civili, au luat diferite mărfuri de la comercianţii români pe
care le-au dus de aici.”(Arhivele naţionale - Direcţia judeţeană
Vâlcea, fond Prefectura jud. Caliacra, dos. 2/1919, f. 5)
15. Ibidem, nr. 5/16.12.1918. Este cunoscut faptul că în
Dobrogea Comandamentul trupelor aliate a acceptat doar
reîntoarcerea administraţiei civile, trupelor române permiţîndu-
li-se pătrunderea în acest teritoriu deabia la sfârşitul anului
1919.
16. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 230
17. Arhivele istorice centrale, fond Ministerul de Interne,
dos. 22/1918, f. 2(numirea lui Grigore Teodorescu) şi dos. 223/
1918, f. 1(numirea generalului Matei Castris)
18. Zorin Zamfir şi Jean Baciu, op. cit, p. 354
19. Valentin Ciorbea, op. cit, p. 234
20. Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea,
Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Ed.
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 21

21. Vezi Antonina Kuzmanova, Ot Nîui do Kraiova.
Văprosit za Iujna Dobrudza v mejdunarodite otnoşenia 1919-
1940, Sofia, 1989, p. 18-24. Textul Memoriului adresat
Conferinţei de pace de la Paris a fost publicat de Oreste Tafrali
în “Analele Dobrogei” nr. 1-4/1921, p. 17-24.
22. “Farul”, nr. 31/1.06.1919
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
23. Vezi pe larg, Tractat de pace între Puterile Aliate şi
Asociate şi Germania şi Protocolul, semnate la Versailles la
28 iunie 1919, Imprimeria statului, Bucureşti, 1920
24. Textul integral al Tratatului a fost publicat în
“Monitorul Oficial” nr. 135 din 20.09.1920. Despre tratatul
încheiat la Neuilly-sur-Seine, Antonina Kuzmanova scria în
volumul menţionat la nota 21 că Dobrogea de Sud a fost un
cadou făcut României de marile puteri ale momentului pentru
serviciile pe care le-a adus reacţiunii europene în lupta contra
Sovietelor şi a revoluţiei din Ungaria!(vezi rezumatul în limba
franceză a lucrării respective, p. 1) În lucrarea sa La Dobroudja
et les relations bulgaro-roumaines, publicată la Liege în anul
1935, istoricul bulgar Joseph Poppov scria, referitor la acelaşi
subiect: “În zadar Guvernul bulgar şi Consiliul Naţional Central
din Dobrogea protestaseră în faţa Conferinţei de pace.
Anexiunea din 1913 constituia un precedent. Ori un precedent
are totdeauna o importanţă capitală în domeniul diplomatic. Nici
Conferinţa de pace n-a făcut excepţie de la această regulă.
Anexarea Dobrogei de către România crea o Alsacie-Lorenă
bulgară care va fi totdeauna o barieră în calea relaţiilor normale
dintre Bulgaria şi România”! (p. 128-129)
25. Vezi textul integral al legii în C. Hamangiu, Codul
general al României, vol. IX-X(1919-1921), p. 653-731
26. Textul legii în C. Hamangiu, op. cit, p. 896-906, iar
textul Regulamentului de aplicare în C. Hamangiu, op. cit, p.
908-951
27. Textul legii în C. Hamangiu, op. cit, vol. XI-XII
(1922-1926), p. 280-288
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
28. A.N. Pineta, Cetăţenia română în Dobrogea Nouă,
în “Analele Dobrogei”, Anul XIX, nr. II/1938, p. 166
29. Vezi textul legii în C. Hamangiu, op. cit, vol. XI-XII
(1922-1926), p. 896
30. Vezi textul legii în “Monitorul Oficial”, nr. 89/22.04.
1924
31. Vezi textul legii în C. Hamangiu, op. cit, vol. XVIII
(1930), p. 596-601
32. C. Filipescu, Agricultura în Dobrogea Nouă, în “Analele
Dobrogei”, Anul XIX, nr. III/1938, p. 20-21
33. Legea s-a publicat în “Monitorul Oficial” nr. 128 din
14 iunie 1925. Avea un număr de 400 de articole, grupate în
şase capitole mari(titluri): I. Împărţirea teritoriului regatului.
Autorităţi administrative şi elective locale. Autorităţi de control;
II. Comuna; III. Judeţul; I V. Dispoziţii comune; V. Reprezentanţii
autorităţii centrale, organe de control; VI. Dispoziţii finale şi
tranzitorii.
34. Vezi textul legii în “Monitorul Oficial”, nr. 170
din 3.08.1929.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
IV.
CADRILATERUL - PARTE COMPONENTĂ
A ROMjNIEI MARI (1919-1940)
Sistemul conferinţelor de pace ce au urmat primului război
mondial şi documentele semnate cu acest prilej consfinţeau la
nivel european o nouă realitate politică, social-economică şi
teritorial-statală, concretizată în dispari ţ ia marilor imperii,
constituirea şi consolidarea unor noi state na ionale independente.
În ceea ce o priveşte, România îşi dublase atât suprafaţa
teritorială cât şi populaţia ţării(suprafaţa: 295.049 km. p., faţă
de 137.000 km. p. în anul 1914; populaţia: 18.052.896 locuitori,
la recensământul din 1930, faţă de 7.250.000 locuitori în anul
1914), ceea ce-i va permite să intre într-o nouă etapă a dezvoltării
sale economico-sociale caracterizată de o creştere accelerată a
forţelor de producţie, a industriei îndeosebi, cu consecinţe directe
asupra creşterii standardului de viaţă al locuitorilor săi. În anul
1924 producţia industrială şi agricolă, transporturile şi
comunicaţiile ating nivelul antebelic, după care urmează o
perioadă de consolidare şi dezvoltare a producţiei materiale.
Statul român va lua o serie de măsuri financiare,
administrative, sociale şi politice care vizau normalizarea vieţii
publice în toate componentele ei şi buna funcţionare a economiei
naţionale. Dezvoltarea ascendentă a României avea să fie
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
întreruptă de criza economică din anii 1929-1933 pentru ca să
atingă apoi, în anul 1938, cel mai înalt nivel cunoscut în
întreaga istorie a statului capitalist român. Datele statistice şi
indicatorii de sinteză demonstrează faptul că la acea dată
România era o ţară europeană aflată în plin proces de
modernizare, a cărei economie dovedise un ridicat nivel de
adaptabilitate la cerinţele capitalismului de piaţă. Astfel,
comparativ cu anul 1900, la 31 decembrie 1938 contribuţia
diferitelor sectoare economice la venitul naţional se prezenta
după cum urmează:(1)
-în procente-
1900 1938
Agricultură 71 38,1
Industrie 15 30,8
Construcţii 3 4,4
Transporturi şi comunicaţii 4 6,5
Comerţ, bănci 6 14,9
Altele 1 4,5
În consecinţă, constatăm şi faptul că la nivel naţional
cerealele au pierdut primul loc în exportul de produse româneşti,
fiind înlocuite de produsele petroliere, cu o pondere de 42% la
nivelul anului 1938. Totodată mutaţii importante au loc şi în
ceea ce priveşte ramurile industriale, în sensul că industria
producătoare de mijloace de producţie deţinea un procent de
45,5% din totalul producţiei industriale. De altfel ramurile
neagricole(industria, construcţiile, transporturile şi sistemul
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
bancar) deveniseră majoritare în aportul atât la formarea venitului
naţional cât şi a produsului intern brut.
Toate acestea dovedesc faptul că la sfârşitul perioadei
interbelice România încetase să mai fie o ţară eminamente
agricolă, transformându-se într-un stat agrar-industrial, în cadrul
căruia sectorul serviciilor deţinea o pondere de aproape 20%.
Faptul că ţara noastră atinsese un grad relativ înalt al dezvoltării
sale economico-sociale o demonstrează şi nivelul înregistrat în
anul 1938 de un important indicator sintetic: venitul naţional pe
cap de locuitor. Înregistrând 110 $/locuitor, România se situa
înaintea Greciei - 76$, Portugaliei - 81$, Bulgariei - 89$, Poloniei
- 94$, Iugoslaviei - 106$ şi Ungariei - 108$.(2)
Dezvoltarea economică accentuată pe care a cunoscut-o
România în perioada interbelică va determina importante mutajii
şi în ceea ce priveşte structura socio-profesională a societăţii
româneşti, în ansamblul ei. După înfăptuirea marii reforme
agrare din anul 1921, clasa marilor proprietari de terenuri
agricole, aşa numita moşierime, îşi pierde rolul său tradiţional,
atât politic, cât şi social, orientâdu-se spre sectorul industrial
sau modernizându-şi exploataţiile agricole. Concomitent asistăm
la o consolidare a clasei proprietarilor agricoli mici şi mijlocii,
care vor constitui categoria socială cea mai numeroasă a
României interbelice şi în a căror posesie se afla aproape trei
sferturi din suprafaţa agricolă a ţării. Pe măsura consolidării
relaţiilor de producţie de tip capitalist, asistăm la cre ş terea clasei
proprietarilor industriali mici şi mijlocii, precum i a clasei de
mijloc, reprezentată de proprietarii de mici stabilimente
comerciale, de funcţionarii de stat şi intelectuali. În acelaşi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
timp, marea burghezie îşi întăreşte poziţiile, în posesia sa
afându-se mai mult de 50% din capitalul financiar autohton.
Creşteri importante cunoaşte acum şi muncitorimea, atât în
ceea ce priveşte numărul cât şi repartizarea teritorială, mai ales
ca urmare a aportului adus de elementul muncitoresc din Ardeal
şi Banat.(3)
Referitor la structura naţională a populaţiei României,
conform recensământului general din anul 1930, situaţia se
prezenta după cum urmează: 71,9% - români; 7,9% - maghiari;
4,1% - germani; 4% - evrei; 3,3% - ruteni şi ucraineni; 2,3% -
ruşi; 2% - bulgari; 1,5% - ţigani; 0,9% - turci, 0,6% - găgăuzi;
0,3% - sârbi, croaţi şi sloveni; 0,3% - polonezi; 0,1% - tătari;
0,1% - greci; o,3% - alte naţionalităţi.(4)
Din punct de vedere politic, perioada interbelică este
dominată de introducerea votului universal, ca şi a unor largi
drepturi şi libertăţi democratice ce aveau să fie consfinţite de
noua Constituţie a României adoptată în martie 1923, care,
coroborate cu schimbările petrecute în viaţa economico-socială
a României după Marea Unire, aveau să determine transformări
radicale şi în eşicherul politic român. De pe scena politică
românească vor dispare conservatorii, locul lor în rotativa
guvernamentală fiind luat de naţional-ţărănişti. Se vor constitui
partide noi, mai mult sau mai puţin efemere, unele ajungând
chiar la guvernare, cum a fost cazul partidelor conduse de
mareşalul Averescu (Partidul Poporului) sau de profesorul
Nicolae Iorga (Partidul Naţionalist Democrat).
Pe drept cuvânt se poate spune că viaţa politică
interbelică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, aflat
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
la guvernare timp de aproape 10 ani, de numele căruia se leagă
şi elaborarea cadrului legislativ care a asigurat ascensiunea
economico-socială şi culturală a României în această perioadă.
Din nefericire pentru el, Partidul Naţional ţărănesc, constituit
în toamna anului 1926 prin fuziunea Partidului Naţional din
Transilvania şi a Partidului ţărănesc din vechiul Regat, deşi a
fost a doua forţă politică a ţării, care se anunţa ca o solidă
alternativă la supremaţia liberală, a guvernat România tocmai
în perioada crizei economice din anii 1929-1933, iar măsurile
dure pe care a trebuit să le ia a determinat o scădere sensibilă a
popularităţii acestuia.
Social-democraţia, puternică în anii imediat după război,
când a reuşit constant să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul
României, nu va reuşi să se impună în viaţa politică, mai ales
după scindarea provocată în mişcarea muncitorească de
înfiinţarea Partidului comunist, în mai 1921.
Un real pericol, pentru viaţa politică românească l-a
reprezentat mişcarea de extremă dreaptă şi mai ales legionarii
Gărzii de fier, care au introdus asasinatul politic ca mijloc de
intimidare a adversarilor. Minorităţile naţionale şi-au creat
propriile structuri politice, care, cu excepţia partidelor minorităţii
maghiare, n-au ajuns să fie reprezentate în corpurile legiuitoare.
(5)
După 1918 toate guvernele României au acordat o atenţie
deosebită dezvoltării învăţământului, îndeosebi a celui primar,
în vederea creşterii numărului ştiutorilor de carte şi lichidării
analfabetismului. Legislaţia adoptată în acest domeniu, precum
şi interesul sporit al statului pentru crearea bazei didactico-
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
materiale şi a personalului calificat necesar unităţilor şcolare au
fost de natură să diminueze procentul neştiutorilor de carte de la
aproape 65%, în 1919, la mai pujin de 25%, în anul 1938.
Învăţământul liceal se diversifică, apar unităţile şcolare cu
profil tehnic, iar şcolile de meserii şi comerţ se înfiinţează în
toate oraşele reşedinţă de judeţ, fiind patronate fie de camerele
de muncă, fie de camerele de comerţ. Statul asigura dreptul
pentru copiii minorităţilor naţionale de a învăţă atât în limba
română cât şi în limba maternă, în România funcţionând
numeroase şcoli private şi confesionale, cu predarea în limbile
minorităţilor respective.
Învăţământul superior, cu durata de 3-6 ani, era reprezentat
de universităţi, şcoli politehnice, academii, ce au funcţionat la
Bucureşti, Cluj, Iaşi, Chişinău, Cernăuţi şi Timişoara şi au fost
urmate de un număr tot mai mare de studenţi(în anul 1926
România se afla pe locul patru în Europa, în ceea ce priveşte
numărul de studenţi, după Austria, Elveţia şi Franţa). Calitatea
învăţământului superior românesc a fost unanim apreciată în
epocă şi acest fapt a permis crearea unei puternice categorii de
intelectuali care s-au afirmat acum, la nivel naţional şi interna-
ţional, în domeniile cercetării ştiinţifice, medicinei, culturii şi
artei.
Creşterea gradului general de cultură şi cunoaştere al
poporului român poate fi cuantificat şi prin numărul mare de
ziare şi reviste care au apărut în aceşti ani pe întreg cuprinsul
ţării. Se poate aprecia că practic nu a existat localitate urbană
mai importantă în care să nu fi apărut în perioada interbelică cel
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
puţin un ziar. Activitatea editorială creşte şi ea apreciabil, acum
publicându-se numeroase lucrări de referinţă atât în domeniul
beletristicii, cât şi al ştiinţelor exacte şi umanistice. Sub egida
Academiei române şi a altor foruri ştiinţifice şi de cultură se
editează tomuri întregi de istorie, geografie, medicină sau
matematică.
Reprezentaţiile teatrale şi muzicale devin tot mai frec-
vente şi impun la scară europeană autori şi artişti de talia lui
George Enescu, Ionel Perlea, Elvira Popescu, Maria Filotti sau
C. Nottara. Pictori, precum ªtefan Luchian, N. Tonitza, Th.
Pallady şi Gh. Petraşcu, ridică penelul românesc la nivel
european, iar Constantin Brâncuşi se impune acum în
patrimoniul sculpturii universale. Din anul 1927, radioul a fost
o prezenţă tot mai activă în peisajul cultural românesc, întregind
imaginea realizărilor spirituale de excepţie înregistrate de
România în cea mai fecundă perioadă a existenţei sale de până
la marea conflagraţie mondială din anii 1939-1945.(6)
În contextul fertil al României întregite, judeţele Cadrila-
terului, Durostor şi Caliacra, vor cunoaşte o accentuată
dezvoltare economico-socială şi culturală, o accelerată
modernizare a structurilor democratice, precum şi o dinamică
racordare a mentalităţilor la exigenţele civilizaţiei europene.
Iată o imagine mai mult decât sugestivă referitor la ceea ce a
însemnat administraţia românescă în Cadrilater: “Din punct
de vedere economic, Cadrilaterul înregistrase un avânt pe care
niciodată nu l-ar fi cunoscut dacă continua să vegeteze sub
administraţia bulgară, pentru care Cadrilaterul nu era decât o
provincie excentrică. România primise în 1913 o provincie
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
deşertică, fără drumuri de fier şi şosele, cu imense întinderi de
pământ sterp, cu mizerabile bordeie turceşti şi tătărăşti. În 27
de ani de regim românesc, provincia a devenit înfloritoare.
Apăruseră noi localităţi, satele sărăcăcioase se transformaseră
peste noapte şi în locul bordeielor din 1913 apăruseră casele
impozante ale coloniştilor. Căi ferate şi şosele, poduri ş i lucrări
de artă, edificii administrative moderne, biserici i şcoli
apăruseră peste tot. Dezvoltarea oraşelor era şi mai evidentă.
Bazargicul crescuse de la 17.000 de locuitori la 42.000, în timp
ce Balcic, dintr-un simplu sat de pescari, devenise un oraş cu
sute de vile, care primea, în sezon estival, zeci de mii de turişti,
veniţi din toate colţurile jării, precum şi din străinătate. Portul
Balcic se afla în construcţie iar cel de la Cavarna se proiectase
deja. Stepele fuseseră defrişate şi viaţa de la sate cunoscuse o
prosperitate fără precedent, mai ales după introducerea
industriei agricole. ªi să nu se creadă că realizările acestui
regim erau rezervate doar românilor. Din contră, bulgarii şi
turcii profitaseră în egală măsură şi, în momentul cedării
Cadrilaterului, România transmisese Bulgariei o populaţie
rurală cu mult mai bogată şi mai robustă decât cea care locuise
pe teritoriul bulgăresc.”(7)
Vom încerca, în cele ce urmează, dincolo de orice
prejudecăţi, pe baza unei îndelungate şi deloc uşoare cercetări
documentare, să realizăm o imagine cât mai veridică a evoluţiei
economico-sociale, politico-administrative şi culturale a
judeţelor Durostor şi Caliacra, în perioada interbelică, până la
încorporarea acestui teritoriu de către statul bulgar, în urma
Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
a) Evoluţia economico-socială a Cadrilaterului în
perioada 1919-1940
Reinstalarea administraţiei româneşti în Cadrilater, în
decembrie 1918, găsea teritoriul judeţelor Durostor şi Caliacra
într-o situaţie deloc de invidiat. Anii grei de război lăsaseră şi
aici urme adânci. Populaţia fusese secătuită de rechiziţiile la
care era obligată pentru sus ţ inerea frontului. În plină iarnă şi
fără resurse bugetare, prefecii celor două judeţe au încercat
să facă o primă inventariere a situaţiei generale. Primele
rapoarte înaintate Ministerului de Interne scoteau în evidenţă
greutăţile întîmpinate. Administraţia bulgărească se retrăsese
împreună cu documentele şi banii din casieriile judeţelor,
oraşelor şi comunelor. Pe 20 decembrie 1918, Ministerul de
interne comunica prefecţilor de Durostor şi Caliacra faptul că
toate măsurile luate în timpul ocupaţiei se anulează, iar fostele
bugete se consideră încheiate la 31 octombrie 1918, urmând
ca între 1 noiembrie 1918 şi 31 martie 1919, să se întocmească
bugete provizorii, alcătuite pe baza aceloraşi norme de venituri
şi cheltuieli folosite pentru elaborarea bugetelor exerciţiului
financiar 1916/1917.(8)
Deplasându-se cu mare greutate în localităţile judeţelor,
uneori împiedicaţi în îndeplinirea atribuţiilor lor chiar de către
reprezentanţii trupelor aliate, întâmpinând o rezistenţă ostilă
din partea etnicilor bulgari, sau confruntându-se deschis cu
bandele de comitagii care începuseră să cutreiere Cadrilaterul
de la un capăt la altul, autorităţile române vor reuşi să se
instaleze în toate localităţile judeţului, până în vara anului 1919,
luînd măsuri urgente pentru asigurarea hranei necesare
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
locuitorilor, redeschiderea stabilimentelor industriale şi
comerciale, repararea drumurilor şi asigurarea climatului de
ordine necesar pentru întreţinerea şi recoltarea culturilor de
vară, şi aşa destul de restrânse ca suprafaţă, precum şi pentru
noi însămânţări. O activitate deosebită, în acest sens, aveau să
depună noii administratori de plăşi. Iată ce raporta Ministerului
de Interne, prefectul de Caliacra, la 14.04.1919, despre I.
Păcuraru, administratorul plăşii Dobrici: “Prin tact şi energie
a contribuit la reorganizarea serviciilor din plasa administrată
de domnia sa, aducând servicii deosebite atât funcţionarilor
cât şi populaţiunii, pe care în limita posibilităţilor i-a aprovizionat
cu diferite alimente de care aveau absolută nevoie. A contribuit
la strângerea fondurilor necesare semănăturilor întrucât
comunele, din lipsă de încasări nu puteau face faţă cheltuielilor
absolut trebuincioase.”(9)
În această perioadă grea, Cadrilaterul, împreună cu
întreaga Dobroge şi judeţele Munteniei şi Olteniei, au beneficiat
de sprijinul unei operaţiuni de asistare din partea Guvernului
SUA pentru ţările distruse de război, ajutor care s-a desfăşurat
pe perioada decembrie 1918-iulie 1919. Acest ajutor a fost
deosebit de necesar României până la recolta din vara anului
1919. În decembrie 1918, ministrul Al. Constantinescu declara
că rezervele de grâu ale ţării, în jur de 10.000 de tone, puteau
asigura necesarul de pâine al populaţiei doar pentru încă 20
de zile, iar rezervele de porumb se estimau că ar mai putea
ajunge pentru maximum două luni. În faţa acestei situaţii
alarmante, oficialităţile americane din cadrul programului de
asistenţă, vor interveni rapid şi la 15 februarie 1919, primul
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
cargou cu făină de grâu sosea în portul Constanţa, de unde, pe
calea ferată era trimis în judeţe, inclusiv la Silistra şi Bazargic.
(10)
În perioada imediat următoare în judeţele Durostor şi
Caliacra au intrat şi alte alimente strict necesare populaţiei,
precum zahăr, fasole, carne de porc şi untură. Totodată, s-a
cerut prefecţilor de judeţe să se acorde o atenţie deosebită
copiilor orfani şi a celor subnutriţi, motiv pentru care adminis-
tratorii de plăşi au primit însărcinarea ca la nivelul fiecărei
comune urbane şi rurale să se constituie comitete locale pentru
sprijinirea copiilor orfani. În raportul misiunii americane se
preciza că “devastările războiului au afectat cel mai mult copiii
din cea mai mare parte a Munteniei, Dobrogei şi aproape
jumătate din Moldova. În Dobrogea, căpitanul Soucy, pe lângă
responsabilitatea depozitului din Constanţa, a primit şi sarcina
conducerii Districtului Dobrogea, cu judeţele Constanţa,
Tulcea, Caliacra şi Durostor, unde existau 100 de cantine în
care erau alimentaţi zilnic 35.000 de copii.”(11)
Începând din a doua parte a anului 1919 şi îndeosebi după
5 decembrie 1919, când, în urma semnării Tratatului de la
Neuilly-sur-Seine, trupele aliate, prin ultimul contingent francez,
părăsesc Cadrilaterul, locul lor fiind luat de trupe româneşti,
prefecţii şi autorităţile militare iau măsuri ferme care contribuie
la normalizarea situaţiei social-economice şi asigurarea
stabilităţii la graniţa cu Bulgaria. Comisiile de verificare a
titlurilor de proprietate şi de acordare a cetăţeniei îşi reintră în
drepturi, iar din decembrie 1919, în Parlamentul României se
va auzi, pentru prima dată şi glasul parlamentarilor din
Cadrilater aleşi în urma scrutinului din noiembrie 1919.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Una dintre cele mai importante probleme economico-
sociale, care se impunea a fi urgent rezolvată de autorităţile
de la Bucureşti şi de reprezentanţii lor în cele două judeţe sud-
dunărene o reprezenta colonizarea Cadrilaterului, operă de
interes naţional prin care s-a urmărit atât consolidarea etnică a
regiunii ca parte integrantă a statului unitar român, umanizarea
unor teritorii aproape deşertice prin constituirea de noi aşezări,
precum şi introducerea în circuitul productiv a unor importante
suprafeţe de teren şi intensificarea activităţii de creştere a
animalelor, cunoscută fiind această îndeletnicire mai ales la
românii sud-dunăreni.(12)
Printre românii care au venit în Cadrilater imediat după
reinstalarea administraţiei româneşti s-au aflat şi doi aprigi
susţinători ai ideii de colonizare: profesorul Pericle Papahagi
şi farmacistul Taşcu Pucerea, care vor proceda şi la colectarea
unor fonduri financiare necesare susţinerii acţiunii de colonizare.
La 15 februarie 1919, Pericle Papahagi se adresa prefectului
judeţului Durostor, generalul Matei Castris, cu o scrisoare
confidenţială, în care se menţiona, printre altele: “Din
convorbirile pe care le-am avut cu unii din membrii guvernului,
căpătând convingerea că dorinţa generală este atragerea şi
aşezarea a unui element românesc cât mai intens în Cadrilater,
în înţelegere cu mai mulţi fruntaşi macedo-români, am hotărât
să aducem mai mulţi aromâni. În acest scop s-a pus l-a dispoziţia
subsemnatului suma de 30.000 de lei pentru venirea în ajutorul
micilor comercianţi aromâni care ar dori să se stabilească în
oraşul Silistra sau judeţul Durostor”(13)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Nu se cunoaşte răspunsul pe care prefectul de Durostor
l-a dat acestei intervenţii. Cert este că problema colonizării
Cadrilaterului va fi reluată, în octombrie 1920, când Taşcu
Pucerea, în calitatea sa de preşedinte al organizaţiei PNL din
Silistra se va adresa personal lui Ion I.C. Brătianu, aflat în vizită
la Silistra, solicitând intervenţia directă a acestuia în vederea
elaborării unei politici coerente de colonizare cu elemente etnice
româneşti a Cadrilaterului, ca unica soluţie a unei bune adminis-
trări şi propăşirii naţionale a provinciei.(14)
Ideia unei politici de colonizare în Cadrilater prinde tot
mai mult contur, mai ales că în judeţele Durostor şi Caliacra
Legea pentru expropriere şi împroprietărire din 1918, devenită
Legea pentru reforma agrară din 1921, nu putea să fie aplicată
datorită situaţiei cu totul speciale pe care o avea aici regimul
juridic al proprietăţii imobiliare. Tocmai de aceea Legea privind
organizarea Dobrogei Noi, adoptată la 26 iulie 1921, îşi propunea
o rezolvare rapidă a problemei terenurilor ce urmau să intre în
proprietatea statului şi pe care să se facă viitoarele colonizări.
Veniţi la putere în ianuarie 1922, liberalii vor fi iniţiatorii
oficiali ai politicii de colonizare în Cadrilater. Pe 3 noiembrie
1922, Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu va adopta o hotărâre
în baza căreia un prim lot de peste 500 de demobilizaţi din
regimentele care luptaseră pe fronturile din Dobrogea în timpul
primului război mondial primea pământ în aşa numitele “colonii
militare” amplasate de-a lungul frontierei cu Bulgaria, pe o
adâncime de 20 km. Conform hotărârii, fiecare colonist primea
în proprietate un lot de 25 ha teren arabil, iar ofiţerii şefi de
colonii puteau arenda de la stat o suprafaţă de încă 75 ha, în
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
ideea realizării unor exploataţii agricole moderne care să
însumeze 100 de ha.(15) Ulterior acestei prime colonizări
oficiale, vom constata că deşi sporadic, cu marele concurs al
autorităţilor locale şi cu acordul tacit al Guvernului român, în
Cadrilater se vor coloniza, neoficial, şi alte familii de români
din vechiul Regat, care nu putuseră primi pământ în baza
prevederilor Legii de reformă agrară în localităţile de baştină.
În consecinţă, datele statistice de la 31 decembrie 1922, vor
consemna noi realităţi demografie în cele două judeţe ale
Cadrilaterului. Astfel, din cei 155.367 de locuitori ai Durostorului
11.524 erau români, faţă de numai 5.500 înregistraţi la sfârşitul
anului 1919, iar în Caliacra, numărul românilor ajunsese la
10.284 dintr-un total de 160.221, faţă de numai 4.134 etnici
români, recenzaţi în acest judeţ la 26 iunie 1919.(16)
După cum afirma un studiu contemporan, “aplicată în
cadrul reformei agrare şi atribuindu-i-se o importanţă secundară,
colonizarea la noi a fost călăuzită aproape numai de preocupări
de ordin social şi privită ca un mijloc pentru a potoli nemul-
ţumirea acelei populaţiuni, care deşi îndreptăţită după lege,
nu putea găsi totuşi pământ în localităţile de origină; cu alte
cuvinte, colonizarea a fost socotită iniţial ca o anexă a legii
de împroprietărire. S-a pierdut cu totul din vedere că în opera
de colonizare - cu deosebire în condiţiunile din Cadrilater -
sunt strâns legate interesul de a strămuta elemente najionale
capabile să contribuie la asimilarea elementelor străine, cu
interesul economic de a pune în valoare terenuri nemuncite şi
a le transforma în izvoare de bogăţie naţională, prin selecţionarea
coloniştilor, alegându-se elementele harnice, stăruitoare şi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
capabile să înfrângă obstacolele fatal întâlnite în aşezarea într-
un mediu nou şi de cele mai de multe ori chiar ostil.”(17)
Elementul etnic românesc care era decis să-şi asume
riscurile unei colonizări masive în Cadrilater îl reprezenta
macedo-românii(cuţovlahii sau aromânii, cum mai erau
denumiţi în epocă) din sudul Balcanilor, mai ales cei stabiliţi
în localităţi din nordul Greciei şi din Albania, unde asuprirea
naţională se intensifică, odată cu procedarea la schimburile de
populaţii dintre Turcia şi Grecia, stabilite de Convenţia de la
Lausanne, din ianuarie 1923, în urma căreia peste 1.000.000
de etnici greci se repatriază în Grecia, fiind stabiliţi în Tesalia,
Macedonia, Epir şi Tracia, exact acolo unde macedo-românii
erau destul de numeroşi. În consecinţă, fruntaşii acestora,
împreună cu alţi macedo-români stabiliţi deja în România, vor
începe o susţinută campanie epistolară, pentru a determina
Guvernul de la Bucureşti să dispună măsuri oficiale pentru
colonizarea macedo-românilor în Cadrilater.
Un prim apel, adresat atât unor parlamentari cât şi unor
conaţionali din Bucureşti, datează din 31 martie 1923:(18)
Domnule,
Inundaţia refugiaţilor greci în Macedonia ne-a dezorientat
în mersul nostru economic.
Ocupaţia de predilecţie a românilor macedoneni este:
a) Creşterea vitelor şi în special a oilor;
b) Industria lânei şi a laptelui;
c) Negoţul cu derivatele lânei şi ale laptelui; În
câteştrele operaţiuni suntem loviţi ireparabil:
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
a) Instalarea refugiaţilor a adus după sine cultivarea
locurilor de păşunat şi ca urmare imposibilitatea continuării
întreţinerii turmelor de oi;
b) Oile lipsind, şomajul celor care se îndeletnicesc cu
industria lânei şi a laptelui este inevitabil;
c) Printre refugiaţi fiind prea mulţi negustori cu capitaluri
mari, privilegiaţi şi tolera . i de autorităţi, iniţiativa neguţă-
torilor noştri este anihilată
Nu vedem ieşirea decât în emigrare. ªi dorind a ne
arunca în braţele patriei mume, avem onoarea a vă ruga să
binevoiţi a interveni pe lângă guvernul român:
1. Să ne admită intrarea în România.
2. Să se intervină pe lângă guvernul grec pentru ca să
ni se asigure ieşirea.
3. Să ne împroprietărească şi să ne înlesnească, pe cât
îi va sta în putere, transportul şi instalarea în ţară.
Semnează,
Delegaţia românilor din Veria
Apelul nu avea să rămână fără ecou. La 24 mai 1923, în
Camera Deputaţilor, deputatul ardelean Gh. Pop interpelează
Guvernul cu următoarele cuvinte: “Mă adresez, totodată d-lui
ministru al Agriculturii,întrebându-l dacă nu crede că ar trebui
să studieze chestiunea colonizării emigranţilor aromâni în acele
părţi ale ţării în care s-ar găsi terenuri disponibile ca în Ialomiţa
sau în Cadrilater, pentru ca să ofere harnicului şi mult încercatului
popor aromân un azil pe pământul patriei unite.”(19) Prezent
pe banca ministerială, Al. Constantinescu, ministrul Agriculturii
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
şi Domeniilor, avea să răspundă: “Dl deputat doreşte ca,
pământurile care ar fi disponibile, să căutăm să împroprietărim
fraţi de-ai no ş tri din Macedonia. Este incontestabil că avem
cu toţii aceeai solicitudine faj ă de fraţii noştri oriunde s-ar afla.
Aşa fiind, în prima linie cred că trebuie să umplem locurile libere,
rămase prin împroprietărire, cu fraţi de-ai noştri rămaşi dincolo,
pe pâmânt unguresc, prin graniţa nedreaptă care i-a despărţit de
noi. Satisfăcând, deci cu preferinţă pe cei faţă de care avem o
datorie morală, dacă vor mai rămâne locuri disponibile, este
evident, cu aceeaşi inimă largă, ne vom gândi la toţi fraţii noştri,
ori de pe ce pământ s-ar afla.”(20)
Aceeaşi atitudine va fi adoptată şi de autorităţile româneşti
din Cadrilater, precum ^i de mulţi dintre românii stabiliţi deja
acolo, aşa cum reiese şi dintr-un memoriu adresat Guvernului
de un număr de 30 români din Durostor, în martie 1925, prin
care se atrăgea atenţia asupra pericolului colonizării cu preponde-
renţă a românilor macedoneni, despre care se susţinea că “au
caractere iuţi, duşmănoase şi răzbunătoare”, solicitându-se să
se permită şi altor români din Regat stabilirea în Cadrilater, pentru
ca macedo-românii să nu “poată mai bine prepondera”. (21) Este
de subliniat faptul că acest punct de vedere a fost îmbrăţişat
atât de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, cât şi de
guvernele ulterioare, în sensul de a asigura în Cadrilater o
colonizare echilibrată atât cu elemente etnice româneşti din
teritoriul naţional, cât şi din rândul românilor din Balcani.
De altfel, la nivelul anului 1938, statisticile indică faptul că
numărul românilor din Regat stabiliţi în Cadrilater a fost
sensibil mai mare decât cel al macedo-românilor.(22)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Înţelegând exact datele problemei, mai ales că bulgarii
din Cadrilater începuseră pe toate căile o luptă susţinută
împotriva colonizării Cadrilaterului cu elemente etnice române ţ ti
din Balcani, inclusiv în Parlamentul României, unde deputaii
şi senatorii etnici bulgari ameninţau chiar cu demisia în cazul
admiterii colonizării macedo-românilor, Vasile Th. Muşi, unul
dintre liderii aromânilor stabiliţi deja în ţară, publica, în numărul
din martie 1924 al revistei “Tribuna românilor de peste hotare”
un articol intitulat Aromânii “ i minorităţile Dobrogei Noi, în
care se sublinia, printre altele: Aromânii resimt covârşitoarea
influenţă a mediului social în care au trăit vreme îndelungată,
alături de elementele balcanice de origine slavă şi turcă, cu
care mai totdeauna au avut relaţii de bună vecinătate. Astfel,
românii aceştia, fericiţi că pot scutura un jug, revenind la
pământul străbun, poartă cu dânşii totuşi, mistica ţesătură a
amintirilor de tot felul, zămislite dintr-o convieţuire de secole
şi, putem zice, chiar dintr-o suferinţă cu multe laturi comune.
Familiarizaţi deci cu moravurile acestor popoare pe care le-au
părăsit în Macedonia, dar cu care se reîntâlnesc pe pământul
Patriei mume, românii-macedoneni sunt singurii care pot înţelege
mai bine viaţa, obiceiurile şi sufletul populaţiei minoritare din
Cadrilater. Pentru aceste minorităţi deci, colonizarea
Cadrilaterului cu români-macedoneni creează regimul cel mai
uşor de suportat şi care poate împăca anumite consideraţiuni de
amor propriu ale lor, cu interesele noastre de stat. Căci, dacă
înţelegem să menajăm în modul cel mai larg posibil şi să acordăm
toate drepturile care să asigure libera dezvoltare etnică a acestor
minorităţi, aceasta nu se poate concepe decât în măsura în care
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
toleranţa noastră coincide cu promovarea propriilor noastre
interese naţionale şi de stat. Credem că şi minorităţile
Cadrilaterului nu pot avea aspiraţiuni care să depăşească acest
cadru de temeinică armonizare a intereselor noastre reciproce.”
În condiţiile în care se constată o intensificare a atacurilor
bandelor de comitagii, îndeosebi în localităţile de graniţă din
Cadrilater, Guvernul român înclină tot mai mult spre ideia
colonizării macedo-românilor în judeţele Durostor şi Caliacra.
În acest sens, la 24 aprilie 1924, liberalii promovează Legea de
modificare a Legii pentru organizarea Dobrogei Noi din 26 iulie
1921, prin care se prevede expres faptul că “statul poate face
colonizări şi înstrăinări în loturi mici”. Odată cadrul legal creat,
macedo-românii îşi intensifică activitatea pe lângă factorii de
decizie din România de a obţine aprobarea colonizării şi
împroprietării lor în Cadrilater.
După Congresul aromânilor de la Veria, din 30 noiembrie
1924, se constituie un Comitet de iniţiativă , alcătuit din C. Noe,
V. Muşi, Dumitru Babuş, P. Marcu, Stere Hagigogu, N. Balamaci
şi Dionisie Dumitru, care îşi asumă sarcina de a obţine, din partea
Guvernului român, o hotărâre privind aprobarea colonizării
macedo-românilor în Cadrilater.(23) Cu sprijinul decisiv al unor
aromâni din judeţele Durostor şi Caliacra, cum au fost Taşcu
Pucerea - prefect al judeţului Durostor în perioada anilor 1922-
1926, Achile Pinetta şi Vasile Covată - deputaţi PNL de Caliacra,
membrii Comitetului de iniţiativă îl vor determina pe Al.
Constantinescu să emită Decizia Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor nr. 6217 din 23 martie 1925, referitoare la
verificarea titlurilor, expropriere şi colonizare în Dobrogea
Nouă , care prevedea înfiinţarea unui Birou special în cadrul
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Casei Centrale a Împroprietăriri şi a două comisii judeţene, la
Silistra şi Bazargic, pentru colonizarea macedo-românilor.
Pe 13 iunie 1925, ministrul Agriculturii şi Domeniilor,
Al. Constantinescu, înainta Guvernului un referat în care
preciza: “Statul posedă actualmente în Dobrogea Nouă
suprafaţa de 41.103 ha, repartizată pe ambele judeţe. Pentru
acoperirea acestei suprafeţe aflată disponibilă, avem cereri din
partea locuitorilor din Vechiul Regat cu drepturile stabilite la
împroprietărire şi care nu au putut fi satisfăcuţi în comunele
lor; de asemenea, avem cereri şi din partea românilor macedoneni
emigraţi în ţară. Subsemnatul, având în vedere dispoziţiunile
Legii agrare, cum şi art. 129 din Legea pentru organizarea
Dobrogei Noi, propunem: Pe proprietăţile statului din Dobrogea
Nouă, arătate mai sus, să se facă colonizări, pe jumătate suprafaţă
cu locuitori îndreptăţiţi la împroprietărire din Vechiul Regat,
iar cealaltă jumătate de suprafaţă, să se dea în folosinţă
românilor-macedoneni emigraţi, conform tablourilor ce se vor
aproba de noi... Mărimea lotului să fie de 15 ha pentru cei ce
se vor aşeza în regiunile de frontieră şi 10 ha pentru cei din
interiorul judeţului, plus câte 50 arii islaz şi 2000 m.p. loc de
casă pentru fiecare colonist.” Prin Jurnalul nr. 1698 din 13 iunie
1925, Guvernul României aproba referatul ministrului Al.
Constantinescu, fapt ce consfinţea legalizarea acţiunii de
colonizare a Cadrilaterului.(24)
Pentru românii macedoneni se aprobase la colonizare în
Cadrilater un prim lot de 1500 de familii. După cum consemna
Ziarul “Dobrogea Nouă”, în numărul său din 3 noiembrie 1925,
“Consiliul de Miniştri, întrunit săptămâna trecută, a luat
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
ultimele dispoziţii cu privire la colonizarea Cadrilaterului cu
români macedoneni. Dl. Al. Constantinescu, ministrul domeniilor,
a anunţat Consiliul că au sosit în ţară 500 români din Macedonia
care au şi fost trimişi la Bazargic şi Silistra, în curând urmând a
sosi o altă serie de o mie”. Pentru primăvara anului 1926, pe
baza propunerilor venite din partea consilieratelor agricole din
Durostor şi Caliacra, în Cadrilater se mai aprobase stabilirea
următorilor colonişti: în judeţul Durostor - 130 familii din judeţul
Ilfov, 95 familii din judeţul Romanaţi şi 136 familii de macedo-
români: în judeţul Caliacra - 200 familii din judeţul Vlaşca şi
185 familii de aromâni.(25)
Ulterior, după venirea la putere a averescanilor, acţiunea
de colonizare a Cadrilaterului îşi încetineşte ritmul. În ªedinţa
Consiliului judeţean Caliacra, din 7 noiembrie 1926 se preciza
că de la începutul operaţiunii de colonizare şi până la acea dată
în întreg judeţul fusesră colonizate 1547 de familii de români,
dintre care 796 din regat, restul fiind români-macedoneni.(26)
Revenirea liberalilor la guvernare, în iunie 1927, avea
să repună pe tapet şi acţiunea de colonizare în Cadrilater.
Începând cu 03.03.1928, la Silistra va apare ziarul “Românul”,
ca organ de propagandă naţională care va susţine politica de
împroprietărire a unor noi categorii de români în întreaga
regiune. Chiar din numărul său inaugural, ziarul preciza:
“Apărem pentru a susţine colonizarea în acest colţ de ţară şi
pe coloniştii români de orice origine”. Acelaşi ziar, în numărul
din 16.03.1928, atunci când făcea un bilanţ al colonizării
efectuate în judeţul Durostor, menţiona: “Coloniştii din Durostor
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
au venit săraci din Macedonia şi prin munca lor, timp de trei
ani, au devenit gospodari. Nu există colonist să nu aibă cele
necesare. În satul Frăşari s-au construit din temelie 70 de case,
întemeindu-se un nou sat. În comuna Atmageaua tătărască
fiecare colonist, pe lângă casa lui, mai are fiecare între 20 şi
40 ha pământ cumpărat.”
Încă din perioada cât s-a aflat în opoziţie, Partidul Naţional
ţărănesc a susţinut ideea colonizării Cadrilaterului. Odată cu
venirea lor la guvernare, în noiembrie 1928, vor adopta o serie
de măsuri în acest sens. Pe 5 ianuarie 1929, prin decizia
Ministerului de Interne nr. 215, se instituie o comisie specială
care să constate, la faţa locului, situaţia colonizărilor din
Cadrilater. Raportul întocmit în urma controlului, de către Ion
Pop, preşedintele comisiei, constata că “în judeţul Caliacra s-au
aşezat efectiv, până în decembrie 1928, un număr de 5.966
colonişti din Regat şi 972 colonişti din Macedonia, adică în
total 6.938. Deosebit de aceştia, mai sunt aprobaţi de Casa
Centrală un număr de 1638 de români din Regat, care încă nu
au sosit la faţa locului. În judeţul Durostor s-au aşezat 2.104
colonişti macedoneni şi 768 colonişti din Vechiul Regat, în
afară de 461 funcţionari colonizaţi şi în curs de colonizare.
Totalul coloniştilor din ambele judeţe dau cifra de 11.954 capi
de familie care numără 35-40.000 de suflete” Raportul mai
scotea în evidenţă necesitatea sprijinirii financiare a acestora,
precum şi urgenta înfiinţare a unor organisme speciale care să
sprijine operaţiunea de colonizare şi pe coloniştii români în
depăşirea greutăţilor inerente oricărui început.(27)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Însuşindu-şi rezultatele şi propunerile raportului, Guvernul
Iuliu Maniu va trece la luarea primelor măsuri de sprijinire a
coloniştilor din Cadrilater. Ziarul silistrean “Democraţia”, din
31.03.1929, sublinia, în acest sens: “Ministerul agriculturii va
pune la dispoziţia atât a coloniştilor din Regat cât şi a coloniştilor
macedoneni 150 vagoane de cereale, pentru hrană şi însămânţare,
va acorda unelte agricole în valoare de 50 de milioane lei în
judeţul Durostor şi 75 milioane lei în judeţul Caliacra, va acorda
40 milioane de lei pentru construirea de case coloniştilor în chiar
această primăvară, pentru ca fiecare colonist să aibă căminul
său.”
În august 1929, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri,
în judeţele Durostor şi Caliacra se înfiinţează birouri de
colonizare, alcătuite din prefectul judeţului, preşedintele Camerei
agricole, consilierul agricol judeţean şi şeful Administraţiei
financiare judeţene, care aveau atribuţii în domeniul stabilirii
şi împroprietăririi coloniştilor, urmărind şi modul de folosire a
fondurilor financiare alocate de guvern pentru construirea de
case.(28) Pentru a se asigura că măsurile stabilite de guvern erau
aplicate în mod corespunzător în Cadrilater, Iuliu Maniu,
preşedintele Consiliului de Miniştri vizitează judeţul Caliacra,
la 1 octombrie 1929, iar Ion Mihalache, ministrul Agriculturii
şi Domeniilor se va afla în vizită în judeţul Durostor, la 20
decembrie acelaşi an.(29)
Măsurile luate de ţărănişti în acest domeniu vor culmina
cu adoptarea Legii asupra colonizării din 17 iulie 1930. La
art. 2 legea stipula în mod expres: “Terenurile care au rămas şi
care vor rămâne disponibile prin aplicarea legilor de reformă
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
agrară, a Legii pentru organizarea Dobrogei Noi, a operaţiunilor
de comasare, precum şi terenurile statului, proprii pentru cultură
agricolă, inclusiv cele aflate în regiunile inundabile, pot fi
afectate operaţiunii de colonizare.”(30)
Apariţia Legii privind colonizarea marca încheierea unei
prime etape în derularea acestei operaţiuni, etapă care nu a
fost lipsită de greutăţi, de nemulţumiri şi chiar incidente. Un
prim incident între colonişti şi bulgari se înregistrează în aprilie
1926, când bulgarii din satul Calipetrova încearcă să-i împiedice
pe coloniştii macedoneni din satul Frăşari să are suprafaţa de
teren ce le fusese repartizată de organele agricole judeţene şi
doar intervenţia prefecturii şi a jandarmilor evită un conflict
deschis între cele două tabere. Situaţia scapă de sub control în
satul Caraorman, unde, la 20 mai 1926, bulgarii s-au opus
vehement punerii în posesie a coloniştilor. După cum afirma
un ziar local, “s-a produs o încăierare, trăgându-se peste 20 de
focuri de armă încât puţin a lipsit ca scandalul să nu degenereze
într-un măcel sângeros.”(31)
Situaţia tensionată din Cadrilater este întreţinută şi de
intensificarea atacurilor bandelor de comitagii, ce provocau
intenjionat conflicte deschise cu coloniştii macedoneni, care
îşi apărau cu armele noile lor aşezări. Se ajunge, la un moment
dat, chiar la un conflict între coloniştii macedoneni şi prefecţii
celor două judeje, care, pentru a potoli spiritele, ordonă o
verificare severă a coloniştilor şi dispun predarea armelor de
către aceştia, arme pe care macedonenii le primiseră cu
aprobarea fostului guvern liberal. Presa locală şi centrală va
întreţine acest conflict, scriind articole întregi despre situaţia
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
din Cadrilater, unele ziare fiind pro şi altele contra coloniştilor.
Se ajunge chiar până acolo încât un număr de 120 de familii
de colonişti se strâng în portul Silistra, pe 8 noiembrie 1926 şi
cer să se întoarcă în Macedonia. Numai intervenţia energică a
Ministerului de Interne potoleşte spiritele, prefectul de Silistra,
I. Ghibănescu fiind atenţionat că “dorinţa guvernului este ca
nici un colonist macedonean să nu plece.”(32)
Revenirea liberalilor la guvernare, a căror poziţie de
sprijinire a coloniştilor era bine cunoscută, va determina o
accentuare a diversiunilor puse la cale de comitagii, cu sprijinul
unor bulgari din Cadrilater şi chiar a unor fruntaşi ai satelor.
În octombrie 1927 în judeţul Caliacra este ucis colonistul
Carataş Eftimie, iar în Durostor cade răpus de gloanţele
comitagiilor fruntaşul colonist Tănase Goţa din comuna
Cocina. Aceste fapte au determinat şi radicalizarea acţiunilor
coloniştilor. La 3 noiembrie 1927, Consiliul Societăţii de
cultură macedo-română adresează un energic protest, prin care
organizaţiile iredentiste bulgare erau avertizate că “se înşeală
profund în credinţa că legalitatea autorităţilor şi administraţiei
româneşti, îi va cruţa de răzbunarea justă care nu putea întârzia.”
(33) Au loc mai multe conflicte deschise între colonişti ţ i
bandele de comitagii, soldate cu victime de ambele pări.
Situaţia devine aproape explozivă. Bulgarii trimit mojiuni
Societăţii Naţiunilor prin care se plâng de “atrocităţile”
coloniştilor macedo-români comise contra etnicilor bulgari din
Cadrilater. În luna decembrie 1928, ziarul “Dimineaţa” începe
o puternică campanie de presă împotriva coloniştilor din
Durostor şi Caliacra, iar în replică ziarul “Universul” devine
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
apărătorul acestora. Spiritele vor fi şi mai mult agitate de
informaţiile tendenţioase din paginile ziarului “Dimineaţa” care
susţinea că noul guvern ţărănesc intenţiona modificarea Legii
de organizare a Dobrogei Noi, în urma căreia ar fi urmat ca să
se ia pământurile coloni şi tilor şi aceştia să fie repatriaţi. Coloniştii
vor reacţiona imediat pe 14 aprilie 1929 se vor strânge într-
un mare Congres la Silistra, trimiţând, apoi, o telegramă
Guvernului căruia îi cere să sprijine şi să apere interesele tuturor
românilor din Cadrilater.(34)
Deşi la nivel naţional Guvernul Iuliu Maniu a înţeles
nevoile reale de colonizare a Cadrilaterului şi de sprijinire
efectivă, morală ţ i materială a coloniştilor, numirile prefecţilor
în cele două jude e n-au fost tocmai fericite. În judeţul Caliacra,
noul prefect, col. Gorski, va dezavantaja pe faţă pe colonişti, în
timp ce la Silistra viaţa politică locală era dominată de deputatul
ţărănist de origine bulgară, ªtefan Pencof, unul dintre cei mai
aprigi susţinători ai luptei împotriva colonizării şi coloniştilor
români. Situaţia se tensionează din nou în Cadrilater. În
primăvara anului 1930, în satul Bogdanova din judeţul Caliacra,
în urma unor ciocniri dintre bulgari şi coloniştii macedo-români,
un colonist este ucis. Macedo-românii replică şi cad victime şi
din rândul bulgarilor. Conflictul ia amploare şi la începutul lunii
aprilie 1930, comercianţii bulgari din Bazargic intră în grevă,
refuzând să mai deschidă magazinele. În afara graniţelor, la
Varna, Ruse şi ªumla au loc mitinguri de protest. Printr-un nou
memoriu, cazul de la Bogdanova este adus şi la cunoştinţa
Societăţii Naţiunilor.(35)
Conflictele deschise dintre bulgari şi colonişti, presiunea
internă şi externă a unor politicieni bulgari şi a organizaţiilor
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
iredentiste, vor determina Guvernul PNţ să introducă în
Parlament o iniţiativă legislativă de modificare a Legii de
organizare a Dobrogei Noi. Adoptată la 7 iulie 1930, legea
impunea noi verificări ale terenurilor în vederea comasării lor
şi excludea de la împroprietărire persoanele care nu domiciliau
efectiv în Cadrilater. Intenţia legiutorului era de a crea aşezări
compacte de colonişti, pentru a se evita ciocnirile cu localnicii
bulgari. Adoptarea acestei legi, care atenua procesul de
colonizare şi mai acorda locuitorilor băştinaşi, bulgari şi turci,
încă un nou termen de a-şi dovedi cu acte dreptul de proprietate,
a creiat o profundă nemulţumire în rândul macedo-românilor.
În acest context are loc atentatul comis de tânărul student
aromân Gheorghe Beza, care trage 7 focuri de armă, chiar în
clădirea Ministerului de Interne, asupra lui Constantin Angelescu,
sub-secretar de stat la Interne şi deputat PNţ de Caliacra. Acest
incident a determinat practic oprirea pentru aproape un an de
zile a colonizărilor în Cadrilater.(36) Este de subliniat totuşi
faptul că recent înfiinţatul Oficiu Naţional al Colonizărilor, prin
cele două birouri de la Silistra şi Bazargic, se va preocupa
îndeaproape de comasarea terenurilor coloniştilor, constituirea
de aşezări pentru colonişti şi sprijinirea acestora de a-şi ridica
noi locuinţe. Numai în anii 1930-1931, cu sprijinul ONAC, în
judeţul Durostor s-au ridicat 759 de case ale coloniştilor şi 1317
de case în Caliacra.(37)
Instalarea, la 18 aprilie 1931, a guvernului condus de
Nicolae Iorga, va determina reluarea procesului de colonizare a
Cadrilaterului. În septembrie 1931, vaporul “Constanţa” aducea
în ţară un nou lot de colonişti de la Cavala. La graniţa cu Bulgaria
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
încep să sosească grupuri de români din sudul Balcanilor, iar
din regiunea ªtip din Jugoslavia vin alte numeroase familii de
români care vor fi repartizate în centrele de colonizare din
Cadrilater, cu sprijinul direct al noilor autorităţi judeţene şi locale,
cărora Nicolae Iorga reuşise să le imprime o atitudine de susţinere
a tot ceea ce însemna element românesc.
Dar şi organizaţiile iredentiste bulgare şi mai ales bandele
de comitagii vor reacţiona pe măsură, aducând din nou în satele
din Caliacra şi Durostor asasinatele. Un alt eveniment nefericit
avea să scandalizeze viaţa publică din Cadrilater, dar şi din
Capitală. Pe 31 august 1931, plutonierul de jandarmi Petculescu
este asasinat în localitatea Serdiment de o bandă de bulgari
înarmaţi. Ca răspuns, chiar în ziua înhumării jandarmului, tânărul
macedonean I. Patoni, îl ucide la Bazargic, cu focuri de armă,
pe bulgarul Hristu ªtefanof, fost deputat în Parlamentul
României. Problema agresivităţii macedo-românilor va fi iarăşi
pusă pe tapet, publicaţiile locale şi centrale revenind cu pagini
întregi pro şi contra colonizării şi coloniştilor din Cadrilater.(38)
După o nouă relansare a colonizărilor, în anii 1932-1933,
când în Cadrilater mai sosesc câteva sute de familii de colonişti
din Regat şi din Balcani, un alt asasinat în care sunt implicaţi
macedo-românii avea să ducă la măsuri dure din partea statului
român şi la sistarea aproape completă a colonizărilor în
Cadrilater. Este vorba de asasinarea primului ministru liberal
I.G.Duca, pe 30 decembrie 1933, în Gara Sinaia, de către un
grup de trei legionari, dintre care doi erau etnici aromâni.
Colonizarea era oprită, ceea ce ziarul “Românul” din Silistra
avea să eticheteze a fi “o crimă naţională.”(39) Practic, după
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
acest tragic incident, în Cadrilater, până în anul 1940, vor mai
fi colonizate doar 22 de familii de macedo-români şi 556 familii
de regăţeni.(40)
Odată oprit iureşul sosirilor de noi colonişti, autorităţile
judeţene se vor preocupa de finalizarea operaţiunilor de punere
în posesie, de stabilire a noilor vetre de sat, precum şi de
acordare a cetăţeniei române noilor veniţi din afara graniţelor.
Pe 24 septembrie 1935, la Silistra are loc ceremonialul acordării
diplomelor de cetăţeni români, macedo-românilor stabiliţi în
Cadrilater în perioada 1925-1935. Festivitatea a fost onorată
de prezenţa lui Valer Pop, ministrul justiţiei şi a lui Mircea
Cancicov, subsecretar de stat la Agicultură şi Domenii, precum şi
a demnitarilor şi parlamentarilor din cele două judeţe. După cum
sublinia o publicaţie locală, “primiţi în portul Silistra de
oficialităţile judeţului, înalţii oaspeţi au rămas plăcut impresionaţi
de calda manifestaţie de simpatie ce li s-a făcut de către miile
de colonişti, în pitoreştile lor costume.”(41)
În ceea ce priveşte bilanţul acţiunii de colonizare a
Cadrilaterului, Constantin Brătescu inventaria, în anul 1938, 279
centre de colonizare, unde fuseseră împroprietărite 19.796 familii,
dintre care circa 6000 erau familii de macedo-români. (42). O
situaţie statistică din 11 martie 1940, înregistra, numai pentru
judeţul Durostor, următoarele cifre, referitoare la colonişti: familii
- 7.852, cu 32.850 de suflete, dintre care 544 locuiau în mediul
urban şi 32.306 în mediul rural. În acelaşi an, în Caliacra erau
recenzate aproape 12.000 familii de colonişti cu 51.284 locuitori,
dintre care 867 în mediul urban şi restul în mediul rural. (43)
Cedarea Cadrilaterului, prin Tratatul de la Craiova, din
7 septembrie 1940, avea să-i ducă din nou pe coloniştii din
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Cadrilater pe drumurile băjeniei. Foştii regăţeni se vor întoarce în
localităţile de unde plecaseră, iar cei mai mulţi dintre românii
macedoneni vor fi stabiliţi în judeţele Constanţa şi Tulcea, în
locul bulgarilor repatriaţi, în cadrul schimbului de populaţii între
România şi Bulgaria stabilit la Craiova. Pentru toţi aceştia, viaţa
pornea de la capăt.
Colonizarea realizată în judeţele Durostor şi Caliacra a avut
consecinţe dintre cele mai importante în ceea ce priveşte evoluţia
vieţii economico-sociale a regiunii. Un studiu retrospectiv asupra
dezvoltării economice a Cadrilaterului, publicat în anul 1939,
menţiona: “Îndeletnicirea principală a locuitorilor din Cadrilater
este agricultura şi creşterea vitelor, pe lângă care au căpătat o
frumoasă dezvoltare comerţul şi industria.”(44) Dar să vedem,
sintetic, cum a evoluat economia Cadrilaterului în anii 1919-1940.
Agricultura s-a caracterizat, în această perioadă, prin
diversificarea progresivă a cultivării plantelor, concomitent cu
intrarea în circuitul agricol a unor noi categorii de terenuri.
Totodată, comasarea terenurilor a permis realizarea unor exploataţii
agricole moderne, cu consecinţe directe asupra creşterii
producţiilor agricole şi diversificarea ocupaţiilor locuitorilor din
localităţile rurale ale judeţelor Durostor şi Caliacra. În ceea ce
priveşte creşterea suprafeţelor cultivate, datele statistice de care
dispunem ne înfăţişează următorul tablou:(45)
-judeţul Durostor
__________________________________________________________________
Anul 1919 1928 1938
Suprafaţa cultivată(ha) 69.672 173.876 206.943
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
-judeţul Caliacra
Anul 1919 1928 1938
Suprafaţa cultivată(ha) 85.724 262.378 304.310
Creşterea mai accentuată a suprafeţelor cultivate în primul
deceniu de după război este explicabilă prin aceea că, pe de o
parte economia judeţului intră treptat într-o stare de normalitate
după anii de război şi ocupaţie străină, iar pe de altă parte datorită
aplicării împroprietăririlor, sub forma specifică a colonizării,
care va duce la desţelenirea şi introducerea în circuitul agricol a
unor suprafeţe de teren importante. După anul 1935, odată cu
terminarea, în linii generale, a colonizării Cadrilaterului,
suprafaţa cultivată a celor două judeţe rămâne relativ constantă.
De altfel, în anii 1935-1940 totalul suprafeţelor cultivate cu
cereale, plante tehnice, legume şi zarzavaturi, exceptând
terenurile ocupate de păduri, vii şi livezi, a oscilat în jurul valorii
de 500.000 ha pentru ambele judeţe. De remarcat că atât în
Durostor cât şi în Caliacra pădurile ocupau suprafeţe întinse,
iar aşa numitele “terenuri neproductive” amputau şi ele
substanţial raportul dintre suprafaţa totală şi suprafaţa arabilă.
Astfel, la nivelul anului 1938, în judeţul Durostor, dintr-o
suprafaţă totală de 322.600 ha terenurile arabile însumau numai
206.943 ha, ceea ce reprezenta un procent de 64,15%, iar judeţul
Caliacra înregistra o suprafaţă totală de 450.000 ha, dintre care
suprafaţa arabilă ocupa doar 304.310 ha, ce reprezenta un
procent de 67,62%. (46)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Referitor la structura culturilor, predominante au fost tot
timpul cerealele, în ordinea: grâu, porumb, orz, ovăz, secară.
Spre exemplificare, prezentăm repartiţia pe ani a culturilor în
judeţul Durostor, în perioada 1928-1933;(47)

Anii Cereale Alte culturi Fâneţe
cultivate
Total
1928 134.097 35.354 4.425 173.876
1929 150.654 4.825 20.087 175.566
1930 158.750 19.846 6.269 184.865
1931 159.959 23.914 6.828 190.701
1932 161.963 34.737 12.312 209.012
1933 177.500 28.924 7.685 214.131
Producţiile medii la hectar nu depăşeau 1000 de Kg, în
cazul cerealelor, depinzând atât de factorii climaterici, cât şi
de modul de lucrare a terenurilor.
Cu excepţia expoatărilor agricole sistematice, unde marii
proprietari începuseră să utilizeze tractoare şi maşini agricole
moderne(marea proprietate reuşise să se consolideze în
Cadrilater. Exploataţiile agricole care depăşeau 100 de ha
reprezentau, în anul 1935, aproximativ 25% din suprafaţa arabilă
a celor două judeţe), micii proprietari, care constituiau marea
majoritate a deţinătorilor de terenuri, lucrau pământul încă
rudimentar, cu ajutorul vitelor de tracţiune, atât pentru cultivat
cât şi la recoltat. Într-o dare de seamă a Camerei de comerţ şi
industrie Durostor, pe anul 1936, se menţiona referitor la acest
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
aspect: “ Mijloacele uzitate în agricultură sunt departe de
perfecţionare. Nu poate să se vorbească de motorizarea agriculturii.
Îndeosebi sunt întrebuinţate plugurile cu o brazdă, sistem
“Universal” cu tracţiune animală. În puţine sate de frontieră
populaţia turcească mai întrebuinţează pe alocuri pluguri de
lemn, tip absolut rudimentar. Din păcate, în judeţul nostru,
micii agricultori, şi aceştia formează marea majoritate, nu
practică o agricultură raională, pentru că n-au posibilităţi şi
nici nu sunt preocupaţi de dorinţa unui câştig. Cei mai muli
cultivă din suprafeţele arabile, atât băştinaii cât şi coloniştii,
numai cât le necesită pentru hrana familiilor lor, iar prisosul îl
vând pentru a-şi face micile aprovizionări pentru iarnă: petrol
şi alte obiecte de utilitate casnică.”(48)
Referitor la acelaşi aspect, un studiu întocmit în anul 1938
de C. Filipescu, director general în Ministerul Agriculturii,
menţiona: “Totuşi atât în Durostor cât şi în Caliacra se practică,
din pricini multiple, o agricultură extensivă. Inventarul agricol
insuficient, braţele de muncă scumpe şi prea puţine faţă de
întinderea arabilă, factorii naturali şi economici, care ţin la un
nivel coborât preţurile de cumpărare sau de arendare ale
pământului, toate conlucrează spre a îndemna pe cultivator să
cultive suprafeţe cât mai întinse, cu inventarul şi forţele sale
lucrătoare reduse, pentru a obţine un maxim de producţie raportat
la unitatea de inventar, nu la aceea de suprafaţă. Exploataţia se
face în general în regie, iar la marea proprietate parţial şi în
dijmă. Despre asolamente fixe şi bine conturate nu se poate vorbi.
În linii mari se observă predominaţia rotajiilor de 3 ani cu cereale
de toamnă, prăşitoare şi păioase de primăvară, leguminoase sau
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
oleaginoase.”(49) Tocmai pentru a stimula practicarea unei
agriculturi moderne, de tip intensiv, statul deţinea în cele două
judeţe, câte o fermă model, la Bazargic şi Silistra. Ferma model
de la Bazargic avea o suprafaţă de 350 de ha, deţinând şi un
important sector zootehnic profilat pe creşterea oilor rasa
Karnabat şi a porcilor Mangaliţa. La rândul ei, Ferma model
Silistra, avea o suprafaţă agricolă de 302 ha şi se specializase
în creşterea unor animale de rasă: armăsari ardenezi, tauri
Simmenthal şi porci York.(50)
Creşterea animalelor a constituit o preocupare de bază
şi constantă a unei mari părţi a locuitorilor Cadrilaterului,
atât a băştinaşilor turci şi bulgari, care se ocupau prin tradiţie
cu creşetrea bivolilor, a cailor, asinilor, catârilor şi măgarilor,
cât, mai ales, a coloniştilor macedo-români, recunoscuţi pentru
creşterea oilor şi caprelor. Că şi dezvoltarea acestui sector s-a
datorat, în mare parte colonizărilor, rezultă şi din tabelul
statistic de mai jos;(51)
-datele sunt însumate la nivelul ambelor judeţe-
Animalele 1924 1928 1935 1940
Bovine 28.575 44.676 68.824 70.014
Cabaline 25.322 38.424 50.208 68.760
Porcine 18.320 32.114 48.712 56.500
Ovine 186.400 354.240 502.360 586.984
Păsări 456.728 832.224 1.098.656 1.202.000
Albine(stupi) 5.500 12.224 17.800 18.160
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Toate sursele documentare contemporane sunt unanime
în aprecierea faptului că judeţele Cadrilaterului ocupau locuri
fruntaşe în ceea ce priveşte numărul de animale şi îndeosebi
de ovine. O situaşie aparte o reprezenta şi producjia de ouă
din cele două judee, Caliacra ocupând locul I pe ţară din acest
punct de vedere şi Durostrul locul II. Iată ce se menţiona într-
un raport privind situaţia economică a judeşului Caliacra pe
anul 1934: “Producţia anuală de ouă în judeul nostru este de
circa 130 de vagoane a 144.000 de bucăţi, din care 30 de
vagoane rămân pentru consumul local, 50 de vagoane pentru
consumul intern şi 50 de vagoane pentru export în Germania,
Austria şi Italia. Calitativ producţia de ouă a regiunii noastre
este socotită cea mai bună pe întreaga ţară.”(52)
Industria. Despre o dezvoltare industrială propriu-zisă
în Cadrilater putem vorbi doar după anul 1924, când se constată
o revigorare a iniţiativei private suţinută şi de camerele de
comerţ şi industrie judeţene înfiinţate în decembrie 1923, în a
căror competenţă se afla înregistrarea firmelor sociale şi
individuale. În anul 1927, conform evidenţelor de specialitate
ale Camerei de comerţ din Bazargic, în judeţul Caliacra
funcţionau următoarele stabilimente industriale: 3 mori
sistematice, o fabrică de textile, 2 fabrici de tăbăcărie, o fabrică
de ape gazoase, o fabrică de bere rusească, 2 fabrici de rahat,
3 fabrici de covoare, 2 fabrici de ulei şi 4 ateliere de dărăcit
lână - toate în oralul Bazargic; 3 mori sistematice, o fabrică de
cărămidă, o tăbăcărie, o fabrică de apă gazoasă, o fabrică de
paste făinoase şi un darac de lână - în oraşul Balcic; 2 mori cu
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
motor, o moară sistematică, o fabrică de ulei şi 4 ateliere
mecanice - în oraşul Cavarna.(53)
O situaţie statistică din anul 1935 evidenţiază următoarea
stare de fapt a industriei judeşului Caliacra în privinţa acelor
întreprinderi care aveau o foră instalată mai mare de 5 H.P. şi
cu mai mult de 5 salariaţi: (54)
Industria Nr. fabrici Forţa motrică Salariaţi Val. producţiei
-în H.P.- -în mii lei-
Alimentară 5 1.082 110 79.605
Textilă 1 25 28 748
Metalurgică 2 33 15 398
Mai dezvoltat din punct de vedere industrial era judeţul
Durostor, aici oraşele dunărene Turtucaia, dar mai ales Silistra,
cu o poziţie mai avantajoasă decât Bazargicul, aliniindu-se, ca
nivel al vieţii economice, celorlalte oraşe româneşti de la
Dunărea de miljloc. Astfel, în anul 1938 industria judeţului
Durostor dispunea de 6 mori sistematice, o fabrică de pânzeturi
de bumbac, o fabrică de pielărie şi alte numeroase ateliere
manufacturiere. În sate funcţionau 87 de mori ţărăneşti, dar şi
cariere de exploatare a pietrei, precum şi făbricuţe de cărămizi.
Statistic, la 1.10.1938, situaţia se prezenta, după cum urmează:
industria electrotehnică - 4 unităţi; hârtie şi arte grafice - 5 unităţi;
metalurgie - 16 unităţi; tăbăcării - 8 unităţi; ape minerale şi
gazoase - 16 unităţi; textile - 2 unităţi; mori sistematice - 52
unităţi; diverse - 26. Numărul total de salariaţi aflaţi în evidenţa
Camerei de muncă Silistra depăşea 1000 de persoane.(55)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Comer;ul reprezintă, după agricultură, a doua ramură
ca importanţă economică a Cadrilaterului. La 31 decembrie
1938, la Registrele comerţului din Durostor şi Caliacra erau
îscrise peste 5000 de firme individuale şi colective care se
ocupau exclusiv cu vânzarea de mărfuri şi servicii.(56) Cele
mai numeroase stabilimente comerciale erau cele din domeniul
desfacerii produselor alimentare, restaurante, cârciumi şi
cafenele, manufactură şi coloniale, încălţăminte şi articole de
menaj, depozite de lemne şi cherestea. Activitatea comercială
cunoscuse o dezvoltare mai accentuată mai ales la oraşe, dar
se constată că şi în localităţile rurale erau înregistrate <^i
funcţionau băcănii, prăvălii şi cârciumi săte şi ti, precum şi
ateliere individuale de croitorie, încălţămite cojocării.
O categorie specială o reprezenta comerţul cu cereale.
Încă din anul 1927, Camera de comerţ de la Bazargic scotea
în evidenţă faptul că întrucât Cadrilaterul este “o regiune
eminamente agricolă şi una din cele mai fertile din ţară,
comerţul cu cereale a acestei regiuni reprezintă, prin urmare,
o importanţă deosebită şi pentru punerea în valoare a cerealelor
este nevoie imperioasă să se înlesnească exportul lor prin
porturile acestei circumscripţii.” Numai prin portul Balcic se
exportase, în anii 1923-1927, următoarele cantităţi de cereale:
1923 - 9.508.836 kg; 1924 - 9.741.590 kg; 1925 - 5.060.643 kg;
1926 - 6.680.111 kg; 1927(numai până la 15 octombrie) -
5.509.318 kg.(57) şi în judeţul Durostor mişcarea comercială a
fost deosebit de activă. O lucrare monografică, realizată în anul
1935, consemna, din acest punct de vedere: “Durostorul, unul
din cele mai bogate judeţe din ţara noastră, face, prin bogăţia
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
lui, ca să avem şi un comerţ înfloritor.. În ultimul timp s-a
construit cheiul din portul Silistra, lucrat în piatră şi beton armat
cu pontoane moderne şi 4 dane care permit accesul unei intense
activităţi comerciale.”(58) O situaţie statistică întocmită de
Camera de comerj şi industrie Durostor, pentru perioada 1933-
1938, reliefa că prin Portul Silistra fuseseră exportate
următoarele cantităţi de cereale: 1933 - 1.850 vagoane; 1934 -
1.521 vagoane; 1935 - 6.540 vagoane; 1936 - 6.680 vagoane;
1937 - 3.215 vagoane; 1938 - 5.975 vagoane.(59)
Creditul bancar şi cooperatist. După necesara perioadă
de acomodare cu realităţile economico-sociale ale noii provincii
intrate în componenţa statului român, sistemul de credit, atât
cel bancar cât, mai ales, cel cooperatist din Cadrilater va cunoaşte
o dezvoltare accentuată. În ceea cepriveşte creditul bancar, vom
constata o primă evoluţie ascendentă între anii 1923-1928.
Astfel, la finele anului 1928, în judeţul Caliacra funcţionau un
număr de 7 bănci comerciale locale, cu un capital total subscris
şi vărsat ce depăşea 22.000.000 lei, dintre care cele mai puternice
erau Banca de industrie şi comerţ dobrogean şi Banca “Caliacra”,
ambele cu sediul social în Bazargic. Judeţul Durostor era mai
bine reprezentat şi din punct de vedere al sistemului bancar. În
acelaşi an aici funcţionau un număr de 17 instituţii bancare
comerciale, dintre care 11 în oraşul Silistra şi 6 în Turtucaia.
Capitalul social total depăşea 50.000.000 lei.(60)
După regresul înregistrat în anii crizei economice,
accentuat mai ales de aplicarea prevederilor Legii de conversiune
a datoriilor, ceea ce a determinat o diminuare a capitalului
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
băncilor comerciale din Cadrilater cu peste 13%, în perioada
anilor 1934-1938, sistemul de credit bancar din Caliacra şi
Durostor se va redresa şi va contribui substanţial la suţinerea
agriculturii, industriei, comerţului şi domeniului edilitar-
urbanistic din regiune.
Iată care era situaţia celor mai bune bănci comerciale
din Cadrilater la nivelul anului 1938: (61)
în lei
BANCA Capital Fond
rezervă
Alte
fonduri
TOTAL
Banca "Caliacra" 10.000.000 1.852.872 105.160 11.958.032
Banca "Viitorul" 12.000.000 849.360 416.916 13.266.276
Banca ind si corn. 16.000.000 4.242.734 20.242.734
Casa de credit ag , r 4.589.567
- - 4.589.567
Banca "Unirea" 2.000.000 299.647 - 2.299.647
Banca "Durosto " r 8.000.000 23.356 2.298.078 10.321.434
Banca de credit 10.000.000 141.633 1.303.789 11.445.422
Banca "Silistra" 1.320.000 31.641 - 1.351.641
Casa cred. "Silistra" 1.000.000 - - 1.000.000
TOTAL 64.909.567 3.198.509 8.366.677 76.474.753
Eforturilor băncilor comerciale locale de a sprijini agenţii
economici din regiune li se adăugau cele ale unor filiale ce
aparţineau unor societăţi bancare puternice, cu activitate la
nivel naţional. Astfel, în Cadrilater au funcţionat, în această
perioadă, şi câte două filiale ale băncilor “Banca Românească”,
Băncii de scont Bucureşti, Banca Naţională şi Banca Agricolă,
care, alături de băncile locale, au avut un rol deosebit în coloni-
zarea Cadrilaterului, prin acordarea de credite substanţiale
românilor din Regat şi macedo-românilor care au primit sau
şi-au cumpărat proprietăţi în regiune.(62)
La rândul său, creditul popular şi cooperatist din
Dobrogea Nouă, care avea o veche tradiţie în zonă, îşi dezvoltă
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
necontenit reţeaua şi îşi diversifică activitatea, fiind mult mai
aproape de nevoile sătenilor, care constituiau imensa majoritate
a populaţiei Cadrilaterului. La începutul anului 1939, în
judeţele Caliacra şi Durostor funcţionau 105 unităţi bancare
cooperatiste şi de credit popular, asociate, la nivel judeţean, în
două bănci federale: Banca Federală “Cadrilaterul”, cu sediul
la Bazargic - înfiinţată încă din anul 1925 şi Banca Federală
“Dobrogea”, cu sediul la Silistra - înfiinjată în anul 1926.(63)
Din punct de vedere al specializării unităţilor de credit popular
şi cooperatist din regiune, în acelaşi an de referinţă, 1938, situaţia
se prezenta astfel: cooperative de credit - 74(dintre care 17 la
oraşe şi 57 la sate); cooperative de aprovizionare şi vânzare -
16( dintre care 5 la oraşe şi 11 la sate); cooperative de produ ş ie -
6(2 la oraşe şi 4 la sate); cooperative de consum - 9(3 la orae şi
6 la sate). Repartizate pe judeţe, în Durostor funcţionau 65
banci populare şi cooperative, iar în judeţul Caliacra numai 40
asemenea unităţi.(64)
Transporturile şi comunicaţiile. Dacă primii ani ai
administraţiei româneşti în Cadrilater au însemnat şi începutul
unei intense activităţi de realizare a unei reţele de legături
feroviareşi terestre între principalele localităţi urbane ale celor
două judee din Dobrogea de Sud, perioada anilor 1920-1940 s-
a remarcat, în acest domeniu, prin noi înfăptuiri, concretizate în
dezvoltarea şi modernizarea reţelei de drumuri şi căi ferate, în
construirea şi darea în exploatare a două aeroporturi
(Bazargic şi Balcic, inaugurate în anul 1936), precum şi prin
importante lucrări de amenajare a porturilor maritime de la
Balcic şi Cavarna.(65)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
O lucrare contemporană care inventaria realizările din
domeniul transporturilor ale administraţiei româneşti până la
sfârşitul anului 1938, concluziona: “Aşadar din 1913 până în
1938, în cele două judeţe ale Cadrilaterului s-au executat
lucrări de drumuri pe o lungime totală de cca. 900 km,
investindu-se un capital de aproximativ 170.000.000 lei”.(66)
Enciclopedia României consemna, pentru judeţul Caliacra: o
reşea totală de drumuri de 667 km(135 km - drumuri de interes
naional; 251 km - drumuri de interes judeţean şi 279 km -
drumuri comunale); o cale ferată în lungime de 72 km, care
lega Bazargicul de Constanţa; două linii aeriene legau
Bazargicul şi Balcicul de Capitala României. Aceeaşi lucrare
menţiona pentru judeţul Durostor: o reţea totală de drumuri
care măsura 1.614 km(151 km - drumuri naţionale; 408 km -
drumuri judeţene şi 1056 km - drumuri comunale); judeţul nu
dispunea de linii de cale ferată, Silistra fiind în schimb un port
la Dunăre destul de important, NFR-ul executând curse
regulate pe ruta Silistra-Călăraşi, Silistra-Olteniţa-Giurgiu şi
Silistra-Cernavodă-Brăila-Galai.(67)
Referitor la sistemul de comunicaţii al Cadrilaterului, o
altă sursă contemporană preciza: “În ultimii 25 de ani s-au
executat în Cadrilater cca 600 km linii telegrafice, investindu-
se un capital de aproximativ 10.000.000 lei. De asemenea s-au
instalat linii telefonice pe o lungime de 570 km de traseu, ceea
ce corespunde la 750 km de circuit”(68)
Activitatea edilitar-urbanistică. Numeroase rapoarte şi
note de control ale primarilor, administratorilor de plăşi şi ale
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
prefecţilor, din anii imediat următori primului război mondial,
scoteau în evidenţă faptul că lipseau aproape cu desăvârşire
clădirile necesare desfăşurării în bune condiţiuni a actului de
administraţie, iar localităţile urbane, inclusiv oraşele de reşedinţă
ale celor două judeţe, erau lipsite de canalizare, alimentare cu
energie electrică, în timp ce pentru apa potabilă necesară
localnicilor se foloseau încă fântânile individuale sau captările
parţiale.(69)
Din aceste motive, în bugetele locale vor fi prevăzute
sumele necesare atât pentru edificarea unor sedii administrative,
precum şi pentru lucrări edilitare cum sunt executarea de pavaje,
alimentarea cu energie electrică, reţele de alimentare cu apă şi
reţele de canalizare. Un raport al Primăriei oraşului Silistra
înaintat Prefecturii judeţului Durostor, la data de 24 octombrie
1939, enumera edificiile publice ridicate în oraşul Silistra în
ultimii 20 de ani(1919-1939).(70) Le vom aminti doar pe cele
mai importante: Palatul Prefecturii(inaugurat în anul 1924),
Sucursala Silistra a Băncii Naţionale(construcţie realizată în
anul 1926), Localul Serviciului tehnic judeţean(finalizat în anul
1927), ªcoala primară de fete nr. 2(dată în folosinţă în anul
1934), Liceul de fete Silistra(dat în folosinţă în anul 1935),
Liceul de băieţi Durostor(localul fusese inaugurat la 15
septembrie 1939), Ocolul silvic Silistra(1939). La capitolul
Monumente, pieţe şi drumuri, Raportul enumera:
-Monumentul Regelui Ferdinand I, înălţat la 18 iunie
1939, operă a sculptorului Dumitriu Bârlad;
-Mausoleul “Eroii Neamului”, ridicat în anul 1938 din
fondurile Ministerului Cultelor şi Artelor;
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
-”Piaţa Păcii”, construită din fondurile Primăriei Silistra
şi inaugurată în anul 1939;
-Strada principală care traversează oraşul Silistra de la
vest la est, pavată 2 km..
Acelaşi Raport menţiona, referitor la alimentarea cu apă
şi canalizare: “În anul 1933 s-a executat de către Primărie,
lucrarea de alimentare a oraşului cu apă, captându-se izvoarele
din dealurile înconjurătoare ale oraşului într-un bazin,
continuat cu o reţea de conducte în lungime totală de 18.856
m. În anul 1939 s-au construit în oraş canale de scurgere în
lungime totală de 3.649 m. Aceste reţele de conducte şi canale
continuă. În aceste două decenii s-au construit două cartiere noi:
cartierul românesc, care numără peste 1000 de imobile şi
cartierul ofiţeresc, care are circa 1500 de imobile. Imobilele
au fost construite pe terenurile parcelate de comună şi date prin
împroprietărire locuitorilor. Prin aceasta s-a dublat suprafaţa de
construcţie a oraşului, dându-i un caracter urbanistic, prin
construcţia modernă şi confortabilă a imobilelor respective.”
ªi pentru oraşele mai importante din judeţul Caliacra,
Bazargic, Balcic şi Cavarna avem date contemporane în ceea ce
priveşte lucrările edilitar-urbanistice realizate aici sub administraţia
românească. Un asemenea material reliefa: “În oraşul Bazargic
s-au construit, în ultimii 25 de ani, importante edificii publice
ale Statului, printre care cităm: palatul administrativ, a cărui
construcţie este terminată în roşu, palatul Băncii Naţionale,
Spitalul judeţean, Depozitul de fermentare CAM, Camera de
comerţ, Ocolul silvic, Oborul de cereale, Oborul de vite, Ferma
agricolă, cazărmile, Liceul de băieţi, ªcoala profesională, etc.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
În acest oraş, în care înainte de 1913 aproape nici nu existau
pavaje, s-a executat pavarea străzilor cu piatră cubică de granit
şi cu piatră spartă şi pavarea trotuarelor duble cu plăci de ciment,
plăci de piatră şi piatră brută. În anul 1937 s-a realizat electrificarea
oraşului. În oraşul Balcic, port la mare şi staţiune balneo-
climaterică, s-au construit în ultimii 25 de ani însemnate edificii
publice, precum: localul primăriei, halele, muzeul, baia, cazinoul,
spitalul, cazărmi, aeroport, etc. Deasemeni s-au împietruit străzi,
s-au pavat cu plăci de piatră pavaje duble, s-a executat canalul
colector, s-a construit şoseaua de legătură cu Teche şi s-a
electrificat oraşul.”(71)
Starea socială şi evoluţia demografică. Este îndeobşte
cunoscut faptul că gradul de dezvoltare economico-socială a
unei regiuni este influenţat atât de condiţiile fizico-geografice,
cât, mai ales, de starea generală a populaţiei zonei respective,
înţelegând prin acest concept totalitatea problemelor de natură
economică, socială, etnică sau culturală cu care se confruntă
anumite comunităţi umane. Din acest punct de vedere,
Cadrilaterul reprezinta o regiune cu totul deosebită, multe dintre
problemele cu care s-a confruntat populaţia de aici în anii
interbelici neregăsindu-se în celelalte provincii revenite la
patria mumă după primul război mondial. Când facem această
afirmaţie, avem în vedere faptul că Dobrogea Nouă era singura
zonă alipită României în care elementul etnic românesc nu
numai că se afla în minoritate, dar s-a confruntat în permanenţă
cu o situaţie specială de nesiguranţă întreţinută cu mult zel de
autorităţile de la Sofia, care au încurajat şi susţinut atât acţiunile
destabilizatoare ale comitagiilor, cât şi pe cele extremiste
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
desfăşurate de organizaţiile politice şi iredentiste “Dobrogea”,
D.R.O. şi V.D.R.O. Cu toate acestea, în perioada interbelică
elementul etnic românesc a crescut simţitor în Cadrilater, mai
ales după anul 1925, odată cu oficializarea politicii de
colonizare în Durostor şi Caliacra, aşa cum se poate constata
din tabelele statistice de mai jos:(72)
- Anul 1925 -
Naţionalităţile judeţul
CALIACRA
judeţul
DUROSTOR
CADRILATER
Români
Bulgari
Turco-tătari
Diverşi
16.426
59.618
50.442
13.216
17.489
73.449
91.208
2.815
33.915
133.067
141.650
16.031
TOTAL 139.702 184.961 324.663
-Anul 1928-
Naţionalităţile judeţul
CALIACRA
judeţul
DUROSTOR
CADRDLATER
Români
Bulgari
Turco-tătari
Diverşi
25.622
60.357
49.351
14.946
24.361
72.720
88.088
3.452
49.983
133.077
137.439
18.398
TOTAL 150.276 188.621 338.897
-Anul 1938-
Naţionalităţile judeţul
CALIACRA
judeţul
DUROSTOR
CADRDLATER
Români
Bulgari
Turco-tătari
Diverşi
54.456
73.815
38.686
12.590
53.948
76.948
58.183
3.432
108.404
150.763
96.869
16.022
TOTAL 179.547 192.511 372.058
O altă sursă documentară contemporană consemna că în
vara anului 1940 Cadrilaterul dispunea de o populaţie totală
de aproximativ 370.000 de locuitori, dintre care 115.000 erau
români, 145.000 - bulgari, iar musulmanii şi alte naţionalităţi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
înregistrau 110.000 locuitori. Deci, în anul cedării Cadrilaterului
românii, musulmanii şi alte etnii deţineau o majoritate absolută
în comparaţie cu etnicii bulgari.(73)
Creşterea semnificativă a populaţiei româneşti a fost
rezultatul firesc al acţiunii de colonizare a Cadrilaterului iniţiată
de Guvernul României, începând din anul 1925. Concomitent
asistăm la scăderea populaţiei musulmane ca urmare a politicii
adoptate de statul turc de a primi şi coloniza în Anatolia pe
etnicii musulmani aflaţi pe teritoriul altor state balcanice. Între
Legaţia Turciei de la Bucureşti şi Guvernul român se încheiase
un protocol în baza căruia autorităţile româneşti din Cadrilater,
precum şi din celelalte două judeţe nord-dobrogene se angajau
să sprijine emigrarea paşnică a turcilor şi a altor locuitori de
religie mahomedană. Depopularea cu elemente etnice musulmane
va fi mai accentuată în judeţul Durostor. Aici, în perioada 1925-
1940 numărul musumanilor care s-au repatriat în Turcia a atins
cifra de aproape 40.000 de persoane, în timp ce din judeţul
Caliacra, în aceeaşi perioadă de timp au plecat spre Turcia numai
15.000 de etnici musulmani. Ziarul “Românul”, ce apărea la
Silistra, publica în numărul 95/19.10.1934, un articol sugestiv
intitulat Turcii pleacă , din care cităm: “Curentul de plecarea
turcilor în ţara lui Kemal paşa este în continuă creştere. Zilnic
sute de familii părăsesc Cadrilaterul şi pleacă în ţara făgăduinţei.
Cu toate insistenţele depuse de autorităţile române, cum şi cu
toate lămuririle date de dl. Hamdulah Sufi bei, ministrul Turciei
la Bucureşti, de a rămânea pe loc şi nu pleca decât în anumite
condiţiuni, pentru a nu fi supuşi la neplăceri, turcii din Cadrilater,
neţinând seamă de aceste indicaţiuni, îşi vând averile pe preţuri
derizorii, în multe cazuri chiar la bulgari şi părăsesc Cadrilaterul.”
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
În ceea ce priveşte populaţia de origine bulgară din
Cadrilater, se observă că aceasta şi-a menţinut numărul, creşterea
înregistrată datorându-se sporului natural. În consecinţă, nu se
poate vorbi nici pe de parte de presiuni politice şi admnistrative
împotriva bulgarilor, aşa cum eronat se mai menţionează încă
în unele lucrări monografice ale istoricilor bulgari. Iată ce
sublinia în acest sens, în martie 1936, o publicaţie care apărea
la Silistra: “De 22 de ani, populaţia minoritară bulgară din
Cadrilater se lamentează în plângeri, pe diferite game şi varsă
lacrimi de crocodil. Motivul? Răul tratament la care sunt supuşi;
atrocităţile administraţiei noastre; inchiziţia fiscală, etc.
Rezultatul? Nici un bulgar nu şi-a părăsit gospodăria şi pământul,
pentru a se duce, cu paşaport în regulă, în Patria-i dragă. Noi nu
vorbim de cei certaţi cu legile ţării noastre şi care au trecut
graniţa pentru a reveni periodic, înarmaţi până-n dinţi, să
terorizeze elementul românesc.” (74)
În ceea ce priveşte structura populaţiei pe grupe de vârstă,
datele oferite de Recensământul general al României din anul
1930, surprind următoarea situaţie în Cadrilater:(75)
Judeţul CALIACRA
Grupe de vârstă Locuitori Grupe de vârstă Locuitori
Toate vârstele
0- 9 ani 10 -
29 ani 30 - 49
ani
166.588
46.781
66.120
34.187
50 - 69 ani 70 ani
şi peste vârstă
nedeclarată
16.010
3.010
476
Judeţul DUROSTOR
Grupe de vârstă Locuitori Grupe de vârstă Locuitori
Toate vârstele
0- 9 ani 10 -
29 ani 30 - 49
ani
211.439
61.806
79.744
42.990
50 - 69 ani 70 ani
şi peste vârstă
nedeclarată
22.490
3.880
529
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Din tabelele prezentate, se poate trage concluzia că
populaţia celor două judeţe ale Cadrilaterului era relativ tânără,
în sensul că cei recenzaţi până la vârsta de 30 de ani constituiau
majoritatea. Datele statistice demonstrează şi un alt aspect şi
anume faptul că creşterea demografică a celor două judeţe a
înregistrat unele sincope, mai ales în judeţul Durostor, acolo
unde plecările masive ale musulmanilor, după anul 1930, nu au
putut fi compensate nici prin colonizări cu elemente etnice
româneşti, nici prin sporul natural al populaţiei bulgăreşti. Aşa se
explică faptul că în anul 1938 populaţia totală a judeului era
inferioară celei înregistrate oficial la Recensământul general din
anul 1930.
Deşi colonizările din Cadrilater au determinat o consolidare
importantă a populaţiei din mediul rural, în judeţele Caliacra
şi Durostor se constată şi o accentuată creştere demografică în
localităţile urbane din cele două judeţe, ceea ce dovedeşte că
politica economică adoptată de guvernele de la Bucureşti a
avut rezultate benefice şi pentru această regiune. Se produc,
astfel, schimbări radicale în structura socio-demografică, în
sensul că apar în mediul urban noi categorii de salariaţi care
erau legaţi direct de activităţile neagricole. Acest fapt va genera
o schimbare radicală la nivelul vieţii social-politice, ştiut fiind
faptul că societatea civilă este puternic influenţată de categoriile
socio-profesionale care domiciliază în mediul urban.
Pe de altă parte, structura demografică deosebit de
eterogenă a Cadrilaterului a determinat în acest spaţiu fizico-
geografic şi social-politic o specificitate aparte, neîntâlnită
niciunde în provinciile alipite statului naţional unitar român.
Este elocventă, în acest sens, următoarea descriere din
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
“Enciclopedia României”: “Aspectul acesta atât de variat sub
care se prezintă populaţia Cadrilaterului dă naştere la procese
sociale ă. i frământări necunoscute în judeţele cu populaţie
omogen Satele formate din acest amestec de naţionalităţi iau
de multe ori aspectul unui conglomerat, unde fiecare grupă
tinde să se individualizeze. Sunt sate în care şi astăzi populaşia
macedoneană îşi ţine zestrea casei în lacră, mărturie a vieii
sale trecute de pe plaiurile Pindului, de care numai cu încetul se
desbară. De aici conflicte şi animozităţi pe care le întâlnim chiar
în satele colonizate cu populaţie românească. ªi aici găsim
pronunţate diferenţieri sufleteşti, care împart satul în mici
grupuri sociale. Porniţi din atâtea părţi ale ţării, sau din Bulgaria,
Grecia şi Iugoslavia, n-au putut să realizeze până acum acea
unitate sufletească, caracteristică vechilor aşezări cu tradiţie
şi evoluţie îndelungată”.(76)
b) Aspecte ale vieţii politico-administrative în perioada
1919-1940. Organizaţii locale ale partidelor politice şi
activitatea acestora
Din punct de vedere administrativ-teritorial, odată cu
reinstalarea administraţiei româneşti în Cadrilater se revine la
prevederile Legii privind organizarea Dobrogei Noi din 1/14
aprilie 1914, conform căreia teritoriul regiunii era împărţit în
două judeţe: Durostor, şi Caliacra. În anul 1919 în componenţa
judeţului Durostor intrau 42 de comune, dintre care două
urbane, Silistra - oraşul de reşedinţă al judeţului şi Turtucaia.
Judeţul era împărţit în 5 plăşi: Silistra, Accadânlar, Doimuşlar,
Sarsânlar şi Turtucaia.(77) În acelaşi an, judeţul Caliacra avea
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
3 comune urbane, Bazargic - unde se găsea şi reşedinţa judeţului,
Balcic şi Cavarna, teritoriul fiind împărţit tot în 5 plăşi: Balcic,
Curt-Bunar, Dobrici, Gargalâc şi Ghelengic.(78) În urma aplicării
noii Legi de organizare a Dobrogei Noi, de la 26 iulie 1921,
plasa Curt-Bunar este trecută de la judeţul Caliacra la judeţul
Durostor.(79)
Noi modificări în structura administrativ-teritorială a
celor două judeţe avea să se producă după promulgarea Legii
pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, atunci când
se hotărăşte şi mutarea capitalei judeţului Caliacra de la
Bazargic la Balcic, unde urma să se construiască un Palat
administrativ pentru toate instituţiile publice de interes judeţean.
(80) În fapt, autorităţile judeţene au funcţionat în continuare la
Bazargic întrucât Ministerul de Interne nu a disponibilizat suma
de bani necesară construirii Palatului administrativ la Balcic.
Situaţia avea să fie reglementată şi legal prin Decretul Regal nr.
4479/31.12.1929 care stipula faptul că Bazargic redevine oraşul
de reşedinţă al judeţului Caliacra.
Modificările aduse în deceniul 1930-1940 legislaţiei din
domeniul administraţiei au determinat noi reorganizări adminis-
trativ-teritoriale şi în cazul celor două judeţe ale Cadrilaterului,
situaţia acestora prezentându-se după cum urmează:
Judeţul Caliacra, cu o suprafaţă de 4.500 km. p., avea în
anul 1930 trei comune urbane(Bazargic, oraşul de reşedinţă al
judeţului, Balcic şi Cavarna), patru plăşi(Balcic, Ezibei, Casim
şi Stejarul) şi 189 de sate, grupate în 72 de comune(81), pentru
ca la începutul anului 1938 să înregistrăm acelaşi număr de oraşe
şi plăşi, modificări intervenind doar în ceea ce priveşte numărul
localităţilor rurale: 233 de sate(72 în Plasa Balcic, 63 în plasa
218 Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Casim, 58 în plasa Ezibei şi 40 în plasa Stejarul).(82) După
intrarea în vigoare a Dectretului-lege pentru reforma
admnistrativă din 14 august 1938, rezidentul ºinutului Marea,
de care aparţineau şi cele două judeţe din Cadrilater, prin repetate
ordine schimbă numărul plăşilor de la 4 la 5(prin ordinul nr.
565/31.03.1939 se înfiinţa plasa Ekrene) şi apoi iarăşi la 4(prin
ordinul 3227 din 9.03.1940 se desfiinţează plasa Ekrene, satele
judeţului fiind redistribuite în plăşile cu tradiţie: Balcic, Casim,
Ezibei şi Stejarul).(83)
Judeţul Durostor, cu o suprafaţă de 3.226 km. p., avea,
conform anexei la Legea pentru organizarea administraţiunii
locale din 3 august 1929, trei comune urbane(Silistra, Turtucaia
şi Ostrov), 5 plăşi(Acadânlar, Curt-Bunar, Doimuşlar, Ostrov şi
Turtucaia) cu 175 de sate, grupate în 69 de comune.(84)
Enciclopedia României , folosind date de la sfârşitul anului 1937,
consemna pentru judeţul Durostor: “Capitala judeţului Durostor
este oraşul Silistra. Judeţul are 3 oraşe(Silistra, Ostrov şi Turtucaia) şi
195 de sate împărţite astfel: Plasa Acadânlar - 24 de sate; Plasa
Curt-Bunar - 41 sate; Plasa Doimuşlar - 33 sate; Plasa Ostrov -
30 sate; Plasa Turtucaia - 43 sate.”(85) Prin Deciziunea
rezidenţială a ºinutului Marea, nr. 566 din 31.03. 1939, judeţul
Durostor este împărţit în 6 plâş i: Acadânlar - cu 11 comune; Curt-
Bunar - cu 8 comune; Doimular - cu 15 comune; Ostrov - cu 12
comune, Silistra - cu 8 comune şi Turtucaia cu 14 comune. Dar
această împărţire administrativă nu a durat decât un an, pentru că
acelaşi rezident al ºinutului Marea, la 9 martie 1940, dă un ordin
prin care judeţul Durostor revine la 5 plăşi, plasa Silistra
desfiinţându-se.(86)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Viaţa politică. Despre o viaţă politică propriu-zisă în
Cadrilater se poate vorbi doar după decretarea votului universal,
atunci când se creează condijii şi pentru locuitorii celor două
judeţe sud-dobrogene de a-şi exercita drepturile lor politice.
Acest fapt a determinat , , , , ,
, , etc.”(130)
În viaţa politică a Cadrilaterului, în perioada 1930-1938,
şi-au făcut simţită prezenja şi alte organizaţii politice, dar care
n-au reuşit să se impună nici la nivel local şi nici la nivel
judeţean. Amintim aici organizaţiile judeţene ale Uniunii
agrare, Partidul Naţional Creştin, Frontul Românesc, Partidul
Naţionalist Democrat. (131)
Odată cu instalarea Guvernului condus de patriarhul
Miron Cristea, în noaptea de 10/11 februarie 1938 se introducea
starea de asediu pe teritoriul întregii ţări, activitatea partidelor
politice fiind practic paralizată. Constituţia adoptată la 27
februarie 1938 consfinţea instaurarea regimului de dictatură
regală, iar prin Decretul-lege din 30 martie 1938 erau dizolvate
toate asociaţiile, grupările sau partidele politice.(132) Mai
târziu, la 16 decembrie 1938, Carol al II-lea hotăra, printr-un
alt Decret-lege, înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale(FRN),
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
despre care se preciza că era “unica organizaţie politică în stat”.
ªeful suprem al FRN era regele, organele de conducere fiind
numite pe cale ierarhică, nefăcându-se nici un fel de alegeri.
La 22 iunie 1940, atunci când România se vedea tot mai
izolată pe plan extern, Carol al II-lea hotărăşte transformarea
FRN în Partidul Naţiunii, declarat “partid unic şi totalitar”.
(133)
ªi în Cadrilater constatăm, în perioada dictaturii regale,
încetarea oricărei forme de activitate politică propriu-zisă,
funcţionarii publici, indiferent de opţiunile lor doctrinare,
fiind obligaţi să se înregimenteze în FRN şi mai apoi în Partidul
Naţiunii. Presa de partid îşi încetează apariţia, iar ziarele
independente care mai continuau să apară erau supuse unei
cenzuri severe.(134) În afară de ploconirea permanentă faţă
de autorităţi şi rege, singurele acţiuni publice mai importante
ale organizaţiilor FRN din această perioadă le-au constituit
organizarea unor adunări festiviste sau de cinstire a eroilor
neamului. În fruntea organizaj iilor fuseseră numiţi oameni
obedienţi regimului de dictatură regală. La Silistra funcţia de
secretar al Organizaţiei judeţene a FRN era deţinută de Th.
Belu, deputat de Durostor.(135)
Organizarea administraţiei judeţene, orăşeneşti şi
comunale. Ordinea şi liniştea publică. Legea pentru
organizarea Dobrogei Noi din 26 iulie 1921 prevedea, la art.
25, dedicat organizării administraţiei judeţene , faptul că “în
privinţa administraţiei şi instituţiilor judeţene şi comunale din
Dobrogea Nouă se vor aplica toate dispoziţiunile legilor şi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
regulamentelor din restul ţării.”(136) Pentru perioada pe care
o avem în studiu, deosebim în administraţia judeţelor Caliacra
şi Durostor trei etape: a) decembrie 1918 - iunie 1925 - când
admnistraţia judeţeană şi comunală a avut ca temei legal
legile privind organizarea Dobrogei Noi din aprilie 1914 şi
iulie 1921, cu modificările ulterioare; b) iunie 1925 - august
1938, perioadă în care administraţia judeţelor şi localităţilor
Cadrilaterului s-a efectuat conform legislaţiei în domeniu
elaborată la nivel naţional(Legea pentru unificarea
administrativă din 14 iunie 1925, şi legile administrative de
la 3 august 1929 şi 27 martie 1936); c) august 1938-septembrie
1940 - când administraţia comunală şi judeţeană a fost
organizată în conformitate cu Decretul-lege pentru reforma
administrativă din 13 august 1938.
În ceea ce priveşte perioada decembrie 1918-iunie 1925,
este de menţionat faptul că prefecţii celor două judeţe aveau
puteri deosebit de importante, fiind şefii administraţiilor
judeţene, ordonatori de credite bugetare şi cei care puteau
influenţa direct şi administraţia comunelor urbane şi rurale, în
funcţie de interesele politice ale formaţiunilor aflate la guvernare,
în sensul că numirea comisiilor interimare şi a primarilor se făcea
direct de către prefecţi, în cazul comunelor rurale, sau la
propunerea expresă a prefecţilor, în cazul comunelor urbane. ªi
Comisia interimară judeţeană era numită tot la propunerea
prefecţilor, care îndeplineau şi funcţia de preşedinţi ai
delegaţiilor permanente. De altfel, până la elaborarea Legii pentru
unificarea administrativă din 14 iunie 1925 în Cadrilater nu s-
au organizat alegeri locale.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Aflaji la guvernare şi confruntaţi cu problema scăderii
popularităţii, deosebit de evidentă cu prilejul organizării
alegerilor pentru camerele agricole judeţene din vara anului
1925, pierdute de PNL, liberalii se vor grăbi să organizeze
alegerile locale la începutul anului 1926, înainte de expirarea
mandatului Guvernului. Opoziţia vedea în hotărârea Guvernului
de a organiza şi prezida alegerile comunale, încă o încercare a
liberalilor de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin
instalarea în fruntea comunelor pe protejaţii lor, condiţii
privilegiate la următoarele alegeri parlamentare, iar în caz de
eşec, să-şi exercite controlul asupra Guvernului cu ajutorul
Senatului(unde o parte a membrilor acestuia urmau să fie aleşi
de consilierii comunali, conform prevederilor noii Legi
electorale). Tocmai de aceeia conducerea PNR începe o susţinută
campanie electorală încă din toamna anului 1925. Pe 18
octombrie 1925, la Bazargic, Partidul Naţional Român
organizează o mare întrunire elecorală la care participă Iuliu
Maniu, Vaida Voevod, Ciceo Pop, Mihail Popovici, Sever Dan
şi C. Angelescu.(137)
Desfăşurate în zilele de 18-20 februarie 1926, primele
alegeri locale din Cadrilater vor fi câştigate la limită de PNL.
Opoziţia unită(PNR şi Partidul ţărănesc) îi vor acuza pe liberalii
din Durostor şi Caliacra de numeroase fraude electorale. Ziarul
“Democraţia”, ce apărea la Silistra ca organ al Partidului
Naţional Român din Durostor, scria în numărul său din 8 martie
1926: “La alegerile comunale din Durostor din 19 şi 20 februarie
1926, ticăloşia şi mişelia nu au cunoscut nici o limită.”
Reclamaţii împotriva modului de desfăşurare a alegerilor locale
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
se vor intensifica mai ales după debarcarea liberalilor de la
guvernare şi constituirea Guvernului condus de Alexandru
Averescu. Pe 31 martie 1926, consilierii comunei Accadânlar
din judeţul Durostor, se adresau noului prefect de la Silistra cu
un memoriu prin care contestau modul în care a fost ales primarul
comunei şi cereau invalidarea alegerii şi organizarea unei noi
alegeri a primarului de către consilieri. Prefectul aproba
memoriul şi dispunea organizarea unui nou scrutin pentru data
de 2 aprilie 1926.(138)
Calculele liberalilor s-au dovedit a fi greşite, în sensul că
în numeroase localităţi din Cadrilater se va dispune de către
prefecţii averescani şi mai apoi de către cei ţărănişti anularea
alegerilor locale, pe diverse motive şi organizarea de noi alegeri
care erau câştigate de reprezentanţii partidelor aflate la guvernare.
Din acest motiv şi primele Consilii judeţene alese în Durostor
şi Caliacra, în lunile mai-iunie 1926, nu vor fi majoritar liberale.
Când, pe 20 iunie 1926, avea loc şedinţa de constituire a
Consiliului judeţean Caliacra, în prezenţa prefectului judeţului
I.D. Georgescu, preşedinte al Consiliului judeţean este ales
avocatul Constantin Gr. Dumitrescu, din partea Partidului
Poporului.(139)
Învăţând din greşelile liberalilor, PNº, odată ajuns la
guvernare, acordă prioritate şi domeniului administraţiei
publice locale, impunând Parlamentului adoptarea Legii pentru
organizarea administraţiei locale din 3 august 1929.(140)
Noile reglementări legale prevedeau că la nivelul comunelor
urbane şi rurale administraţia era asigurată de un consiliu
comunal ales pe termen de 5 ani, şi de un primar care era atât
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
preşedintele consiliului comunal cât şi şeful administraţiei
comunale. La nivelul comunelor urbane primarul era ajutat în
îndeplinirea atribuţiilor sale legale de un ajutor de primar şi de
delegaţia consiliului orăşenesc sau municipal. La nivel de judeţ,
art. 195 din Legea pentru organizarea administraţiei locale din
3 august 1929, prevedea că “administraţia judeţeană este
încredinţată consiliului judeţean ca organ deliberativ şi delegaţiei
consiliului judeţean şi preşedintelui acesteia ca organe
executive”. Întrucât legea scotea din competenţa prefectului
atribuţiile sale de <^ef al administraşiei judeţene pe care le dădea
în competenţa preşedintelui delegaiei consiliului judeţean, fapt
ce a generat numeroase controverse la nivel local, la 15 iulie
1931 legea este modificată, prefectul redevenind şi şef al
administraţiei judeţene.
Pe baza Legii de organizare administrativă din august
1929, în lunile februarie-martie 1930 se organizează şi în cele
două judeţe ale Cadrilaterului alegeri locale pentru desemnarea
consiliilor judeţene, comunale şi a primarilor. Î n acest sens, la
20.01.1930, Ministerul de Interne trimitea un ordin circular
prefecţilor de la Bazargic şi Silistra prin care cerea să se ia severe
măsuri în vederea menţinerii ordinii cu prilejul alegerilor pentru
consiliile locale şi judeţene ce urmau să aibă loc eşalonat, pe
localităţi, începând cu 9 februarie 1930 şi până la 16 martie
1930.(141) Dacă la nivelul consiliilor locale şi a primarilor
alegerile erau câştigate deta nţ at de Partidul Naţional ºărănesc,
aflat la guvernare, reprezentaii acestora din Durostor şi Caliacra
obţinând aproape 70% din voturile exprimate(142), alegerile
pentru Consiliul judeţean de la Silistra fuseseră câştigate pe
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
muchie de cuţit, PNº -ul local reuşind să-şi adjudece doar 52%
din voturi, ceea ce-l îndreptăţea pe fruntaşul liberalilor locali,
Taşcu Pucerea, fost prefect al judeţului, să declare că “alegerile
Consiliului judeţean s-au terminat cu o înfrângere morală
pentru Guvern, înfrângere ce nici adversarii cei mai înverşunaţi
nu o tăgăduiesc”.(143)
Consiliul judeţean Durostor avea un număr de 36 de
membri, dintre care 30 aleşi, care aveau drept de vot deliberativ
şi 6 numiţi(medicul primar al judeţului, muftiul judeşului,
consilierul agricol judeţean, administratorul financiar judeean,
revizorul şcolar judeţean, medicul veterinar şef al judeţului),
aceştia din urmă doar cu drept de vot consultativ.(144)
Concomitent cu agravarea crizei politice la nivel naţional
vom constata şi în Dobrogea Nouă o accentuare a problemelor
cu care se confruntau organele administraţiei locale. Un prim
semnal în acest sens îl constituie faptul că începând din iunie
1931 şi până în decembrie 1932, adică aproape un an şi
jumătate, consiliile judeţene şi locale sunt dizolvate, în locul
lor fiind numite, pe cale administrativă, comisii interimare care
au funcţionat din ce în ce mai greoi. În acest sens, un raport al
Prefecturii Durostor, din septembrie 1932, scotea în evidenţă
faptul că situajia de provizorat a comisiilor interimare a
determinat o slăbire în exercitarea actului de autoritate publică
în teritoriu. (145)
Guvernul va decide organizarea de noi alegeri locale ,
între 6-15 decembrie 1932, alegeri câştigate tot de PNº, revenit
între timp la guvernare. Iată, spre exemplu, rezultatele finale
ale alegerilor pentru consilieri comunali în judeţul Durostor:
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
PNº - 702 consilieri, PNL Duca - 71 consilieri, PNL Brătianu
- 49 consilieri, Partidul Naţional Agrar Goga - 6 consilieri şi
Independenţi - 64 consilieri.(146) Dar chiar dacă au fost
organizate noi alegeri locale, problemele pentru administraţia
celor două judeţe nu s-au rezovat de la sine, prefecţii de la
Silistra şi Bazargic fiind obligaţi să intervină în repetate rânduri
pentru a-i determina pe consilierii şi primarii aleşi să-şi facă
datoria. Din păcate unele consilii nou alese nu se putuseră
întruni în şedinţă de constituire nici până în iunie 1933, ceea
ce determina intervenţia energică a Ministerului de Interne,
care, printr-o circulară adresată prefecţilor de Caliacra <^i
Durostor, cerea ca acolo unde în urma a trei convocări
consecutive nu se reuşise constituirea consiliilor locale acestea
să fie dizolvate şi să se organizeze noi alegeri. (147)
Instalarea la conducerea ţării a guvernului liberal, în
noiembrie 1933, găsea multe consilii locale în stare de
dizolvare, acestea fiind înlocuite de comisii interimare numite
de noii prefecţi liberali ai celor două judeţe. Prin Legea de
modificare a unor articole din Legea pentru organizarea
administraţiei publice locale, publicată în “Monitorul Oficial”
nr. 65/18.03.1934, conform art. 16, toate consiliile comunale
şi judeţene alese sau repuse în funcţie pe baza legii din 21
septembrie 1932, erau dizolvate, urmând să fie înlocuite de
comisii interimare, până la organizarea unor noi alegeri
administrative locale. Pentru judeţele Caliacra şi Durostor,
alegerile pentru consiliile judeţene, comunale şi primari vor
avea loc la mijlocul lunii mai 1934 şi vor fi câştigate detaşat
de liberalii aflaţi la guvernare.(148)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
Constatând multe imperfecţiuni în legislaţia privind
organizarea administraţiei locale, care a generat neajunsuri în
multe judeţe, dar mai ales în Caliacra şi Durostor, unde situaţia
specială de aici impunea o administraţie de mână forte, liberalii
aflaţi la guvernare vor impune votarea Legii administrative din
27 martie 1936, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 37 din 27
martie 1936, hotărând şi organizarea de alegeri locale şi judeţene
la nivelul întregii ţări. Legea impusă de liberali, întărea pozişia
prefectului, care avea, alături de delegaţia permanentă, atribuii
executive la nivel judeţean(vezi art. 73), el fiind, pe lângă
reprezentantul guvernului în teritoriu şi “şeful administraţiunii
judeţene”(art. 84) Consilierii judeţeni erau aleşi pe perioada unui
mandat de 5 ani. Pe lângă consilierii aleşi, legea din 1936
prevedea şi un număr de consilieri numiţi care proveneau din
rândul preşedinţilor camerelor profesionale şi al şefilor
comunităţilor etnice sau confesionale. Ca reprezentant al
guvernului în teritoriu şi şef al administraţiei judeţene prefectul
judeţului se bucura de largi prerogative fiind şi şeful poliţiei şi
jandarmeriei din judeţ. Legea împărţea judeţele în plăşi, ca
structuri administrative fără personalitate juridică, în fruntea
cărora se afla un pretor, care exercita la nivel local o parte din
atribuţiile prefectului, fiind, ca şi notarul la nivelul comunelor,
funcţionar şi reprezentant al statului. Prefectul era numit prin
decret regal, la propunerea ministrului de interne, şi îndeplinea,
de asemenea, atribuţii de control şi supraveghere a administraţiei
comunelor din judeţ, în care calitate exercita tutela administrativă
asupra actelor acesteia şi avea dreptul să suspende pe primari şi
pe membrii delegaţiei permanente, sau să dizolve consiliile
comunale.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Deşi iniţial desfăşurarea alegerilor locale fusese eşalonată
pentru lunile iunie-august 1936, în multe locuri alegerile locale
s-au prelungit până în vara anului viitor. Astfel, în judeţele
Durostor şi Caliacra, alegerile locale încep în august 1936,
dar se termină abia în mai 1937, fiind ultimele alegeri locale
câştigate de liberali, fostul prefect al judeţului Taşcu Pucerea
fiind ales acum primar al oraşului Silistra.( 149)
Precipitarea evenimentelor politice la începutul anului
1938, care aveau să ducă la instalarea dictaturii regale, au
generat probleme şi administraţiilor locale. Astfel, prin Înaltul
Decret Regal nr. 9, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 5/
6.01.1938, consiliile comunale şi judeţene din întreaga ţară
erau dizolvate şi înlocuite de comisii interimare. La 14.01.1938,
prin decizie ministerială, era instalată comisia interimară a
judeţului Caliacra(150), iar la 18 ianuarie 1938 se numea
Comisia interimară a judeţului Durostor, al cărui preşedinte
era prof Pericle Papahagi.(151) Această situaţie a durat până
la 1 martie 1938, când prin Înaltul Decret Regal nr. 867 toate
atribuţiile consiliilor judeţene şi ale delegaţiilor acestora erau
preluate de prefecţi.(152) La fel se întâmplă şi la nivelul
comunelor, unde comisiile interimare sunt dizolvate, întreaga
administraţie a comunelor fiind asigurată de primari şi ajutori
de primari numiţi de prefecţi în baza ordinului telegrafic al
Ministerului de Interne nr. 4988 din 15.02.1938, care preciza
expres ca “persoana numită să nu fi activat în organizaţii politice
şi să nu fi avut calitatea de primar sub regimul de partid.”(153)
Cu puteri deosebite erau însărcinaţi prefecţii judeţelor, numiţi
din rândul militarilor de carieră. Pe 11.02.1938, sunt numiţi şi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
noii prefecţi de Caliacra - col. Anton Pârvu(154) şi de Durostor
- col. Eugen Demetrescu.(155)
Toate aceste modificări vor fi legiferate de Decretul-lege
pentru reforma administrativă din 13 august 1938, publicat în
“Monitorul Oficial” nr. 187/14 august 1938. Conform legii, la
Bazargic şi Silistra sunt numiţi noi primari, pe o perioadă de 6
ani(Ion. D. Georgescu şi Ervante Melidon).(156) Deşi şi pentru
prefecţi legea stipula că sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani,
aceştia vor fi schimbaţi în repetate rânduri, după cum dictau
interesele de moment. Astfel, în martie 1939 la Caliacra îl găsim
ca prefect pe col. Vasile Gorsky, care-l înlocuia pe col. Anton
Pârvu,(157) iar la Silistra era instalat ca nou prefect al judeţului,
în octombrie 1939, col. Alexandru Miulescu, în locul col. Eugen
Demetrescu, transferat ca prefect al judeţului Constanţa.(158)
Ultimii prefecţi români din Cadrilater, cei care au semnat actele
de predare-primire către administraţia bulgărească, după
parafarea Tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au
fost: col. Radu Munteanu - la Durostor şi avocat Diomede
Popescu - la Caliacra.(159)
Toate legiferările referitoare la organizarea administraţiei
locale din perioada interbelică, investeau prefecţii de judeţe
cu atribuţii speciale pe linia asigurării ordinei şi liniştii
publice. În judeţele Cadrilaterului aceste atribuţii au fost
folosite din plin, având în vedere faptul că organizaţiile şi
mişcările extremist-iredentiste au creat mari probleme în ceea
ce priveşte ordinea şi liniştea provinciei, mulţi dintre ofiţerii,
subofiţerii sau soldaţii în termen din detaşamentele de jandarmi
căzând la datorie în luptele cu bandele de comitagii.
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Hotărârea Conferinţei de pace de la Bucureşti, din august
1913, prin care se consfinţea intrarea Cadrilaterului în
componenţa statului român, a generat în epocă o reacţie
virulentă din partea cercurilor politice şi naţionaliste bulgare,
care se va solda cu constituirea organizaţiei iredentiste “Dobrogea”,
al cărui scop declarat era lupta pe toate căile pentru alipirea
Cadrilaterului, împreună cu întreaga Dobroge, la statul bulgar.
Încă de la înfiinţare Organizaţia “Dobrogea” a avut în atenţie
şi crearea unor nuclee înarmate prin ale căror incursiuni în
localităţile amplasate pe linia de frontieră să întrenţină o stare
de tensiune şi să demonstreze că noul teritoriu alipit statului
român este greu, dacă nu imposibil de administrat.(160)
Acţiunile de această natură se vor intensifica, după decembrie
1918, odată cu reinstalarea administraţiei româneşti în
Cadrilater, sarcina organizării şi antrenării bandelor înarmate
de bulgari asumându-şi-o acum Mişcarea revoluţionară internă
dobrogeană VDRO. Întrucât membrii acestor bande înarmate
purtau mănuşi şi haine negre, ei au fost denumiţi, cu un termen
bulgăresc, comitagii, intrând în literatura de specialitate sub
această denumire.(161)
Despre acţiunile şi scopurile comitagiilor, ziarul silistrean
“Viitorul Silistrei”, scria în numărul său din 22 noiembrie 1920:
“După august 1913 se declanşează ostilităţile în Cadrilater între
români şi bulgari, înfiinţându-se Societatea “Dobrogea”, care
aruncă asupra Dobrogei de Sud două feluri de bande, unele la
sate iar aletele la oraşe îmbrăcate în mănuşi şi haine negre şi
aceasta cu scopul politic, ca prin teroarea de la sate,
manifestându-se prin atentate, omoruri, jafuri asupra jandarmilor,
a factorilor rurali, pădurari, agenţi sanitari, doctori şi alţi
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
funcjionari, prin această teroare urmăreau descurajarea
funcţionarilor, tulburarea ordinii de stat, ca în urmă să poată
spune că administraţia română nu este capabilă de a stăpâni şi
conduce asemenea naţionalităţi.”
Documentele de arhivă pe care le-am consultat, precum
şi alte izvoare istorice contemporane sunt elocvente în ceea ce
priveşte intensitatea, frecvenţa şi gravitatea atacurilor bandelor
de comitagii, ceea ce va crea mari greutăţi populaţiei şi
administraţiei româneşti din Cadrilater,în ansamblul ei, şi în
mod deosebit organelor de ordine, Jandarmeria şi Poliţia, din
rândul cărora mulţi ofiţeri, subofiţerişi soldaţi vor cădea răpuşi
în luptele cu comitagii. Numai în judeul Durostor, în perioada
anilor 1919-1935 căzuseră la datorie 16 jandarmi, dintre care
6 subofiţeri şi restul militari în termen.(162)
Pentru a stăvili atacurile comitagiilor, la 15 aprilie 1919
s-a introdus starea de asediu în toate judeţele dobrogene, Curtea
marţială a Corpului V armată fiind abilitată să judece toate
procesele din raza sa de competenţă conform reglementărilor
legilor excepţionale. Regimul stării de asediu a determinat, în
prima fază, reducerea atacurilor bandelor de comitagii, motiv
pentru care la începutul anului 1920, autorităţile militare din
Dobrogea revocă ordinul din aprilie 1919.(163) De această
măsură bandele de comitagii vor profita din plin şi îşi vor relua
atacurile împotriva autorităţilor şi civililor români din Cadrilater.
Mai mult, ţinta comitagiilor vor deveni chiar etnici bulgari şi
turci, acuzaţi de colaboraţionism cu administraţia românească.
Rapoartele organelor de siguranţă de la Silistra şi Bazargic
surprind tocmai aceste aspecte. Iată ce se menţiona într-un
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
asemenea raport: “În Cadrilater este o massă care trebuie, după
programul lor, suscitată şi provocată la revoltă; în Bulgaria, în
apropierea frontierei, este o altă massă organizată care aşteaptă
ridicarea celei din Cadrilater spre a o ajuta; între aceste două
masse sunt agenţi de provocaţiune care trec frontiera în bande
înarmate şi organizate.”(164)
Pentru apărarea ordinei şi liniştei locuitorilor paşnici din
judeţele Caliacra şi Durostor, prin ordin al comandantului
Corpului V armată, la 15 martie 1921 se reintroduce starea de
asediu în Cadrilater. Cu toate acestea atacurile banditeşti ale
comitagiilor nu încetează. La 3 noiembrie 1921 şeful Sec iei de
jandarmi din Lipniţa raporta că “pe drumul comunal Dobromir-
Oltina 6 bandiţi au ieşit înaintea a doi locuitori ce veneau cu
căruţa, pe care i-au jefuit de 7 mii lei şi au luat caii de la căruţă.”
Cu alt prilej, la 22 decembrie 1922, “o bandă de 70-80 comitagii
a atacat satul Caraorman, omorând pe locuitorii Ion Răduţă şi
Sali Muri prin arme de foc; au schingiuit şi jefuit pe bogătaşul
Memet Emim şi alte două case.”(165)
Că bandele de comitagii erau sprijinite direct de autorităţile
bulgăreşti nu încape nici o îndoială. O notă informativă a
Inspectoratului general de siguranţă Constanţa, trimisă
Prefecturii Durostor, la 6 aprilie 1923, menţiona în acest sens:
“Colonelul Covacef, prefectul judeţului Rusciuk a inspectat în
cursul săptămânii trecute toate comunele situate la graniţa
română a Cadrilaterului. Cu această ocazie col. Covacef a
inspectat şi satul Kemanlar, sediul principal unde se organizează
bandele de comitagii ce fac incursiuni în Cadrilater. La Kemanlar,
col. Covacef a avut o întrevedere cu Petre Encef, unul din
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
organizatorii principali ai bandelor de comitagii ce fac incursiuni
în Cadrilater. Este cert că col. Covacef nu a luat nici o măsură
pentru împiedicarea bandelor de a mai trece în Cadrilater, cu
toate că cunoaşte personal cum se organizează şi pe conducătorii
acestor bande.”(166)
Încurajaţi din exterior, comitagii vor continua atacurile
lor în satele Cadrilaterului. În noaptea de 25 iulie 1924, în
pădurea ªipcana a avut loc un puternic schimb de focuri între
jandarmii români şi comitagii, care au deschis împotriva
organelor de ordine un foc intens de grenade şi de arme cu
repetiţie, după care s-au retras, dincolo de graniţă, în Bulgaria.
(167) Cât de multe probleme au creat comitagii administraţiei
româneşti din Cadrilater, mai ales după începutul acţiunii de
colonizare, reiese şi din următorul raport al Prefecturii de
Durostor: “Pe 25 august 1925, orele 21,00, la 500-800 m de
şoseaua Alfatar-Accadânlar, în dreptul km. 26, un număr mare
de bandiţi au atacat cu focuri de armă pe soldaţii din Regimentul
36 Infanterie, ce se aflau la cosit în pădurea Caracuz. Urmăriţi,
bandiţii au fost surprinşi de o patrulă de jandarmi aflată la
pândă, care a deschis focul asupra lor. A fost rănit mortal
banditul Enciu Nicolof.”(168)
Odată cu întemeierea unor noi aşezări ale coloniştilor
români în apropierea graniţei cu Bulgaria, atacurile bandelor
de comitagii se vor orienta cu precădere spre aceste locuri.
Este motivul pentru care, la 19 septembrie 1929, printr-o
ordonanţă a comandantului Diviziei IX infanterie se reintroduce
starea de asediu, abrogată în vara anului 1925, numai în
localităţile de frontieră din Durostor şi Caliacra.(169) Cu toate
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
acestea, atacurile comitagiilor vor continua. Un raport al
Preturii plăşii Silistra menţiona că în noaptea de 6-7 aprilie
1932, un grup de comitagii au atacat gospodăria colonistului
Tudor D. Stoiciu, din Gârliţa, şi numai intevenşia armată a
jandarmilor şi guarzilor comunali i-au salvat viaa.(170) În
alte cazuri însă victimele din rândul coloniştilor erau numeroase.
Astfel, la 13 octombrie 1933, nr. 71 al ziarului “Românul”,
din Silistra, apărea în doliu, pentru că în localităţile Sarânebi
şi Carageat 6 colonişti fuseseră măcelăriţi de bandele de
comitagii în seara zilei de 9 octombrie 1933.
Constituirea unor comitete de autoapărare ale coloniştilor,
precum şi intensificarea acţiunilor de patrulare ale jandarmilor,
coroborate cu măsuri mai eficiente din partea organelor de
poliţie şi de siguranţă, va determina o scădere treptată a
acţiunilor banditeşti în satele coloniştilor. O ultimă răbufnire
a acţiunilor ostile ale comitagiilor va avea loc începând cu
toamna anului 1939, după izbucnirea celui de al doilea război
mondial, când vom înregistra ultimile victime atât în rândul
populaţiei civile, cât şi a organelor de poliţie şi jandarmerie,
atât de greu încercate în această provincie.
În perioada interbelică, în judeţele Caliacra şi Durostor
au funcţionat următoarele instituţii cu atribuţii în păstrarea
ordinei şi liniştii publice: câte o legiune judeţeană de jandarmi
cu sediile la Bazargic şi Silistra, care aveau în frunte câte un
comandant subordonat direct prefecţilor de judeţ. În
structura legiunilor funcţionau secţii orăşeneşti şi posturi
comunale de jandarmi. Poliţia era organizată numai la nivelul
localităţilor urbane. O notă aparte se cuvine a fi făcută pentru
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
poliţiile de reşedinţă de la Silistra şi Bazargic, în structura
cărora intrau şi câte un birou de siguranţă .(171) Fără să intrăm
în amănunte, reproducem doar câteva pasaje contemporane
referitoare la obiectul de activitate al organelor de ordine din
Cadrilater. Despre rolul şi misiunile jandarmeriei se preciza:
“Judeţul Durostor, un judej în care liniştea şi ordinea publică
aveau nevoie să fie bine păzite, fireşte că trebuia să aibă un
serviciu al jandarmeriei special organizat. Atacurile bandelor
de comitagii, a căror organizare şi apariţie stă încă în domeniul
misterului, au silit astfel statul la o legitimă apărare. Jandarmeria,
la datorie, şi-a dat un preţios tribut de sânge prin jertfele căzute
din rândurile ei.” Referitor la organele de polişie şi siguranţă,
acelaşi document menţiona: “Într-un jude de graniţă ca
Durostor era nevoie ca aceste servicii să fie conduse de elemente
special pregătite şi capabile. Aici aceste servicii aveau nu numai
rolul de păstrare a ordinii în interior şi a lua măsurile de
urmărire contra infractorilor, ci un rol mai important, acela de
informaţii şi legătură cu caracter internaţional”(172)
Organizarea judecătorească. ªi în acest domeniu,
Dobrogea Nouă are particularităţile ei, motiv pentru care atât
legislaţia în materie cât şi organizarea propriu-zisă este diferită
de cea de pe restul teritoriului Regatului României. Astfel,
Legea pentru organizarea Dobrogei Noi din 26 iulie 1921,
publicată în “Monitorul Oficial” nr. 89 din 26 iulie 1921, dedica
un capitol întreg(cap. V) organizării instanţelor de judecată în
cele două judeţe ale Cadrilaterului. Art. 45 al legii menţiona
că pe lângă prevederile legilor şi regulamentelor valabile la
nivel naţional, în organizarea judecătorească a celor două
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
judeţe din Dobrogea Nouă se aplicau şi menjiunile speciale
din legea de faţă. Conform acestor reglementări, în perioada
interbelică, în Cadrilater au funcţionat următoarele instanţe
de judecată:(173)
- două tribunale judeţene, cu sediile la Silistra şi Bazargic;
- şapte judecătorii de ocol, patru în judeţul Caliacra - cu
sediile la Bazargic, Balcic, Cavarna şi I.GDuca şi trei în judeţul
Durostor - cu sediile la Silistra, Turtucaia şi Accadânlar.
De precizat că atât în cadrul judecătoriilor de ocol cât şi a
celor două tribunale judeţene funcţionau câte un judecător
musulman, cunoscut sub numele de cadiu, care avea competenţe
speciale în cauzele civile apărute între cetăţenii români de religie
musulmană în ceea ce priveşte puterea părintească, căsătorie,
divorţ şi succesiunile ab-intestat. Legea specială privind
cadiatul, din anul 1936, preciza că pentru Cadrilater în cauzele
civile dintre musulmani în primă instanţă era competent cadiul
de pe lângă judecătoriile de ocoale, recursurile se judecau de
cadii de pe lângă tribunalele judeţene, iar apelurile erau în
competenţa Cadiatului din cadrul Curţii de apel de la Constanţa.
Cadiii de pe lângă judecătoriile de ocol, tribunalele judeşene şi
Curtea de apel Constanţa, erau numiţi de Ministerul justiiei, la
recomandarea preşedintelui Curţii de apel sau a tribunalelor
judeţene, din rândul celor care cunoşteau atât limba turcă, cât şi
limbile română şi bulgară, precum şi legile şi cutumele
musulmane în materiile în care erau chemaţi să judece.(174)
Tot ca o problemă de organizare judiciară, specifică
Dobrogei Noi şi prevăzută în acte normative speciale, este şi
cea referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea comisiilor pentru
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
verificarea titlurilor de proprietate imobiliară , care au
funcţionat pe lângă judecătoriile de ocol, fiind alcătuite dintr-
un judecător, ca preşedinte, un delegat al Statului şi un delegat
dintre cetăţeni. Ca instanţe de apel au funcţionat comisiile de
pe lângă tribunalele judeţene. (175)
Ministerul public era reprezentat în cele două judeţe de
către parchetele de pe lângă tribunalele judeţene de la Bazargic
şi Silistra şi aveau în componenţă un procuror, un substitut de
procuror şi un judecător de instrucţie.(176) Legea introducea,
în mod excepţional, pedepse deosebite pentru anumite
infracţiuni specifice Cadrilaterului. Astfel, conform art. 65
al Legii din 26 iulie 1921, “se vor pedepsi cu muncă silnică pe
viaţă toţi aceia care, ori ca să comită atentate contra persoanelor,
ori ca să jefuiască, ori ca să atace sau să reziste în contra puterii
publice, se vor constitui sau se vor fi constituit în cete armate”.
Textul legii era orientat direct spre pedepsirea comitagiilor,
cărora li se intentează şi instrumentează numeroase procese în
aceşti ani, mulţi fiind condamnaţi în contumacie cu ani grei
de temniţă. Deşi statul român a făcut numeroase cereri de
extrădare, autorităţile bulgare au evitat totdeauna, sub diverse
motive, să dea curs acestor solicitări.(177)
Conform prevederilor Legii privind organizarea corpului
de avocaţi, precum şi ale celor cuprinse în Legea privind
organizarea Dobrogei Noi din 26 iulie 1921, la Silistra şi
Bazargic au fost organizate şi au funcţionat două barouri ale
avocaţilor, care grupau adevărate personalităţi ale vieţii publice
şi politice locale.(178)
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
Organizarea economico-socială. Legislajia adoptată
de Parlamentul României în perioada interbelică a creat şi
consolidat un sistem de instituţii publice, de stat şi autonome,
menite să supravegheze sau să sprijine dezvoltarea economico-
socială în profil teritorial. ªi în judeţele Caliacra şi Durostor
s-au constituit şi au funcţionat asemenea instituţii. Prezentăm,
mai jos, sistemul instituţional privind organizarea economico-
socială a Cadrilaterului în ultimul deceniu al secolului al XX-
lea:(179)
- în domeniul financiar-bancar . În cele două reşedinţe
de judeţ, Bazargic şi Silistra au funcţionat servicii publice, în
subordinea Ministerului de finanţe, intitulate administraţii
financiare judeţene, ale căror atribuţii principale constau în
supravegherea respectării legislaţiei în domeniu şi realizarea
încasărilor cuvenite bugetului statului şi bugetelor locale. Pentru
această din urmă însărcinare, la fiecare reşedinţă de plasă,
precum şi în localităţile urbane, funcţionau circumscripţii
fiscale încadrate cu perceptori. Pentru respectarea disciplinei
bancare de către băncile comerciale şi cele cooperatiste din
Cadrilater, Banca Naţională a României avea două sucursale
judeţene la Bazargic şi Silistra.
- în domeniul agricol. Ministerul Agriculturii avea
organizat, la Bazargic şi Silistra, câte un Serviciu agricol
judeţean, care avea în subordine regiuni sau ocoale agricole,
organizate, de regulă, la sediile plăşilor din cele două judeţe.
Despre rolul şi atribuţiile acestor instituţii, o sursă contemporană
remarca: “În afară de rolul său în opera de colonizare, serviciul
agricol a mai contribuit şi cu silinţe vădite de a se afirma pe
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
terenul producţiei agricole şi a valorificării produselor”(180).
Fondul forestier al celor două judeţe se afla în grija ocoalelor
silvice Bazargic şi Silistra. Camerele agricole, înfiinţate la
Bazargic şi Silistra încă din anul 1925, erau instituţii autonome
create pentru a îndruma agricultorii atât în ceea ce priveşte
tehnica cultivării plantelor, cât şi în domeniul organizării
agricole generale. O activitate deosebită au desfăşurat, începând
din anul 1930, după intrarea în vigoare a Legii asupra
colonizării din 17 iulie 1930, publicată în “Monitorul Oficial”
nr. 157 din 17 iulie 1930, cele două suboficii ONAC de la Silistra
şi Durostor, în ceea ce priveşte organizarea activităţii şi
colonizarea propriu-zisă a unui număr important de oameni
veniţi fie din Regat, fie din comunităţile macedo-române din
Balcani.
- în domeniul industrial şi comercial. Din iniţiativa
comercianţilorşi industriaşilor locali, în cele două oraşe
reşedinţă de jude se înfiinţaseră camere de comerţ şi industrie,
care aveau ca structuri economice şi comerciale oboarele de
cereale din cele două judeţe, precum şi şcoli de învăţământ
profesional şi liceal în domeniul industriei şi comerţului.
Asemenea şcoli au funcţionat la Bazargic şi Silistra. Despre
Camera de comerţ şi industrie a judeţului Durostor documentele
vremii afirmă că avea cel mai frumos imobil din Silistra,
construit integral din fonduri proprii. Ca instituţii autonome,
camerele de comerţ şi industrie erau conduse de consilii de
administraţie, votate cu prilejul organizării unor alegeri
generale la care participau toţi comercianţii şi industriaşii
înscrişi la Registrul comerţului. În activitatea de supraveghere
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
a activităţii comerciale din cele două judeţe aveau atribuţii
speciale şi serviciile judeţene de măsuri şi greutăţi de la Silistra
şi Bazargic. Despre utilitatea acestor instituţii ale statului se
preciza: “În vremea de azi, într-o lume avid pornită spre
îmbogăţire, un serviciu de măsuri e chiar indispensabil. Printr-
un asemenea serviciu negustorul va păstra, desigur, măsura
iar cumpărătorul are asigurată greutatea la cântar”.(181)
- în domeniul edilitar-urbanistic. Ca judeţe în care
problemele edilitar-urbanistice şi de proiectare, execuţie şi
întreţinere a drumurilor naţionale şi judeţene se puneau cu
mai multă acuitate decât oriunde în altă parte, Durostorul şi
Caliacra şi-au organizat servicii tehnice judeţene serioase,
încadrate cu personal de excepţie, după cum se reliefa în epocă:
“Cum judeţul Durostor a avut nevoie de mari construcţii de
şosele şi localuri publice - şcoli, primării, etc. - inginerii care s-au
perindat în fruntea acestui serviciu au avut mult de lucru.
Activitatea desfăşurată este demnă de toată lauda, căci şoselele
judeţului Durostor sunt mai bune ca oriunde, iar construcţiile
refăcute înfăţişează judeţul ca şi când n-ar fi suportat ororile
distrugătoare ale războiului. “(182) În aceeaşi categorie de
instituţii credem că trebuiesc amintite şi oficiile judeţene de
poştă şi de telefonie ce funcţionau în oraşele de reşedinţă ale
celor două judeţe.
- în domeniul sănătăţii şi asistenţei sociale. Sănătatea
publică se afla în grija a două servicii de specialitate judeţene,
ce funcţionau la Silistra şi Bazargic ş i aveau unităţi direct
subordonate în localităţile urbane şi re şi edinţele de plasă. Este
vorba de Serviciul sanitar judeţean de Serviciul sanitar-
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
veterinar judeţean. La acest capitol trebuie amintite şi spitalele
finanţate de stat, de la Silistra, Turtucaia, Bazargic şi Balcic.
La Bazargic funcţiona şi Sanatoriul particular “Dr. Stere”, iar
Silistra se putea mândri în epocă cu activitatea Societăţii de
studii psihice şi metapsihice din România. Din categoria de
institujii de asistenţă şi protecţie socială care au funcţionat în
această perioadă în capitalele celor două judeţe, amintim:
Oficiul de asigurări sociale Silistra, Oficiul de asigurări
sociale Bazargic, Oficiul IOVR Silistra, Oficiul IOVR
Bazargic, Camera de muncă Silistra şi Camera de muncă
Bazargic. (183)
c) Învăţământul, cultura şi cultele
Învăţământul. La data reinstalării administraţiei româneşti
în Cadrilater, era încă în vigoare Legea învăţământului primar
şi normal primar, adoptată în 1896 şi modificată ulterior (în
anii 1901, 1903, 1908 şi 1909) de Spiru Haret. Stipulând
obligativitatea şi egalitatea învăţământului primar pentru toţi
copii între 7-14 ani, legea reprezenta un pas înainte şi prin
faptul că introducea o programă unitară pentru şcolile de la
oraşe şi sate.(184) Din punct de vedere organizatoric,
reintroducerea învăţământului românesc în Cadrilater a
întâmpinat greutăţi deosebite, în sensul că puţinele şcoli care
îşi redeschiseseră porjile în toamna anului 1918 funcţionau
după legislaţia bulgărească. Din acest motiv, se impunea
reorganizarea din mers a şcolii primare şi secundare din judeţele
Caliacra şi Durostor. La începutul lunii ianuarie 1919 sunt numiţi
revizorii şcolari ai celor două judeţe, care elaborează urgent
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
programe şcolare româneşti, atât pentru şcolile primare cât şi
pentru cele secundare, urmând ca acest prim an şcolar să fie
structurat pe perioada ianuarie-iulie 1919.
În aceste condiţii este firesc ca numărul şcolilor primare
care vor fi frecventate de elevi să fie mic în acest prim an şcolar.
Pentru judeţul Durostor, datele statistice dovedesc că în anul
şcolar 1918/1919 au funcţionat 29 şcoli primare rurale, cu 55
de învăţători şi 14 grădini de copii cu 21 educatoare. Din 5508
copii de vârstă şcolară, au fost înscrişi 2718, dar au frecventat
cursurile doar 1752. Dintre aceştia au promovat 1163. În oraşul
Silistra au funcţionat patru şcoli primare de stat, cu 16 institutori
şi învăţători şi patru grădini de copii, cu 7 educatoare.(185)
Începând cu anul şcolar 1919/1920, învăţământul primar
şi secundar din Cadrilater va intra treptat în normalitate, în
sensul că autorităţile locale, prefecturile şi revizoratele şcolare,
precum şi recent reînfiinţatele comitete şcolare comunale vor
depune eforturi importante pentru amenajarea corespunzătoare
a şcolilor şi determinarea unui număr tot mai mare de cetăţeni
de etnie bulgară şi turcă de a-şi lăsa copii să frecventeze şcolile
de stat. Din ianuarie 1920, Ministerul Instrucţiunii aprobă
predarea în şcolile primare de stat a limbilor bulgară şi turcă,
ceea ce a determinat creşterea substanţială a elevilor care vor
frecventa şcolile primare de stat. Astfel, în anul ş colar 1923/
1924, în judeţul Caliacra funcţionau deja 122 de coli primare
în mediul rural şi 7 în oraşele judeţului, cu 88 de institutori şi
învăţători titulari şi 129 suplinitori.
În ceea ce priveşte starea localurilor de ş coli, un studiu
contemporan reliefa: “Localurile de şcoli la orae sunt proprii,
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
în stare bună; la sate 57 bune, 37 mulţumitoare şi 3 rele.
Comitetele şcolare rurale au înscris la cheltuieli suma de
3.753.602 lei, din care 498.995 lei pentru reparaţii şi 1.802.574
pentru construcţii noi. Suflul binefăcător al propăşirii pe acest
teren a făcut să se construiască până acum, o jumătate din
localul liceului, şcoala profesională din Bazargic, mai multe
şcoli rurale şi locuinţe pentru diriginji.”(186)
O dezvoltare accentuată avea să cunoască şcoala primară
din Cadrialter, începând cu anul şcolar 1924/1925, odată cu
adoptarea Legii învăţământului primar de stat şi a învăţă-
mântului primar normal, act normativ care asigura atât
modernizarea procesului instructiv-educativ, cât şi creşerea
gradului de interes al populaţiei faţă de şcoală în general. În
intenţia de a asigura copiilor, de la sate în special, o oarecare
instrucţie şi după absolvirea şcolii primare, legea prevedea
înfiinţarea cursului complementar de 3 ani, conceput ca un al
doilea ciclu al şcolii primare, care să-i cuprindă pe elevii în
vârstă de până la 16 ani, care nu urmau o şcoală de grad
secundar. Menirea acestor clase complementare era, aşa cum
stipula art. 55 al legii, “să întărească şi să completeze cultura
generală obţinută în primele 4 clase primare, dându-se în acelaşi
timp o deosebită dezvoltare învăţământului practic utilitar.”
(187)
Legea învăţământului primar de stat şi a învăţământului
primar normal din 26 iulie 1924 întărea rolul statului de
organizator şi de control asupra întregului sistem de instituţii
şcolare de nivel primar din România, precum şi a unităţilor de
învăţământ preşcolar. Acest rol era exercitat la nivelul judeţelor
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR ----
de către revizoratele şcolare judeţene, instituţii ce au funcţionat
şi la Bazargic şi la Silistra, fiind încadrate cu cadre didactice
de mare prestigiu profesional, dintre care amintim pe Dumitru
Radu Petrescu, Gh. Dinescu, Carp Sandu, V. Stroescu şi V.
Neagu.(188) Principalele atribuţii ale revizorilor şcolari şi ale
subrevizorilor de control erau legate de îndrumarea şi controlul
periodic, al tuturor cadrelor didactice din învăţâmântul primar.
În fondurile arhivistice ale revizoratelor de la Silistra şi Bazargic,
se găsesc multe rapoarte de teren şi procese-verbale de
inspecţii, întocmite de revizorii şcolari, care se interesau de
starea localurilor de şcoală, dotarea cu material didactic, modul
de predare a lecţiilor, gradul de pregătire a elevilor, precum şi
alte aspecte legate de viaţa şcolii şi rolul şi locul învăţătorului
în lumea satelor. Multe asemenea procese-verbale de inspecţie
sunt adevărate îndrumări ale activităţii şcolare, dovedind
pregătirea profesională şi pedagogică a celor ce le întocmeau.
(189)
În anul şcolar 1928/1929, în judeţul Caliacra funcşionau
169 şcoli primare româneşti, cu 329 învăţători. Populaia de
vârstă şcolară număra 32.496 persoane, dintre care numai
14.023 frecventau şcolile de stat, restul frecventând şcolile
primare particulare şi confesionale cu predare în limbile bulgară
şi turcă. Creşterea populaţiei româneşti din Cadrilater, consecinţă
a politicii de colonizare a celor două judeţe, va determina şi
creşterea accentuată a elevilor care frecventau şcolile de stat cu
predare în limba română. În judeţul Durostor, în anul şcolar
1934/1935, datele statistice înregistrau 29.825 elevi care
frecventau cursurile celor 205 şcoli primare, încadrate cu 645
Administraţia românească în Cadrilater Constantin TUDOR
de institutori şi învăţători, pentru ca în anul şcolar 1939/1940,
ultimul an de învăţământ românesc în Cadrilater, la nivelul celor
două judeţe, Caliacra şi Durostor, învăţământul primar de stat
să înregistreze un număr de 412 unităţi şcolare, frecventate de
aproape 55.000 elevi, instrui ţi de un corp didactic care număra
1205 institutori şi învăţători.(190)
De menţionat că în afara şcolilor primare de stat cu predare
în limba română au funcţionat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu