duminică, 4 martie 2012

Cadrilater (1925-1940)

Colonizarea macedoromânilor în Dobrogea de Sud – Cadrilater (1925-1940)

La 13 iunie 1925, guvernul român, având ca prim-ministru pe I.I.C. Brătianu, aproba, la cererea unei numeroase delegaţii de macedoromâni sosiţi din Macedonia grecească, venirea a 1500 de familii pentru a fi colonizate în Cadrilater, Dobrogea de Sud, la acea vreme aflată în componenţa României. În ziua de Sf. Dumitru (zi cu însemnătate specială pentru păstorii aromâni, când se coborau la iernatic cu turmele), 26 octombrie 1925, primii colonişti debarcau în portul Constanţa. Astfel începea lungul şir de colonizări care a durat, cu întreruperi, până în anul 1940.

Există trei materiale de referinţă, scrise de fruntaşi macedoromâni, privind colonizarea Cadrilaterului. Steriu Hagigogu, publica în anul 1927, un mic studiu de 40 de pagini, intitulat Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, care avea probabil rolul de a populariza în rândul societăţii româneşti cauza macedoromânilor. Vasile Th. Muşi, publica în anul 1935 un amplu material de 153 de pagini, numit Un deceniu de colonizare în Dobrogea-Nouă. La rândul său, profesorul Constantin Noe, unul dintre meglenoromânii care şi-a asumat rolul colonizării în Cadrilater a macedoromânilor confruntaţi cu greutăţi deosebite în Grecia interbelică, a făcut un rezumat, în revista „Sociologie Românească”, 1938, de 60 de pagini, al acţiunilor întreprinse în această direcţie de macedoromânii aflaţi în ţară şi de cei care doreau să emigreze.



Datorită faptului că România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul Bulgariei în anul 1940, stabilindu-se convenţia schimbului de populaţie între Bulgaria şi România, considerăm că modalitatea în care s-a realizat colonizarea Cadrilaterului este relevantă pentru a înfăţişa drama macedoromânilor emigranţi pe un teritoriu pe care îl credeau definitiv al ţării lor şi pe care l-au stăpânit mai puţin de 15 ani.

Dar să realizăm un scurt istoric al prevederilor vizând colonizarea Cadrilaterului.
„Prin iradeaua de la 9 mai 1905, s-a acordat românilor din Imperiul otoman – în urma demersurilor făcute de Take Ionescu – dreptul de a avea comunităţi cu depline drepturi civile. Românii au continuat lupta, pe terenul religios şi cultural, cu celelalte naţionalităţi şi îndeosebi cu grecii şi bulgarii, care urmăreau scopurile politice în vederea realizării aspiraţiilor lor naţionale.” 1

Drepturile macedoromânilor (aromâni şi mrglenoromâni) ca minoritate românească în statele balcanice (Grecia, Bulgaria şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven) au fost garantate prin scrisorile diplomatice semnate între miniştrii de externe la Pacea de la Bucureşti, care încheia al doilea război balcanic.

După 1878, cu toate că România a avut o contribuţie decisivă la desfăşurarea războiului ruso-turc, stăpânirea bulgară a dus o politică de asimilare etnică pentru românii de pe teritoriul Bulgariei, aceştia aflându-se într-o stare de inferioritate faţă de populaţia bulgară şi turcă. Proiectele de hegemonie politică, de realizare a Bulgariei Mari, bazată pe amintirile istorice de înflorire ale primului şi celui de-al doilea Imperiu bulgăresc au condus la o politică revizionistă şi asocierea Bulgariei la puterile Centrale, ostile principiului naţionalităţilor.2 La fel a procedat şi Grecia care a persistat în înfăptuirea Megalo-Ideii, în perioada 1829-1919.

Cadrilaterul a intrat în componenţa Regatului României după războaiele balcanice din 1913, fiind luat Bulgariei. S-a realizat în acest fel unificarea provinciei Dobrogea, unitară până la 1878, stăpânită de Mircea cel Bătrân, mai apoi intrată în componenţa Imperiului otoman, de la care ar fi trebuit să revină, în integralitate, României. În 1878 României i-a fost cedată doar partea de nord a Dobrogei, judeţele Tulcea şi Constanţa. În sudul Dobrogei, în judeţele Durostor şi Caliacra, bulgarii au procedat la colonizări cu bulgari, după 1878, astfel că, în 1913, aproximativ 50 % din populaţia Cadrilaterului era bulgărească, restul de 50 % fiind românească şi turcească.

La 1 aprilie 1914 s-a adoptat „Legea pentru organizarea Dobrogei Noi”, rămasă fără urmări datorită izbucnirii primului război mondial. La 15 decembrie 1918 s-a adoptat „Legea pentru Expropriere şi Împroprietărire” (Reforma Agrară), fără nici o diferenţiere de natură etnică. Ordinea de preferinţă pentru împroprietărire a fost stabilită prin art. 78: 1. mobilizaţii în războiul 1916-1918; 2. mobilizaţii în campania 1913; 3. văduvele de război pentru copii; 4. agricultorii mici, lipsiţi de pământ; 5. agricultorii cu proprietăţi mai mici de 5 ha şi orfanii de război. La împroprietărire aveau prioritate: locuitorii din regiune, din judeţ, din alte provincii. Pe baza acestei legi, chiar şi cetăţeni de origine bulgară din jud. Vlaşca şi Ilfov au fost împroprietăriţi în Durostor. 3

Legea care aducea unele prevederi în vederea unor eventuale colonizări în Cadrilater a fost „Legea de modificare a unor dispoziţiuni din cap. VI al legii de la 1 aprilie 1914 pentru organizarea Dobrogei Noi”, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 1924. Printre altele, această lege stipula: „Pe pământurile astăzi proprietatea Statului cum şi pe cele intrate în patrimoniul său prin legea de faţă sau prin expropriere, statul poate face colonizări şi înstrăinări în loturi mici prin Casa Centrală a împroprietăririi, în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri”.4 De abia în 1922 au început acţiuni de colonizare în Cadrilater, cu regăţeni (la 458 persoane împărţite în 13 colonii le-au fost atribuite 12.500 ha, în vestul jud. Caliacra).

Tratatele privind schimburile de populaţie s-au încheiat între statele balcanice după Pacea de la Bucureşti încercându-se uniformizarea etnică. Primul tratat s-a realizat între Turcia şi Bulgaria (29 septembrie 1913). Se prevedea schimbul de populaţie de la graniţe pe o adâncime de 15 km de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919) dintre Bulgaria şi Grecia ducea la un schimb de 50.000 de greci cu 70.000 de bulgari, mai ales datorită faptului că Bulgaria a pierdut ieşirea la Marea Egeeană în favoarea Greciei. Importante nuclee de populaţie bulgară au rămas însă în afara Bulgariei. Bulgaria revendica atât Macedonia, considerând că este locuită de bulgari, ca şi întreaga Dobroge şi ţinuturi din Serbia şi Tracia Egeeană.

Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923) a adoptat principiul schimbului de populaţie pentru omogenizarea etnică în interiorul graniţelor, principiu discutabil datorită încălcării prevederilor dreptului internaţional privind libertatea şi drepturile fiinţei umane. Acest aranjament a fost propus de premierul grec E. Venizelos. Schimbul de populaţie dintre Turcia şi Grecia a avut consecinţe din cele mai importante asupra macedoromânilor din Grecia. Această ţară a primit aproximativ 1.500.000 de etnici greci din Turcia, din Grecia plecând aproximativ 600.000 de turci. O parte importantă dintre grecii veniţi a fost instalată în Macedonia şi Tracia, mărind astfel brusc densitatea locuirii în aceste zone. Presiunea demografică a avut consecinţe negative din punct de vedere economic şi social asupra populaţiei aromâneşti. Grecii aduşi în Grecia au fost împroprietăriţi, lipsind astfel pe păstorii aromâni de păşunile absolut necesare traiului lor. În acelaşi timp, negustorii aromâni îşi vedeau afacerile ruinate şi rosturile lor, în Grecia, puse sub semnul neprevăzutului.

Migraţia pe considerente naţionale nu era nouă. Ea reprezenta o tendinţă generală balcanică pentru rezolvarea problemelor de natură etnică, lăsate de prăbuşirea Imperiului otoman şi reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice. Astfel de emigrări în masă, cu motivaţii diverse, s-au produs şi după cel de-al doilea război mondial, în spaţiul european.

Cauza emigrării, Steriu T. Hagigogu o înfăţişează astfel: „Situaţia se agrava mereu. Îngrijorarea se întindea. Cei care trecuseră prin atâtea încercări fără să se clintească, care atunci păstrau credinţa în zile mai bune, văzură acum că orizontul se întunecă fără nădejde de luminare. Fiecare se întreba: - Ce vom face? Aromânii asistaseră acum la venirea grecilor în Grecia, la plecarea turcilor în Turcia - vedeau de la o vreme cum şi bulgarii, covârşiţi şi izbiţi de refugiaţi, se îndreptau în mase mari înspre Bulgaria. Erau şi triste aceste scene uneori, erau până la urmă şi odihnitoare. În definitiv, fiecare ţară îşi strângea fiii la sânul ei - se sfâşiau luptele sterile. Din ce în ce îşi făcea drum gândul: şi noi vom face ca ei - şi noi ne vom duce în „ţara noastră”. Din ce în ce ideia prindea, fiecare vedea că nu mai e altă scăpare.”5 Şi Vasile Muşi scria: „Odată pusă întrebarea, inima şi sufletul lor au şi ales drumul de urmat, singurul drum care simţeau că-i va duce la limanul mântuirii. Era drumul reîntoarcerii lor la sânul Patriei mume, de la care au fost smulşi de vitregia soartei, din timpuri imemoriale. Astfel, ideia emigrării lor în Ţară încolţeşte. Farmecul acestei idei, fluid magnetic cu rezonanţe ancestrale, era irezistibil. La un moment dat, întregul românism din Macedonia a fost cuprins de o sfântă beţie. Acest reviriment năprasnic venea într-o perioadă de profundă depresiune. Când se vedeau mai cumplit loviţi de soartă, naufragiaţi fără speranţă, ideia revenirii în Ţară i-a făcut să întrezărescă măreaţa înălţare a fiinţei lor etnice. Aveau în faţă viziunea clară a viitorului lor pe care îl simţeau îmbinat indisolubil cu viitorul întregului neam românesc. Cu o frenetică înviorare de suflet, bătrâni şi tineri, femei şi copii, nu aveau alt subiect de discuţie decât emigrarea şi iarăşi emigrarea.”6

Întâmpinări prin scrisori din partea unor comitete de aromâni din Grecia s-au realizat încă din anul 1922, dar necoordonat şi sporadic. Problema emigrării aromânilor spre ţara lor, România, a fost pusă în dezbatere pentru prima oară în cadrul congresului naţional desfăşurat în noiembrie 1924 în Veria (Grecia). Constantin Noe scria că acest moment a fost hotărâtor pentru ca macedoromânii din ţară să treacă la acţiune în vederea sensibilizării factorilor politici români privind luarea unei decizii favorabile colonizării Cadrilaterului. În toamna anului 1924, unul din principalii delegaţi pentru emigrarea aromânilor, Steriu Hagigogu, se prezenta la ministrul agriculturii din România, Al. Constantinescu, cu care a discutat problema colonizării în ţară a macedoromânilor. Fiul lui Toli Hagigogu, conducător al districtului Veria, în memoriul din 20 octombrie 1924, adresat ministrului român, aprecia că vorbeşte în numele „poporului român din Macedonia”. Cauzele care conduceau la emigrare erau văzute în permanentele şicane de natură naţională avute cu autorităţile greceşti, situaţia precară naţională şi economică la care a fost împins prin emigrarea turco-greacă elementul aromânesc ş.a. Se cerea mutarea aromânilor în Dobrogea.

Apelurile nu au fost primite favorabil de către factorii politici români. A trecut mai mult de un an până ce, la 20 iulie 1924, au sosit la Bucureşti cei doi fii ai învăţătorului Christu Noe din com. Ludzini, regiunea Meglenia, care au înfăţişat situaţia disperată în care se aflau românii macedoneni. A venit apoi şi Tuşi Prondi, delegatul meglenoromânilor din Oşani, Lundzini şi Cupa.

Ca răspuns la desele solicitări din partea aromânilor, la Bucureşti, în casa lui Constantin Noe, s-a constituit un comitet (3 ianuarie 1925) care urma să trateze cu autorităţile statului român chestiunea colonizării. Comitetul a luat imediat contact cu fruntaşii Partidului Liberal, aflat la putere, pentru realizarea scopului propus. În luna februarie soseau la Bucureşti şi numeroşi delegaţi aromâni din Grecia: „Din regiunea Meglenia: Comuna Livezi, reprezentată prin Iancu Cepi; comunele Lundzini, Oşani şi Cupa, neputând trimite delegaţi, au rugat să-i reprezinte pe prof. Const. Noe şi Hr. Iuffu. Regiunea Veria, reprezentată prin Sterie Hagigogu. Regiunea Vodena: comuna Gramaticova, prin George Celea, George Cuşa, Dumitru Cuşa, Tacu Celea; comuna Cândrova, prin Nicu Zdru; comuna Paticina, prin Gheorghe Popescu; comuna Vodena, prin Dumitru Caţara şi M. Bajdechi. Regiunea Caterina: Comuna Caterina, prin George Colimitra şi Nicola Puiu; comuna Kitros, prin Stere Buciumană şi Mihali Guli.”7

Delegaţia macedoromânilor a mers în audienţă la Guvernul României, unde a primit un răspuns favorabil pentru colonizare. Dorindu-se o cât mai grabnică emigrare şi cum situaţia trena din punctul de vedere al delegaţiei, s-a făcut un nou memoriu către ministrul Agriculturii, Al. Constantinescu, care se exprimase categoric în acordarea sprijinului său pentru aromâni. La scrisoarea din 20 octombrie 1924, adresată de Sterie Hagigogu, Al. Constantinescu răspunsese astfel: „De când aţi fost împărţiţi între patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să salvăm acum ce mai putem salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea aromânilor să trimită delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul.”8

La 23 martie 1925 s-a emis primul act oficial privind colonizarea, semnat de acelaşi ministru:
“Deciziune Nr. 6217. Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor, Având în vedere necesitatea de a se centraliza şi coordona lucrările privitoare la verificarea titlurilor, expropriere şi colonizare în Dobrogea-Nouă.
Decidem:
Art. 1. Se înfiinţează, pe lângă Casa Centrală a Împroprietăririi, un birou special care va ţine la curent toate lucrările de verificare a titlurilor, expropriere şi colonizare în Dobrogea-Nouă. Cu conducerea acestui birou se însărcinează d-l Inspector C. Zamfirescu.
Art. 2. În judeţele Durostor şi Caliacra se înfiinţează câte o comisiune compusă din Inspectoratul serviciilor agricole al circumscripţiei, Prefectul judeţului, Consilierul Agricol şi Administratorul Financiar. Această comisiune va cerceta şi indica terenurile ce urmează a fi rezervate pentru coloniştii Macedo-Români luând înţelegere în acest scop cu delegaţii coloniştilor.
Art. 3. D-l Director General al Casei Centrale a Împroprietăririi este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor acestei decizii. (ss) Al. Constantinescu.”9
Primul act oficial român privind emigrarea macedoromânilor şi colonizarea lor în ţară, Charta de bază a colonizării Cadrilaterului, a fost referatul înaintat de Al. Constantinescu către Consiliul de Miniştri, semnat în Jurnalul cu nr. 1698 din 13 iunie 1925.
“Domnilor Miniştri, Statul posedă actualmente în Dobrogea Nouă suprafaţa de 41103 ha, repartizată pe ambele judeţe. Pentru acoperirea acestei suprafeţe, aflată disponibilă asupra Statului, avem cereri din partea locuitorilor din Vechiul Regat cu drepturi stabilite la împroprietărire şi cari nu au putut fi satisfăcuţi în comunele lor; de asemenea, avem cereri şi din partea românilor macedoneni imigraţi în Ţară.
Subsemnatul, având în vedere dispoziţiunile Legii Agrare, cum şi art. 129 din legea pentru organizarea Dobrogei Nouă, propun:
Pe proprietăţile Statului din Dobrogea Nouă, arătate mai sus, se se facă colonizări, pe jumătate suprafaţă cu locuitorii îndreptăţiţi la împroprietăriri din Vechiul Regat, iar cealaltă jumătate de suprafaţă să se dea în folosinţa românilor macedoneni, imigraţi, conform tablourilor ce se vor aproba de noi. Românii macedoneni să intre în prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Nouă după ce-şi vor dobândi cetăţenia română.
Mărimea lotului să fie de 15 ha pentru cei ce se vor aşeza în regiunile de frontieră şi 10 ha pentru cei din interiorul judeţelor, plus câte 50 arii izlaz şi 2000 mp loc de casă pentru fiecare colonist.
În aceleaşi condiţiuni să se atribuie pământ familiilor din Vechiul Regat, care se găsesc astăzi stabilite în vederea colonizării, în unul din judeţele Dobrogei Nouă. De asemenea propun să se dea aceeaşi întrebuinţare şi terenului ce va intra în patrimoniul Statului potrivit legii agrare a Vechiului Regat şi a dispoziţiunilor legii pentru organizarea Dobrogei Nouă.
Dacă d-voastră ămpărtăşiţi modul nostru de a vedea, vă rugăm să binevoiţi a aproba cele de mai sus şi a semna alăturatul proiect de jurnal. (ss) Al. Constantinescu
Jurnal Nr. 1698

Consiliul de Miniştri, în şedinţa de la 13 iunie, luând în deliberare referatul d-lui ministrul al agriculturii şi domeniilor cu nr. 19772 din 13 iunie 1925, privitor la colonizări, având în vedere dispoziţiunile legii agrare pentru Vechiul Regat, precum şi art. 129 din legea pentru organizarea Dobrogei Nouă, Decidem:
Se aprobă propunerile făcute prin suszisul referat şi însărcinăm pe d-l ministru al agriculturii cu aducerea lor la îndeplinire.”10 Un pasaj extrem de important era: „Românii macedoneni să intre în prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Nouă după ce-şi vor dobândi cetăţenia română”. Se puncta astfel că este vorba de „români macedoneni” care trebuiau să primească cetăţenia română în concordanţă cu legea naturalizării din 24 februarie 1924.11 Principalele articole din această lege, privitoare la naturalizare erau: „art. 10. Românii de origine supuşi unui stat străin, indiferent de locul naşterii lor, lepădându-se de supuşenia străină, pot dobândi naţionalitatea română fără a mai îndeplini condiţiile cerute la nr. 3, 5, 6 din art. 7. (acestea se refereau la obligativitatea de a fi locuit 10 ani, neîntrerupt, pe teritoriul ţării; să aibă mijloace suficiente să-şi întreţină familia; să piardă naţionalitatea străină prin efectul dobândirii naţionalităţii române)… Art. 21. Declaraţia de manifestare a voinţei de naturalizare şi de lepădare de cetăţenia străină se va face în formă autentică. Tot astfel se va face şi declaraţia de opţiune privitoare la naţionalitate. Art 22. … cererile românilor de origine se vor publica numai în Monitorul Oficial, din oficiu şi aceasta numai în mod gratuit; de asemenea şi jurnalul Consiliului de Miniştri pentru acordarea naturalizării... Art. 27. Sub sancţiunea pierderii beneficiului jurnalului de naturalizare, solicitantul este obligat ca, în termen de 30 de zile libere de la invitaţia Ministerului de Justiţie şi după plata taxelor legale să presteze înaintea delegatului Ministerului de Justiţie jurământul în formula următoare: Pe onoare şi conştiinţă, jur credinţă M.S. Regelui României şi Dinastiei, Constituţiei şi legilor ţării, drepturilor şi intereselor naţionale ale poporului român. Art. 28. Naturalizarea se constată prin jurnalul de naturalizare publicat în Monitor şi prin diploma de încetăţenire ce se eliberează celui în drept de Ministerul Justiţiei… Art. 34. Soţia profită de naturalizarea soţului, afară numai dacă dânsa, printr-o declaraţie autentică, renunţă la naţionalitatea română, pentru a-şi conserva naţionalitatea dobândită prin căsătorie sau aceea pe care şi-a rezervat-o cu ocazia căsătoriei, în forma arătată la art. 40. De asemenea şi copiii mai mici de 21 de ani profită de naturalizarea tatălui lor. Art. 35. Copiii deveniţi cetăţeni români în condiţiile art. 34, pot în termen de un an de la împlinirea vârstei de 21 de anis ă renunţe la naţionalitatea română, printr-o declaraţie făcută în formă autentică şi adresată în ţară Ministerului de Justiţie, iar în străinătate legaţiunilor sau consulatelor române.”

Garantul românităţii coloniştilor veniţi în Cadrilater a fost Societatea de Cultură Macedo-Română care, în acest scop, elibera diplome privind naţionalitatea română a acestora.

Acestea sunt principalele momente, desfăşurate între anii 1923-1925, privind solicitările şi aprobările pentru colonizarea macedoromânilor în Cadrilater. În lunile iulie-septembrie 1925, delegatul Societăţii Macedo-Române, Demetru Kehaia, s-a deplasat în regiunile din Grecia pentru a organiza primele contingente de aromâni pentru emigrare. Au avut loc şi contacte cu oficiali de la Atena, care erau astfel înştiinţaţi de intenţiile aromânilor şi de consimţământul guvernului român. Serviciul Maritim Român era solicitat să realizeze, contra cost, transportul coloniştilor la Constanţa. Primul transport pe mare, cu 200 de familii, a fost făcut cu vaporul Iaşi, care a ajuns la Constanţa la 26 octombrie 1925, în ziua de Sf. Dumitru.

Dar înaintea acestui transport, din luna august, grupuri de macedoromâni au venit din com. Pleasa, din sudul Albaniei (fărşeroţi plisoţ). Aceştia au întemeiat satul Fraşari, din Durostor. Alte grupuri de macedoromâni, refugiaţi în ţară din timpul războaielor balcanice, s-au transferat în com. Cocina.

De asemenea, au început să vină în România grupuri de aromâni din Bulgaria şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, împinşi de situaţia economică precară din aceste state. În decembrie 1925 s-a ţinut la Veria al doilea congres al aromânilor privind emigrarea unde toţi delegaţii s-au pronunţat unanim în favoarea acesteia.

În lunile martie şi aprilie 1926 soseau alte contingente de populaţie: meglenoromâni, aromâni grămosteni (din Livezi), virieni (din Veria), pindeni (pruieni din Poroi). „Grupele stabilite în primele luni ale anului 1926 au fost repartizate, cele mai multe, în judeţul Durostor, în următoarele localităţi: Aidemir, 55 de familii din tribul fărşerot, regiunea Caterina. Cocina, 50 de familii din satele Oşani şi Liumniţa, regiunea Meglenia şi Beala (Albania). Cazimir, 27 de familii din satul Cupa, regiunea Meglenia. Cociular, 80 de familii din satul Lajeni, regiunea Pirdop, Bulgaria. Capaclia, 70 de familii din satele Lundzini şi Birislav, regiunea Meglenia. Bazarghian şi Aidodu, 114 familii din satul Oşani, regiunea Meglenia. Tatar Atmagea, 115 familii din satul Livezi, regiunea Meglenia. Uzungi Ozman, 45 de familii din satul Livezi, regiunea Meglenia. Iali Ceatatgea, 90 de familii din comuna Poroi, Macedonia. Strebârna, 40 de familii; Viskioi, 30 femilii; Cadichioi, 35 familii; Haschioi, 40 familii, toate din com. Liumniţa, Meglenia. Fraşari, 105 familii originare din satul Pleasa (Albania). Caraorman, 55 de familii din regiunea Vodena. Babuc, 58 de familii din regiunea Vodena şi Caterina din grupul fârşerot. Cusuiul din Vale, 60 de familii din regiunea Timoc (Bulgaria). Toate aceste aşezări se află de-a lungul şoselei care străbate judeţul Durostor de la Turtucaia până la intrarea în judeţul Caliacra. Grupele de români din regiunea Veria, dimpreună cu cei din satele Cândrova, Gramaticova, Paticina, din regiunea Vodena, s-au aşezat în judeţul Caliacra în localităţile: Cavarna, Sabla, Gorgolâc, Caraaci, Kasim-Dede, Deicler”.12

Colonizările masive s-au produs până în anul 1933. Din acest an, până în 1938, deplasările s-au rărit şi s-au efectuat doar cu aprobări speciale. Până la începutul anului 1932, în cele două judeţe, au venit 13669 de familii, 9013 din Regat şi 4946 din Balcani. La 1938, C. Noe dădea cifra de 17654 familii. Socotind 5 persoane în medie la o familie, numărul total era de 88270 suflete colonizate în Cadrilater (regăţeni şi macedoromâni), aproximativ 25000 macedoromâni. Vasile Muşi, în 1935, dădea numărul de 18965 familii, 12412 familii din Vechiul Regat, Banat şi Ardeal, iar 6553 familii din Macedonia, dar socotea 4 membri pe familie, ajungând la 75860 de colonişti, dintre care 26212 macedoromâni.

Recensământul din anul 1930 ne arată situaţia numerică a naţionalităţilor din Durostor: la un total de 211.433 locuitori, 41.690 erau români, 71.503 bulgari şi 94.134 turco-tătari (aceştia din urmă şi-au exprimat dorinţa să trăiască sub administraţie românească). În Caliacra: la un total de 166.911 locuitori, 38.049 erau români, 70.900 bulgari şi 50.525 turco-tătari. Procentual, în Cadrilater, românii reprezentau 21,1 %, bulgarii 37,6 % şi turco-tătarii 38,2 %. Românii şi turco-tătarii reprezentau împreună aproape 60 % din populaţie.13

În urma evacuării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (iunie 1940) la presiunea sovietică, urmată de răpirea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), Bulgaria revizionistă a pretins Cadrilaterul. În fapt, Hitler ceruse statului român să ajungă la o înţelegere diplomatică atât cu Bulgaria cât şi cu Ungaria, în nici un caz doar cu una dintre ele. În acest fel statul român a fost presat să cedeze Bulgariei sudul Dobrogei, Cadrilaterul. Statul român, probabil temându-se de revendicarea şi nordului Dobrogei, a cerut în mod expres să se procedeze la un schimb de populaţie, din Dobrogea de Nord plecând 32.000 de bulgari, în locul lor venind 118.000 de români din sud.

La 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost nevoită să cedeze Bulgariei Cadrilaterul (jud. Caliacra şi Durostor), convenindu-se schimbul etnic de populaţie între „resortisanţi români de origine etnică bulgară” din nordul Dobrogei (jud. Tulcea şi Constanţa) şi „resortisanţi de origine etnică română” din Cadrilater. Cetăţenii români de origine etnică turcă au rămas în Cadrilater devenind cetăţeni bulgari sau au emigrat în Turcia.

Dacă ar fi să analizăm la nivel de grupuri umane emigrarea macedoromânilor, cauzele au fost diverse. Noi am putea enumera: şovinismul statelor balcanice; eşecul politicii culturale a statului român în Balcani produs de căderea Imperiului otoman; distrugerea comunelor macedoromâne provocată de război; sărăcirea datorată războiului şi refugiaţilor greci; aura de stat învingător al Regatului Român (România Mare), care şi-a dublat teritoriu la 1918; fenomenul imitaţiei produs de deplasarea unor grupe mari de oameni în patriile-mamă; influenţa culturală românească produsă în şcolile şi liceele româneşti din Balcani ş.a. Au venit atât macedoromâni din oraşele şi comunele înfloritoare, cât şi păstori din vârfurile munţilor.

Luând ca reper numărul de 5000 familii colonizate şi considerând în medie 5 membri pentru o familie, avem numărul de 25000 de colonişti macedoromâni. La aceştia adăugăm un număr de 5000 de aromâni care, presupunem noi, se aflau înainte de 1920 în ţară. În anul 1948, după ultimul război mondial şi pierderile teritoriale suferite de România (Cadrilater, Basarabia, Ţinutul Herţa), populaţia României număra 15.870.000 locuitori, iar la Recensământul populaţiei din 2001, populaţia României era de 21.698.181. Avem astfel o creştere de 136% a populaţiei în perioada 1948-2001. Aplicând acest procent celor 30000 de macedoromâni, rezultă 34000 de descendenţi ai macedoromânilor. Astfel, astăzi putem vorbi de 41000 de români de sorginte macedoromână în România.

Aşadar, existenţa în România a 50000 de macedoromâni se justifică prin asumarea românităţii strămoşilor lor. Colonizarea în România s-a realizat tocmai în scopul salvării acestei populaţii de la asimilarea la care era supusă în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor culturale specifice.

Note
1 Romulus Şeişanu, Principiul naţionalităţilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 195, reeditare a lucrării din 1935
2 George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920, Bucureşti, 1936, pag. 80
3 C. Noe, op.cit., pag. 33
4 Idem, pag. 35
5 Steriu T. Hagigogu, op.cit., pag. 13
6 Vasile Muşi, op.cit., pag. 94
7 C. Noe, op.cit., pag 47.
8 St. Hagigogu, op.cit., pag 15.
9 C. Noe, op.cit., pag 52.
10 Idem, pp. 53-54.
11 Minorităţile naţionale din România 1918-1925, coord. Ioan Scurtu, Liviu Bouar, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1995, pp. 665-669
12 C. Noe, op.cit., pp. 66-67.
13 Minorităţile naţionale din România 1925-1931, coord. Ioan Scurtu, Ioan Dordea, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, p. 464

http://www.etnologia.ro/grecia_colonizarea_macedoromanilor.php

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu