miercuri, 29 februarie 2012

Zicu A. Araia

Zicu A. Araia


Zicu A. Araia (1 august 1877, Samarina, Grecia - 1945) este un poet. Neam de ţărani macedoneni, Araia s-a născut în cea mai înaltă aşezare din Balcani. A deprins buchile în satul natal, frec­ventând apoi, până în 1894, Gimnaziul român din Ianina. După absolvire, se înscrie la Liceul român din Bifolia. În 1897, încheind anii de şcoală, vine la Bucureşti, pentru a urma, din 1898, Facultatea de Litere. Însă, fire mai puţin răzbătătoare, e covârşit de dificultăţile materiale şi, nevoit să renunţe la studenţie, intră ca bursier (1898-1899) la Şcoala Superioară de Agricultură din Herăstrău.

În 1900, se întoarce la ai săi, pe plaiurile Pindului, unde, valorificându-şi iscusinţa peda­gogică, va fi ani de-a rândul institutor la Meţova şi la Pretori, institutor-director la şcoala din Samarina (în timpul verii) şi la cea din VlahuIani. Din 1924 dispune de o catedră la Liceul român din Grebena, liceu care tipărea şi o revistă, cu un titlu iubit de aromâni - „Lumina".

În „Lumina", „Calendarul aromânesc", „Lilicea Pindului", „Flambura", „Peninsula Balcanică", „Almanahul aromânesc «Frăţia»", „Revista aromânească", o altă „Lumină" (1936-1937), precum şi în „Dimândarea", „organ de luptă românească", Araia îşi publică poemele evocatoare pentru existenţa zbuciumată, asediată de potrivnicii, a fraţilor săi „de ginte aromână". Această frântură de români trăind sub zări întunecate, căci „Ş'chirirea-aşteaptă un popor / când dulţea-l'i limbă cheare" (S-a dus bucuria de la noi...).

În dispoziţie elegiacă, melancolia găsindu-şi un spaţiu de rezonanţă în decorul autumnal, samarineanul cântă de „dor şi jale", atent la ritmuri şi chiar la muzicalitatea rostirii. Îşi împărtăşeşte mâhnirile, iar alteori revolta, în versuri ce mărturisesc hotărât influenţa lui G. Coşbuc, din a cărui lirică a şi încercat unele echivalenţe în aromână (Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei, El Zorab, Noi vrem pământ).

În acelaşi grai, folosindu-se de o traducere a lui H.G. Lecca, a transpus poemul Enoh Arden al lui Alfred Tennyson. Creionând, cu stângăcii şi asperităţi, pasteluri în care încearcă să dea contur unor crâmpeie senine, idilice din viaţa păstorească, punând, răzleţ, câte un accent satiric, Araia nu uită nici o clipă că „armânescu sândzi strigî". Biruindu-şi de­primarea, el îşi aspreşte glasul, vrând să se exprime cât mai energic, mai răspicat. Numai că, temperamental, gesticulaţia combativă nu i se prea potriveşte. Samarineanul rămâne un poet strict dialectal.

Opera

Poezii, în Antologie aromânească, ediţie îngrijită de Tache Papahagi, Bucureşti, 1922, în Tache Papahagi, Poeţii Z.A. Araia şi T. Caciona, Bucureşti, 1932, în Antologie lirică aromână, îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1975, în UVPA.

Traduceri

Alfred Tennyson, Enoh Arden, Monastir, 1911, reeditat fragment în Antologie aromânească, ediţie îngrijită de Tache Papahagi, Bucureşti, 1922.



http://www.crispedia.ro/Zicu_A__Araia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu