joi, 9 februarie 2012

Simboluri fundamentale în ceremonialul nunţii la aromâni


 

Simboluri fundamentale în ceremonialul nunţii la aromâni
de Prof. Iosif Angela
Liceul Teoretic Periam
 
Majoritatea actelor rituale şi ceremoniale au în vedere refacerea unui echilibru vremelnic violentat, prin desprinderea fetei din mediul familial şi plecarea ei spre un altul necunoscut şi, de asemenea, au în vedere ajutarea tinerei fete să se integreze psihologic şi comportamental fară a parcurge procesul de înstrăinare care, dacă s-ar ivi şi s-ar instaura, iar degrada interioritatea, esenţa umană.
Principalii actanţi ai ceremonialului la aromâni sunt: isusitlu, isusita, γrambolul, nveasta, nunlu, nuna, fârtasl’i, suratili, pruxiniţii (logodicul, logodnica, mirele, mireasa, naşul, naşa, fârtaţii, surorile, peţitorii).
Ritualul nunţii, prin coerenţa lui şi prin frecvenţa semnelor şi simbolurilor ordonatoare poate fi înţeles drept un „text ceremonial” prin intermediul căruia se fac schimburi de informaţii cu rostul de a crea o nouă unitate omenească, o familie. Totuşi, de multe ori, se întrevede polisemnantismul elementelor „textului”.
Pentru a înţelege mai bine ritualul nunţii la aromâni este necesar să se menţioneze un aspect al firii acestora – un comportament care circumscrie individul în comunitate, nuanţând totodată complexitatea acestui fapt în întreaga arie a romanităţii sud-est europene – sentimentul erotic. Dragostea, oricât de puternică ar fi ea, nu devine niciodată o pasiune dominantă. La românii sud-dunăreni, a voi, vrut şi vrută (lat. Vollo, velle, volui”a dori”) corespund cuvintelor româneşti de origine slavă: a iubi, iubit, iubită; am putea deduce de aici că dragostea este pentru cei dintâi doar dorinţă. Nimic mai fals. Datorită educaţiei morale severe, iubirea a fost condamnată să rămână, la aromâni, pe plan secund, fără manifestări publice, orice derogare de la această mentalitate fiind sortită ironiei:
La sud de Dunăre, părinţii băiatului trimit pruxiniţi (peţitori) fetei. Sunt şi cazuri în care părinţii fetei sunt aceia care trimit peţitorii la băiat dacă vor să-şi ia ginere în casă. Dacă răspunsul este favorabil, tatăl logodnicului dă mişteari (lat miscere „a cinsti”) constând în dăruirea unui batic şi a mai multor monezi de aur logodnicei.
Semnul nicu sau nica isosmîtî (mica logodnâ) este primul eveniment important după înţelegerea dintre familii. Ceremonialul începe cu un text dialogat între părinţii tinerilor, text ce ne aminteşte de oraţia cu semnificaţi alegorice din nunta ronânească cu diferenţa că această oraţie este prezentă, la aromâni, încă de la logodnă:
„- Ghin vinitu!
- Ghin v-aflămu!
- Ţi vimptu v-aduţi pi la noi?
- Chirum nî iadî ş-viţina nî spusi cî intră tu uborlu a vostru. Iadî xeanî tu uborlu a nostru, mutriţ şi-n casî, ma iadî xeanî nu ari s-aflaţ.”
Cea de-a doua secvenţă a ritualului – aşteptarea sau momentul de iniţiere – conţine logodna propriu-zisă. (Când tinerii nu se cunosc, ei se întâlnesc într-o zi la biserică, însă datorită moralei austere a aromânilor ei nu au voie să-şi vorbească.)
Isosmata sau semnulu mari (logodna propriu-zisă) urmează după un anumit timp, la ea participând numai rude apropiate. Părinţii băiatului îi aduc viitoarei mirese un inel legat cu o panglică roşie şi o salbă de aur, iar din partea fetei se trimit logodnicului daruri făcute de ea.
Etapa a treia – integrarea în noua condiţie – se constutuie se constituie din trei secvenţe: înainte de nuntă, în timpul nunţii, după nuntă.
Duminica, cu o săptămână înainte de nuntă, câteva neveste aduc arvuna miresei, un ban foarte mare de aur numit pindonă, iar mireasa, la rândul ei, face daruri musafirilor. Miercurea fârtasli macină făina şi aduc lemne din pădure. Tot acum se alege un băţ pentru steagul nunţii – flambura. Din aluat se fac colacii, unul pentru schimbul ce are loc între fată şi băiat, unul pentru naş, unul pentru nuntaşi. Aluatul se framântă cu apă neîncepută, apâ nigritî adusă de flăcăi de la fântână. Apa se aduce într-o deplină tăcere, întrucât nigritî înseamnă „negrăită, adusă fără a scoate grai, fără a pronunţa un cuvânt sau un sunet”, ea având un rol purificator.
La aromâni, împodobirea steagului are loc sâmbătă dimineaţa. Acesta este format dintr-un lemn lung de aproximativ doi metri terminat cu o cruce. De el se prinde o pânză roşie împodobită cu beteală. În timpul stăpânirii turceşti pânza era de culoare albă – semnificând o activitate paşnică – având în mijloc o cruce roşie, ceea ce însemna că era vorba de creştini. În crucea steagului, naşul învinge un măr roşu, „simbolizând virginitatea miresei”. După exlicaţia un informator s-ar părea că mărul înfipt în crucea steagului simbolizează trimful flăcăului, reuşita lui de a fi luat fata. Recurgând, însă, la interpretările lui Gilbert Durand, care încearcă o organizare a structurilor imaginarului în funcţie de diferite matricii culturale, am putea considera flambrua (steagul), ca o epifanie a simbolurilor ascensionale, căci, „prin verticalizarea sa acesta se umnizează şi devine simbol al acelui microcosm care e omul.” Ar mai putea semnifica produsul căsătoriei (sinteza celor două sexe), „simbolul căsătoriei”, şi arborele vieţii. Uneori, alături de pânza steagului este prinsă şi o fâşie de tricolor, ceea ce înseamnă că flambura este socotită şi ca un semn distinctiv naţional. După ce steagul este împodobit şi munca răsplătită, s-gioacâ flambrua (se joacă steagul, ca şi la români cu naşul în fruntea corului (horei).
Sâmbătă seara, neamurile mirelui vin la fată cu arvuna „salba de mireasă”. Înainte, însă, tânăra este pregătită cu costumul de mireasă. Primirea acestei salbe se face după un anumit ritual: socrul mic, după ce atinge salba de păr, o transmite soacrei mici care primea salba după ce îi săruta mâna soţului; după ce atingea şi ea salba de păr. În timpul desfăşurării acestui ceremonial se cânta.
La aromâni se fac două nunţi: una sâmbătă şi alta duminică. Sâmbătă sunt invitate doar neamurile mai apropiate la băiat şi la fată, iar nunta propriu-zisă se ţine duminică la băiat.
Pregătirea mirelui şi a miresei este însoţită de o importantă categorie de texte folclorice ceremoniale. Duminică dimineaţa suratele pun ucnaua miresei, adică îi vopsesc părul cu un fel de praf ce-i dă o culoare galbenă. În timp ce fata este îmbrăcată în costumul de mireasă i se cântă: „Muşuticâ dit gârdină”.
În acelaşi timp şi mirele este pregătit pentru nuntă. Bărbieritul este început de naş şi continuat de „birbelu" (frizer). Cantecul acestui ritual nu se poate compara cu cel românesc, plin de alutii şi de umor. În text nu se regăseşte nicio notă de melancolie, de tristeţe datorate despărţirii de vechea condiţie: Putem considera bărbieritul ca fiind „o epifanie a riturilor de tăiere cu sens purificator” .
Când mirele părăseşte curtea părintească mama sa îi aruncă apă în urmă cu scopul de a avea belşug şi noroc pe noul drum început. Înainte ca alaiul să ajungă la curtea miresei, nuntaşii trăgeau câteva focuri de armă. Privind zgomotul produs de descărcarea unei arme, Tache Papahagi releva: „Anumite zgomote, printre cari şi detunătura, sunt considerate, ca fiind bune pentru îndepărtarea spiritelor rele (...).”
Cel mai important moment din timpul mesei, ce are loc la mireasă, este cântecul socrului mic:
„Tu mesi di Amarea Lai
C-aclo s-fitrusi meru aroşu
Mearli-s hrisusiti
Ş-frândzâli malmusiti.”
Imaginea unui pom uriaş, cu vârful până la cer şi cu „poalili gios pră mări” o întâlnim şi într-un alt ceremonial, cel al înmormântării, din Banat. Vasile Tudor Creţu, examinând cu atenţie semnificaţiile contextuale ale imaginii „mărului roşu cu frunzele aurite”, ca arbore al vieţii, în cadrul ceremonialului nunţii, observa „contaminarea treptată a acestui simbol arhaic cu înţelesuri ontologice dreivate, preluate direct sau indirect din mitologia seminţei, a germinaţiei (...). Străjuind şi influenţând simpatetic prosperitatea, trăinicia şi rodirea noului cuplu uman întemeiat familial, mărul, ca semnificant al verticalităţii fecundate, va dărui mirilor, cu valoare de model, propria sa viaţă ciclică, cu vremelnicele ofiliri din pragul toamnelor şi cu zvâcnetul regenerator din fiecare primăvară. Este necesar să menţionăm semnificaţia arborelui dată de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în Dictionnaire des symboles: „Arborele realizează legătura dintre cele trei nivele ale cosmosului: subteranul, prin rădăcinile sale scormonind adâncimile în care se înfig, suprafaţa pământului, prin trunchiul său şi primele ramuri, înălţimile, prin ramurile superioare şi vârful său(...); el pune în relaţie lumea chtoniană şi cea uraniană”.
O serie de rituri profilactice, de purificare au loc în momentul primirii miresei în noua familie: tinerii se spală pe mâini înainte de a intra în casă şi sunt întâmpinaţi cu pâine şi sare, cu boabe de grâu sau orez ce se aruncă asupra lor. Prin paradigmele care-i asigură consistenţă rituală şi socială, nunta tradiţională reface, prin secvenţele ei, scenariul autohton al întemeierii, pâinea (seminificând „jertfa” bobului de grâu), mărul rupt cu trei bănuţi (prin el, seva, deci mana pomului transmiţându-se în trupul fetei) sunt toate certe indicii sacrificiale.
După ceremonie, alaiul se îndreptă cântând şi dansând spre casa mirelui. Soacra o întâmpină cu o cană în care se află untură şi miere. Mireasa îşi înmoaie două degete în aceasta şi unge uşa – semn al vieţii fără greutăţi - făcând semnul crucii, după aceea se închină de trei ori spre Răsărit, acesta simbolizând „o lume renăscută şi biruitoare”. Apoi, soacra îi pune sub braţe două pâini, alta pe cap şi le prinde mirilor un prosop alb de gât, făcându-le în acest mod simbolic intrarea în casă. Pâinea ceremonială corespunde credinţei că, prin magia atingerii simbolice (sămânţa vegetală – vlăstar uman) perechea va ocoli sterilitatea. A gusta din miezul pâinii în atari situaţii esenţiale presupune o fascinantă cununie cu rodul şi, simultan, o reapropiere de vatra casei.
După ce mirii intră în casă începe ospăţul. Noaptea, în jurul unui foc mare se întinde hora (coru) şi are loc jocul miresei, paroape identic cu cel din folclorul românesc.
În dimineaţa de miercuri, după ce soacra şi naşa constată că nveasta nî vini cu tinii (nevasta ne-a venit cu cinste), are loc o mică petrecere la care tinerele neveste cu baticuri roşii la gât îi servesc pe musafiri cu rachiu roşu – simboluri ale castităţii.
Miercurea la prânz, după ce i se ridică miresie voalul, mirii sunt însoţiţi la fântână sau la izvor. Cum însă, toate nunţile au loc în aceeaşi zi a anului, 15 august, există posibilitatea ca două mirese să se întâlnească pe acelaşi drum. Acest lucru este evitat căci, conform mentalităţii populare, după o asemenea întâlnire, una din cele două mirese va muri. Ajunşi la izvor, mirele ia apă într-un ghim (cana de metal) de trei ori pe care mireasa o varsă pe pământ. Acest ritual poate fi interpretat ca unul purificator, apa de izvor fiind o epifanie a apei clare. Drumul făcut de mireasă de la casa mirelui la fântână poate fi considerat ca o iniţiere a acesteia în noua condiţie, căci cu apa adusă de la fântână mireasa îi toarnă socrului să se spele pe mâini. Gest plătit de cel din urmă care îi aruncă bani în lighean.
La sfârşitul nunţii steagul este aşezat pe vârful casei unde rămâne 40 de zile, ori este desfăcut (în Gramoste). La desfacerea steagului naşul rupe lemnul în trei părţi. Mirele aruncă cu spatele două dintre acestea peste casa, ca să fie o căsnicie cu noroc, iar a treia parte devine furca tinerei soţii. După desfacerea steagului, aceasta este pusă să toarcă un caier de lână albă. Acest ritual este de bun augur căsătoriei abia începute, „instrumentele şi produsele ţesutului şi torsului simbolizând în mod universal devenirea”, în timp ce firul este un simbol al continuităţii.
După cum s-a observat, ceremonialul nunţii la aromâni se concretizează şi se exprimă prin acelaşi cod simbolic ca şi ceremonialul matrimonial românesc, deosebindu-se, totuşi, de acesta printr-o serie de elemente, accente etnologice preluate de comunitatea aromânească de la etnii culturale deosebite, dar cu care au convieţuit timp de secole.
Sursa: Prof. Iosif Angela (Marţi, 15 Decembrie 2009)
StatCounter - Free Web Tracker and Counter

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu