joi, 8 martie 2012

Comunitatea aromână din Balcani şi din România în 2010


Aura Cumita

Începând cu anul 2009, polemica în jurul chestiunii etnie / non-etnie din sânul comunităţii aromâne a devenit tot mai vizibilă în spaţiul public. În cei douăzeci de ani de după căderea regimului comunist, în cadrul comunităţii aromâne din România – şi după cum se va observa şi din statele balcanice – au avut loc procese de recuperare a memoriei identităţii colective, de redefinire, reconstituire, revendicare, reafirmare, de renegociere a acestei identităţi.
În prezent se poate vorbi de conturarea a trei modalităţi de definire şi autodefinire în raport cu ceilalţi „semnificativi” (voci ale autorităţii, alte identităţi colective). Pe de o parte, există vocile autorităţii istorice, lingvistice care au produs etichetări în termeni de etnie / non-etnie, limbă / dialect şi la care aromânii se raportează în mod diferit: acceptare sau respingere. Pe de altă parte, există o tendinţă în rândul aromânilor, în procesul mai amplu de elaborare a unui discurs identitar, care conştientizează că vocile autorităţii nu reprezintă decât anumite repere în procesul identificării colective şi că de fapt, nu pot fi pur şi simplu acceptate, preluate sau negate la modul absolut. Vocile autorităţii joacă un rol important în procesul de definire a identităţii colective, dar ele se constituie ca factor nu de supremaţie, ci ca unul suplimentar. Astfel trebuie înţeleasă şi mult citata Recomandare 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în ceea ce-i priveşte pe aromâni, venită să semnaleze şi să denunţe politicile puternice de asimilare şi aculturaţie a aromânilor practicate în statele balcanice unde aromânii sunt autohtoni, dar şi în România unde aromânii au venit între 1925 şi 1938 ca şi colonişti.
Mă voi referi în cele ce urmează pe de o parte la politica statului român de a rezolva chestiunea aromânească prin Departamentul pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni, Ministerul Culturii etc. – politică cu care se identifică o parte a aromânilor (1) – iar pe de altă parte la politica dusă de o parte a aromânilor care se concentrează în jurul obţinerii de drepturi minoritare atât în statele balcanice cât şi în România. Aceste două politici apar ca ireconciliabile pentru că ele se construiesc în jurul dihotomiei etnie / non-etnie. La fel de ireconciliabile se prezintă şi rezoluţiile adoptate de cele două părţi cu privire la statutul aromânilor.
În noiembrie 2009, a avut loc Congresul Aromânilor (Congreslu Armânescu), aflat la a treia ediţie şi organizat în Tirana, capitala Albaniei, cu genericul „Armâni tu Uniunea Evropeanâ, azâ ş-tu chirolu di mâni” (Aromânii în Uniunea Europeană, prezent şi perspective). Reprezentanţi ai organizaţiilor aromâne din România şi Albania (Societatea de Cultură Macedo-Română, Fundaţia “Muşata Armână”, Asociaţia “Picurarlu de la Pind”, Asociaţia Culturală “Veria”, Asociaţia Culturală “Cârlibana”, Asociaţia Culturală “Aromânii din Albania”) şi oficiali din diferite domenii culturale şi sociale interconectate s-au întrunit pentru a decide asupra problematicii destinului aromânilor în contextul actual. Participanţii la eveniment, au adoptat o rezoluţie, prin care se arată îngrijorați faţă de dezinteresul statelor de origine a aromânilor faţă de drepturile culturale şi etnice ale acestei comunităţi. De asemenea, participanţii au combătut proliferarea la scară internaţională a unor entităţi „neo-aromâniste“, despre care susţin că au falsă legitimitate, cum ar fi: „Fara Armânească“ (România), „Uniunea Vlahilor din Albania“, „Asociaţia Vlahilor din Albania“ etc. Conducătorii acestor organizaţii din urmă au fost acuzaţi că ar promova artificial drepturile aromânilor (pe care-i descriu ca un popor diferit de cel român) şi că ar fi interesaţi de obţinerea unor beneficii materiale personale.
Rezoluţia cere statului român să-şi asume răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică; să continue şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti, pentru a nu se alimenta frustrările ce ar putea fi speculate şi instrumentalizate de „neo-aromânişti“ (2). Etichetarea drept „neo-aromâniste“ a unor asociaţii de aromâni care îşi manifestă şi îşi decodifică identitatea colectivă altfel decât cea fixată de „vocile autorităţii” dovedeşte că, în ceea ce-i priveşte pe aromâni, discursul politic al statului român manifestă aceleaşi tendinţe paternaliste ca la începutul secolului XX, în timpul celor două războaie balcanice şi în perioada interbelică. Astfel, cererea respectării drepturilor minoritare etnice în statele de origine a aromânilor (a se citi etnie română) accentuează mai degrabă specificul românesc decât pe cel aromânesc. Pe de altă parte, de aceleaşi tendinţe etno-naţionaliste pot fi acuzate şi fundaţiile care au ca scop promovarea culturii române şi în cazul aromânilor, cum este de pildă Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni (3), care cere limbă maternă (a se citi română) în şcoli, în biserici şi mass-media din statele balcanice. În plus, în textul Rezoluţiei, „romanitatea balcanică” a lui Theodor Capidan, prin care acesta îi desemna pe aromânii autohtoni în Balcani, devine „românitate balcanică”. Această rezoluţie a stârnit nemulţumiri din partea Uniunii pentru Cultură a Aromânilor din Macedonia (unica ţară în care aromânii se bucură de drepturi minoritare), care a şi publicat o scrisoare de protest în acest sens (4).
Nu voi stărui asupra acestui discurs, ci doresc să-i opun un altul, care susţine ideea unui popor aromân aparte, diferit de cel român, deci tot un tip de discurs închistat în discursul identitar etnicist. Întâlnirea sau adunarea de la Moscopole (Voskopje, Albania) din 15 August 2010 marchează astfel, un alt eveniment „istoric” opus celui de la Tirana din 2009 al comunităţii aromâne. Organizat sub patronajul Consiliului Internaţional al Aromânilor din Balcani, evenimentul s-a desfăşurat pe perioada a cinci zile (12-16 August). Pe 15 August, duminică, de ziua Adormirii Maicii Domnului – sărbătoare importantă pentru aromâni – s-a citit şi adoptat o rezoluţie prin care aromânii sunt declaraţi popor regional, cerându-i-se comunităţii europene şi statelor în care locuiesc aromânii să fie recunoscut ca atare. „Acest eveniment a fost unul dintre cele mai importante atât din punct de vedere al participării, pentru că au fost acolo în jur de 4500 – 5000 de oameni (5); or de când există armânamea în cele patru state separate, plus România, o sărbătoare de asemenea anvergură nu a mai fost până acum. Scopul a fost de a ne declara popor regional. S-a citit şi o rezoluţie, în care Consiliul Armânilor îşi cere dreptul firesc de a recunoaşte pe armâni drept popor regional (6).” Sintagma „popor regional” este aleasă ca o soluţie de compromis încercând să se evite poziţionarea explicită în dihotomia etnic / non-etnic şi să se aplice şi în cazul identităţii aromânilor modelele identitare colective ale occitanilor, catalanilor etc. Totuși, semnatarii acestei rezoluții văd în aromâni un popor aparte, diferit de cel român, care vorbesc o limbă și nu o formă dialectală a limbii române, iar în adunarea de la Moscopole un eveniment omolog Adunării de la Blaj a românilor. Unele ziare, care au relatat despre acest eveniment, l-au calificat în mod exagerat drept revoluţia de catifea. Această manifestare a condus la o poziţionare acerb critică şi din partea Noii Drepte, al cărei discurs alimentat evident din sentimente ultranaţionaliste se suprapune de această dată, iată, cu cel al mediului academic românesc. Pe de altă parte, premierul Emil Boc (probabil din necunoaştere de cauză?) şi-a exprimat public ataşamentul şi susţinerea aromânilor care au organizat această manifestare a Zilelor Culturii Aromânilor la Moscopole şi care se luptă pentru obţinerea de drepturi minoritare în România.

http://www.resurseculturale.ro/site/?q=node/100

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu