marți, 7 februarie 2012

Imperiul romano-bulgar al Asanestilor

Imperiul româno-bulgar al Asănestilor
de Bogdan Mateciuc

În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele
bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si cele de la
cancelaria patriarhală îi mentionează pe aromâni, populatia
romanică din regiune. În cele ce urmează voi prezenta o
scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la
sud de Dunăre - informatii prea putin cunoscute astăzi.
În anul 1185, în Bizant domnea tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare
fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează
în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire
principală este păstoritul. Aceste dări, împreună cu felul abuziv în care sunt strânse, produc o mare
nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la
Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta
nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar
bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde,
„în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la o răscoală
împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia atacă si ocupă
orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.
Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.
Împăratul Isaac se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi
frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac
renuntă a mai ocupa si satele din munti ale vlahilor si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se
întorc de peste Dunăre cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal si încep să prade
Tracia.
Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care
îl pălmuise pe Asan. Ioan nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu
Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac
noaptea, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.
În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati
de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El
revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui
1188. Operatiunile încetează în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca
ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.
În 1189 reîncep ostilitătile. Armata lui Frederick Barbarossa, deplasându-se către Constantinopol,
reprezintă o amenintare pentru imperiu. Când ei traversează Balcanii în iulie 1189, primesc scrisori de la
Petru, care încheiase o aliantă cu doi nobili sârbi împotriva lui Isaac. Acestia îi ofereau lui Frederick
ajutor în orice actiune împotriva Bizantului. În mod specific, Petru îi promite lui Frederick 40.000 de
arcasi vlahi si cumani pentru un atac asupra Constantinopolului, prevăzut pentru primăvara lui 1190.
Frederick ajunge însă la o întelegere cu Isaac si se hotărăste să nu mai atace capitala.
În anul 1191, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor,
dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa este atacată de
răsculati si, într-o trecătoare din munti, suferă pierderi grele. Împăratul scapă cu fuga, pierzându-si
coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, ei rămânând definitiv stăpâni pe tara dintre
Dunăre si Balcani.
În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit, si pe Vasile Vatatzes în fruntea
ostilor din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si suferă o grea înfrângere,
fiind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea si începe, în primăvara lui
1195, să strângă o oaste mare, la care se adaugă ajutoare trimise de socrul său, regele Bela al
Ungariei. Vlahii sunt victoriosi si de data aceasta.Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos,
care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, în
timp ce Alexios se află în răsărit pentru a se ocupa de răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii
risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este asasinat în urma
intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinări si asasinate. Aceeasi soartă o are
si Petru, un an mai târziu (1197).
După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207). El
dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor,
întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III,
căruia îi cere recunoasterea ca împărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru întâi-
stătătorul bisericii sale.
Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra
statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns
la o scrisoare anterioară a lui Ionită, Inocentiu afirmă că victoriile "nobilului Ionită" au fost posibile cu
ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni - romanii - dovadă a
faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să
dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas afirmă în mai multe rânduri
că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele
Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti
este confirmată de numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă
asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că acesti vlahi erau elita conducătoare peste mozaicul de
neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De
exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijină activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea
Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din
zona specific românească, Larissa, Thesalia, în preajma anului 1066.
Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator
Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). El îi multumeste Papei pentru
scrisoare si îi spune că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din
cauza vicisitudinilor vremii.
Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al
bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu
un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul
bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act
prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si
ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma
acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită,
pentru a studia limba latină la Roma.
Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici
nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra care cucerise Bizantul în cea
de-a patra cruciadă (1204).
Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie
recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, trimitându-i vorbă lui Ionită să nu li se mai
adreseze ca un rege unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ionită i se alătură o serie de nobili
greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti acum de latini.
Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să
înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolul. Aici soseste
Ionită cu armata sa, iar bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie cu un dezastru pentru
latini. Balduin, împărat al recentului proclamat Imperiu Latin de Răsărit, este prins si dus la Târnovo,
unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.
După moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, care îsi întemeiase un regat cu capitala la Salonic,
Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. El asediază Salonicul, dar
în timpul asediului este asasinat de Manaster, comandantul cuman aliat, pe 8 octombrie 1207.Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si
politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se
dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la
Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si
1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea
recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor
cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si
Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si
Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.
După moartea lui Ioan Asan II, luptele feudale si implicarea în războaie străine conduc treptat la
dezintegrarea imperiului. În urma înfrângerii decisive suferite în fata sârbilor în anul 1330, imperiul
devine, pentru un sfert de veac, dependent de Serbia. În 1258, dinastia regilor vlahi se stinge, iar statul
devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Vlahii sunt redusi la rangul de minoritate si sunt supusi intens
deznationalizării.
În 1360, armatele otomane încep să devasteze Valea Marita, pentru ca în 1396 ele să controleze deja
toată regiunea detinută cândva de fratii Asan.
"Tatăl nostru" pre limba armânească:
Tată a nostru care eshti în tseru, s-aisească nuam a Ta, s-vină amiraliea a Ta, s-facă vrerea a Ta, ashi
cumu în tseru, ashi shi pisti locu. Pânea a noastră atsea di tute dzâlele dă-nă o nau adzâ, shi nă li iartă
amărtilili noastre, ashi cumu li iartămu shi noi unu a altui. Shi nu nă du pri noi la cârtire, ma nă aveagli
di atselu arău. Că a Ta easte amiraliea shi puterea a Tatălui s'i Hiliului s'i a Spiritului Sântu, tora, totana
s'i tu eta etelor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu