miercuri, 29 februarie 2012

Meglenoromânii

Meglenoromânii
Scurtă privire asupra situaţiei meglenoromânilor în prima jumătate a secolului al XX - lea

Regiunea Meglenia în suprafaţă de 933 km², cuprinde Câmpia Caragiovei (Megleniei) şi se întinde de-a lungul şirului de munţi Nidze, Kajmakcealan, Kojub şi Pajak Planina. Aceasta este legată la nord de Podişul Murihovo, la est de Depresiunea Ghevgheliană şi regiunea Boemiţei, la sud de Depresiunea Megleniţa, Câmpia Enidzevardariană şi „Krivite Reki” (râurile strâmbe), iar la vest prin crestele blânde ale masivului Rodivskata Planina se uneşte cu colina Ostrov. Munţii Megleniei, cu abundentele păduri de stejar, fag, pin şi castan, împreună cu fertila câmpie cu acelaşi nume, scăldată de râurile Vardar (vechiul Axios), Ţârna (vechiul Erigon sau tc. Kara-su – „apa neagră”), Şiroka-Reka (tc. Genis-dere) şi Meglen, constituie o regiune încântătoare datorită structurii sale geografice.

Nucleul aşezărilor meglenoromâne era compus, la începutul secolului al XX-lea, din: Nânta (vechea Enotia mgl. Nonti/Nănti/Nontea astăzi gr. Notia), Lugunţa (mgl. Lundzin/Lundzini astăzi gr. Langadia), Berislav (mgl. Birislav/Birislăv astăzi gr. Periklea), Huma (mgl. Umă astăzi  mc. Huma), Oşani (mgl. Oşini/Oşin astăzi gr. Archanghelos), Liumniţa (mgl. Liumniţă astăzi gr. Skra), Cupa (mgl. Cupă astăzi gr. Koupa), Ţârnăreka/Ţârnă-Reka (mgl. Ţărnăreca astăzi gr. Karpi),  cât şi cele precum Baroviţa, Coinsco, Sirmina, Leascova care au suferit un proces de asimilare din partea populaţiei bulgare.

In plan politic, primii ani ai secolului trecut corespund, în mare măsură, unei perioade în care lupta pentru afirmarea identităţii naţionale a românilor sud-dunăreni, în special a celor cuprinşi în hotarele Turciei europene, adică a aromânilor şi meglenoromânilor se intensificase, recunoaşterea oficială a drepturilor legitime la data de 9/22 mai 1905, reprezentând un moment important în cadrul procesului lor de evoluţie. Fără îndoială, un rol important în lupta pentru afirmarea propriei identităţi naţionale l-au avut şcolala şi biserica. Prin urmare, frecventarea şcolilor româneşti de către elevi şi săvârşirea serviciului divin în limba română au reprezentat pentru ei obiectivele cele mai de preţ. De altfel, în primii ani ai secolului trecut, până la promulgarea iradelei din 9/22mai 1905, meglenoromânii s-au remarcat, în mod special, datorită inexistenţei bisericilor greceşti şi a preoţilor care să săvârşească serviciul divin în limba greacă în comunităţile lor,  dar şi prin frecventarea într-un număr considerabil a şcolilor româneşti de către populaţia şcolară.

În ciuda realizării acestui obiectiv prin care ei erau recunoscuţi ca millet în cadrul Statului Otoman, bucurându-se astfel de toate drepturile, cu exepţia celui de a avea un şef religios propriu, rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor. Principalul motiv a fost acela că unele popoarele creştine vecine, în special grecii şi, în mai mică măsură, bulgarii au intensificat politica de deznaţionalizare a românilor de aici. Prin urmare, meglenoromânii s-au numărat printre cei care au avut, poate, cel mai mult de suferit de pe urma acestei politici, manifestată, în primul rând, prin organizarea unor acţiuni de intimidare, soldate, în unele cazuri, cu pierderi de vieţi omeneşti. În faţa unor astfel de siuaţii, Statul Român, în opinia noastră cel mai în măsură să intervină deoarece erau supuşi deznaţionalizării consângeni aflaţi în afara hotarului naţional, a luat atitudine, întrerupând relaţiile diplomatice cu statul elen, ale cărui autorităţi se aflau în prim planul luptei pentru deznaţionalizarea românilor balcanici din acest areal.     

În contextul procesului de democratizare a Statului Otoman, datorat victoriei Junilor turci din anul 1908, încep să apară şi primele rezultate pozitive, comparativ cu perioada anterioară, în sensul constituirii cadrului necesar afirmării identităţii naţionale a românilor de aici. Participarea lor la viaţa politică otomană, prin intermediul celor doi parlamentari din legislativul otoman, Nicolae Batzaria şi Filip Mişea, cât şi organizarea unor congrese ale comunităţilor, în care s-au dezbătut principalele probleme naţionale, reprezintă dovada clară a noului cadru de evoluţie în plan politic, fireşte inclusiv şi al meglenoromânilor.

Tratatele de pace de la Londra - semnat  la data 30 mai 1913 -  şi Bucureşti - semnat la data de 10 august 1913 -, ce puneau capăt Războaielor Balcanice, aveau să reprezinte însă, pentru meglenoromâni ieşirea de sub autoritatea statală otomană şi intrarea sub cea elenă, ei devenind, implicit, cetăţeni ai acestui stat.

Izbucnirea primului război mondial în vara anului 1914 va avea consecinţe nefaste, datorate, în primul rând, dezastrelor specifice unui conflict de amploare, de care nu a fost ferit nici arealul balcanic. În anii primei conflagraţii mondiale, pe fondul desfăşurării operaţiilor militare, şcolile şi bisericile româneşti au fost mai mult închise, atmosfera specifică războiului favorizând şi politica de deznaţionalizare susţinută de adversari.

După încheierea primului război mondial,  hotărârile adoptate la Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, au demonstrat, încă odată, lipsa de interes a reprezentanţilor diplomatici ai marilor puteri pentru rezolvarea într-un mod favorabil a doleanţelor românilor balcanici. În acelaşi timp, pentru diplomaţia românească această chestiune intrase într-un plan secund, cel puţin pentru un timp, deoarece acum avea un obiectiv fundamental de atins, şi anume, consolidarea statului naţional unitar

Pentru meglenoromâni, sfârşitul primului război mondial avea să aducă şi primul clivaj important, deoarece, prin trasarea frontierei de stat dintre Grecia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, localităţile Huma şi Ghevgheli, vor fi integrate acestuia din urmă. Nu peste multă vreme, la începutul anului 1923, ca urmare a aplicării Convenţiei de la Laussane, se produce al doilea clivaj,  prin transferul meglenoromânilor islamizaţi din Nânta, în Republica Turcia.

Mijlocul deceniului trei al secolului trecut este marcat de dorinţa famililor de meglenoromâni, ce nutreau sentimentul apartenenţei la poporul român, de a emigra din locurile natale în hotarele statului naţional, principalul motiv reprezentându-l amplificarea procesului de deznaţionalizare, susţinut de autorităţile elene. În acest context, la începutul anului 1926, un număr important de familii meglenoromâne, vor emigra în ,,ţara de adopţie” - România - şi vor fi împroprietărite şi încetăţenite, în judeţul Durostor, alături de familii de români venite din nordul Dunării. Acest complex proces va continua până la mijlocul deceniului patru când, în primul rând, datorită lipsei de terenuri disponibile, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să îl sisteze.

Rapturile teritoriale la care este supusă România în anul 1940, îi vor afecta şi pe meglenoromânii fixaţi din 1926 la hotarul de sud-est al statului naţional unitar, care alături de ceilalţi români de aici, vor fi supuşi unui transfer obligatoriu de populaţie. În acest context, marea majoritate a meglenoromânilor vor fi recolonizaţi în comuna Cerna judeţul Tulcea, având de suportat condiţiile grele, specifice unui astfel de proces.

Iată că într-un interval scurt de timp, nucleul vorbitorilor dialectului meglenoromân avea să se ,,dilueze”, răspândindu-se, dintr-un singur stat, într-un număr de patru, respectiv Grecia, Turcia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi România, fiecare cu o evoluţie diferită. Dacă celor din Grecia, în mod formal li s-a permis să frecventeze bisericile şi cursurile şcolilor româneşti, cei din Regatul Sârbo-Croato-Sloven nu au avut această posibilitate, procesul de deznaţionalizare fiind mult mai rapid. Meglenoromânii islamizaţi din Nânta, la rândul lor, au fost integraţi noilor realităţi politice ale statului turc, frecventând cursurile şcolilor în limba turcă şi aşezămintele religioase islamice. Nu aceeaşi a fost şi soarta celor care au emigrat din locurile natale şi au fost împroprietăriţi şi încetăţeniţi în România şi care, deşi au avut de suportat greutăţile unui astfel de proces, amplificate şi de unele indecizii ale autorităţilor de la Bucureşti, au avut posibilitatea de a frecventa  bisericile şi şcolile în limba naţională.     

În contextul izbucnirii celei de-a doua mare conflagraţie mondială, la data de 1 septembrie 1939 şi, mai cu seamă, odată cu angrenarea statelor sud-est europene în acest conflict armat, procesul de dezmembrare al nucleului meglenoromân va continua, chiar până la finele primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Este vorba despre meglenoromânii cu orientări de stânga din Grecia, care au paricipat la războilul civil (1946-1949), împotriva armatelor guvernamentale ce au fost nevoiţi să părăsească locurile natale şi să emigreze în unele state comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar şi de alţii care din cauza operaţiilor militare din zonă, au plecat şi s-au stabilit în centrele urbane din apropiere.

Impunerii unor regimuri de tip comunist în România şi Iugoslavia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, i-a urmat integrarea în noile realităţi politice a meglenoromânilor din cuprinsul acestor state, cu specificităţile unui astfel de regim. Pentru cei din Grecia şi Turcia, situaţia a fost diferită, deoarece, aici existau regimuri politice democratice.

În plan cultural, sfârşitul celui de-al doilea război mondial va marca, pentru meglenoromânii din Grecia, finalul unei epoci în care cei dornici de a frecventa bisericile şi şcolile româneşti mai puteau să o facă, ele fiind închise, odată cu această hotărâre a autorităţilor elene, încheindu-se practic, o nouă perioadă din evoluţia lor în plan naţional - cultural. Practic, de acum înainte, singurii meglenoromâni care au avut posibilitatea de a frecventa biserica şi şcoala în limba naţională au rămas cei din România.

Nu este însă mai puţin adevărat că evoluţia în plan politic a meglenoromânilor în prima jumătate a secolului trecut, avea să le influenţeze şi viaţa de zi cu zi. Prin urmare, ei aveau să se transforme, dintr-o populaţie agro-pastorală cu tradiţii şi obiceiuri ancestrale, în mare măsură, în una de tip modern, proporţia dintre cea rurală şi cea urbană, modificându-se simţitor, în favoarea celei de-a doua categorie. În ciuda eforturilor de păstrare şi perpetuare a tradiţiilor moştenite din generaţie în generaţie, evoluţia către modernitate îşi spune cuvântul, astfel încât, această ramură a românităţii sud-dunărene, supusă unui proces ireversibi de asimilare, nu peste multă vreme, va fi cunoscută doar prin intermediul istoriografiei. 
 
http://www.macedoromani.ro/articol_megleno.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu