duminică, 4 martie 2012

MACEDOROMÂNII

MACEDOROMÂNII

dr. Emil Tircomnicu

Documentele istorice şi studiile lingvistice atestă că etnogeneza românească s-a desfăşurat pe un vast areal, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Romanizarea tracilor s-a produs după cuceririle romane în Balcani: coasta dalmatină (229 î.Hr.), înfrângerea macedonenilor la Cynocepfalai (197 î.Hr.), supunerea bessilor din Rodopi (71 î.Hr.), înfrângerea tracilor sud-dunăreni de către împăratul roman Antonius (59 î.Hr.), transformarea Misiei în provincie romană (29 î.Hr.), cucerirea Dobrogei (50 d.Hr.), războaiele dacice (101 - 102, 105 - 106 d.Hr.). Stăpânirea romană în Dacia a durat până în anul 271, când a avut loc retragerea administraţiei în sudul Dunării, în faţa înaintării goţilor. Latinizarea tracilor s-a realizat între sec. al II-lea î.Hr. şi al IV-lea d.Hr., prin armată, administraţie şi biserică. Limba latină a fost recunoscută ca limbă de stat în Imperiul Roman de Răsărit până la venirea împăratului bizantin Phokas (602 - 610). În paralel a început introducerea limbii greceşti de către împăraţii bizantini (sec. al IV-lea şi al V-lea). Argument al faptului că limba străromână era vorbită încă în sec. al VI-lea stă celebrul îndemn adresat de un soldat bizantin către însoţitorii săi, în limba părintească, „retorna, retorna, fratre”, în anul 587 (Theophylact Simocattes, Historia; informaţia este repetată de Theophanus Confesor, „torna, torna, fratre”). Evenimentul s-a petrecut la nord de munţii Haemus (Balcani), în timpul împăratului Mauricius, la deplasarea armatei care trebuia să facă faţă invaziei avare.

Ruperea continuităţii teritoriale, care a implicat izolarea în munţi a străromânilor, s-a produs în urma infiltrării slavilor în valea Dunării (sec. al VII-lea şi al VIII-lea). O parte a străromânilor din sudul Dunării au ajuns, cu timpul, prin mici dislocări şi infiltraţii, în Munţii Pindului şi în câmpiile Tesaliei, în locuri ocupate tot de populaţie străromână (este vorba de suprapunerea unor populaţii dislocate din sud peste un strat tot de populaţie de acelaşi caracter etnic). După mai multe secole se produce o a doua migrare a străromânilor care au intrat în legătură cu strămoşii aromânilor (se pot observa unele influenţe reciproce) şi treptat au ajuns în ţinutul Meglen (în sec. al X-lea sau al XIII-lea), formând ceea ce numim comunitatea meglenoromânilor sau a vlaşilor din Meglen.

George Murnu, Tache Papahagi şi Theodor Capidan admit faptul că în Epir, Pind, Macedonia şi Albania au fost realizate colonizări romane. „Roma a colonizat tot şirul munţilor Pind, cu o populaţie adusă din Italia, populaţie care trebuia să fie în mare parte ocupată cu păstoria, pentru a putea să se acomodeze cu felul terenului ce le-a fost dat să păzească”.1 Murnu credea că, retragerea de către Aurelian a legiunilor romane a dus la împingerea unei părţi a populaţiei romanizate peste cea din Pind, iar că venirea slavilor a produs o nouă dislocare, întărind românitatea din Macedonia. La rândul său, Tache Papahagi considera că dislocarea dinspre sud (Moesia Superior) are cauze în invazia slavilor. Asemănarea dintre dialectul dacoromân şi cel aromân ducea la admiterea existenţei unei romanităţi sud-ilirice (Munţii Pindului, Munţii Albaniei) în directă continuitate teritorială cu Moesia Superior. Această continuitate a slăbit treptat, dispărând în sec. al VIII-lea.

Graniţa etnică elenă se găsea la poalele sudice ale Munţilor Pind. Se pare că migrarea străromânilor s-a făcut spre zone ocupate (întărite) de romani şi nu în zone complet necunoscute. Zona din centrul sudic al Iliriei (regiunea Apollonia) şi cea cuprinsă între gurile râurilor Aous (Voiusa), golful Oricon (Valona) şi Dyrrachium (Durazzo) a fost încă din sec. al II-lea î.Hr. „o puternică bază de operaţiuni militare pentru romani”.2 Astfel, se putea susţine teoria „existenţei unei romanităţi în Pind formată dintr-un element autohton altul decât grecesc, dar romanizat, sau din coloni romani”.3 Acesteia i s-a alăturat „masa dislocată din Moesia”, care nu a făcut decât să consolideze poziţiile ocupate de veacuri de populaţia românească. Ipotezele că neamul românesc s-ar fi format numai în stânga sau numai în dreapta Dunării nu stau în picioare, după cum arată studiile de arheologie, lingvistică etc., precum şi numărul mare de români aflaţi de o parte şi de alta a Dunării în raport cu neamurile înconjurătoare, venite târziu în acest spaţiu.

Din studiile făcute asupra dialectelor româneşti şi a limbilor vorbite de popoarele învecinate, Theodor Capidan trăgea concluzia că, în timpul formării limbii române, putem vorbi de o unitate etnică românească, situată atât în nordul, cât şi în sudul Dunării. Limba străromână stă la baza formării dialectelor româneşti din Peninsula Balcanică. În acelaşi timp, influenţa albaneză în limba română arată că străromânii au trăit (în epoca romană) într-un spaţiu învecinat cu poporul albanez. „De la cucerirea Iliriei până la părăsirea parţială a Daciei sub Aurelian, veacuri dearândul s-a menţinut influenţa binefăcătoare a Romei care a schimbat cu desăvârşire faţa Peninsulei Balcanice, prin atâtea îmbunătăţiri aduse în viaţa publică şi privată a locuitorilor, dar mai ales prin introducerea acelui instrument de unificare sufletească, limba, care a reuşit să se impună la toate popoarele băştinaşe. În zadar se vor fi produs pe alocuri unele reacţiuni din partea graiurilor locale. Puţine din ele, cum au fost acele vorbite de tulpinile iliro-trace, din care derivă strămoşii Albanezilor, au izbutit să se salveze.

Cele mai multe din aceste graiuri au continuat să se păstreze vreme mai îndelungată alături de limba latină, împrumutând acesteia unele particularităţi şi lăsând în lexic cuvinte care astăzi... se găsesc cu o egală răspândire în graiul tuturor populaţiunilor care formează neamul românesc. Această deznaţionalizare prin limbă dovedeşte, mai întâi, că penetraţiunea romană în Peninsulă şi Dacia n-a fost un fenomen migratoriu, al doilea, că ea s-a întins în Dacia până în sudul Peninsulei Balcanice. De aceea, nu este nicio exagerare dacă vom repeta ceea ce s-a susţinut în mai multe rânduri că, în epoca de după părăsirea parţială a Daciei sub Aurelian, limba latină a răsunat din Carpaţi până în Pind şi dela ţărmurile Adriaticei până la Marea Egee”.4

Etimologia numelui de vlah este controversată: unii filologi susţin că a apărut pe filieră slavă, provenind de la celticul „volcae”, fiind aplicat tuturor popoarelor romanice. „Sârbii zic Vlah; Bulgarii Vlah; Polonezii Woloh; Celţii Valah; Ruşii Woloh; Turcii Vlah; Maghiarii Oloh; Italienii Vlacho; Francezii Valaque; Englezii Wlach; Germanii Walach; Grecii Vlahos”.5

Există mai multe surse bibliografice privind apariţia vlahilor în istorie: în sec. al VII-lea populaţii latinofone sunt împinse până la Salonic de către slavi, prezenţă atestată în Miracula Sancti Demetri; la mijlocul sec. al IX-lea, vlachorynchinii apar în însemnarea de la mănăstirea Kastamonitu; învăţatului bizantin Kedrenos (sec. XII), povesteşte soarta pe care a avut-o David, un prinţ bulgar, ucis de „nişte vlahi călători”, la anul 976, între Castoria şi Prespa, la locul numit „Stejarii-Frumoşi”.

Răscoala vlahilor din anul 1066 ne este înfăţişată de Kekaumenos, în lucrarea Strategikon (scrisă probabil între anii 1075 - 1078). Răsculaţii (muntenii, plugarii şi orăşenii) au dorit ca să fie conduşi de protospătarul Niculiţă, mergând deci să-i împărtăşească nemulţumirile lor. Acesta a încercat să-i domolească, prilej cu care aflăm că obiceiul vlahilor munteni era să-şi ţină familiile din aprilie până în septembrie „pe munţii cei mai înalţi şi locurile cele mai reci”. O altă informaţie preţioasă constă în faptul că strămoşii aromânilor se îndeletniceau, în acel timp, cu agricultura.

Referitor la spaţiul de provenienţă al vlahilor, cronicarul bizantin Kekaumenos povestea de răspândire a acestora în Elada, pornind de la Dunăre şi Sava, după înfrângerea lui Decebal de către Traian, în războaiele dacice. „Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuiri întărite de natură şi greu accesibile”. 6 Primele întemeieri statale româneşti (vlahe) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru şi Asan (anul 1186), precum şi ţinuturile româneşti (un fel de voievodate sau cnezate), din secolele X - XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproţia) şi Vlahia Superioară (Dolopia).

Dintre cronicarii care au scris despre vlahi, în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, amintim: Ana Comnena – anul 1148 („cei ce duc o viaţă nomadă – pe aceştia limba populară îi numeşte vlahi”7); Ioan Kinamos – anul 1180 („o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia”)8; Beniamin din Tudela – anul 1173 („Aici, e începutul Vlahiei, ai căror locuitori poartă numele de Vlahi. Asemenea căprioarelor de iuţi la fugă ei se coboară în ţara Grecilor ca să despoaie şi să prade. Nimeni nu-i poate ataca prin războiu, nici un împărat nu-i poate supune. Datinele creştineşti nu le păzesc şi-şi dau nume jidoveşti, din care pricină unii spun că sunt de neam evreesc şi că pe Evrei îi cheamă fraţi ai lor şi pe aceştia numai îi atacă, dar nu-i despoaie şi nu-i ucid ca bunăoară pe Greci şi că în sfârşit vieţuiesc fără legi”)9). Nichita Choniates – începutul sec. al XIII-lea („Marea Vlahie se numeşte cuprinsul muntos al Tesaliei”)10). Robert de Clary („Vlahia era o ţară foarte puternică, închisă din toate părţile de munţi şi inaccesibilă pentru oricine.”)11). Laonic Chalcocondyl - anul 1470 („Cum şi neamul care locuieşte din Dacia până în Pind, care se întinde în Thessalia. Vlahi se numesc şi unii şi ceilalţi. Şi n-aş putea să explic şi să spun care din aceştia la care au venit”; „Şi cei din muntele Pind – vlahi îl locuiesc – care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru”)12).

Împărţirea administrativă a zonelor locuite de aromâni era realizată în căpitănate (ţinuturi militare). Căpitanul avea o sabie (semn al investiturii), pe care o transmitea urmaşului său. Adjunctul căpitanului purta numele de pălicar, însemnând voinic (din lat. pollex, degetul mare de la mână). Soldaţii, în număr de 50-300, se numeau armatoli, având ca arme sabie, pumnal şi cartuşiere încinse la brâu. Grecii, observa Ioan Caragiani, nici până la 1900 nu aveau alte nume pentru armă, căpitan, armatol.

Armatolii reprezentau un fel de armată populară care asigura, sub comanda căpitanului, siguranţa în ţinuturile respective. Denumirea de armatol vine din limba latină, reprezentând oameni purtători de arme, iar instituţia este specifică aromânilor.

Datorită poziţiilor strategice în care erau situate comunele aromâneşti căpitănatele nu au putut fi desfiinţate. Ele s-au bucurat de autonomie până la 1740, când s-a încercat desfiinţarea lor cu ajutorul albanezilor musulmani. Căpitanii erau însărcinaţi cu paza trecătorilor şi stabilitatea politico-militară în zonele în care îşi exercitau autoritatea. Această autonomie a căpitănatelor vlahe a făcut ca, de la venirea turcilor şi până la revoluţia grecească din 1821, în mare parte răscoalele să fie conduse de vlahi şi să aibă ca centre de iradiere zonele locuite de ei.

Oraşele aromâneşti aveau avantajul construirii lor într-un mediu geografic greu accesibil, străjuind trecătorile munţilor ca adevărate fortăreţe. Cine dorea să traverseze munţii în siguranţă trebuia să îi aibă prieteni pe căpitani. „În adevăr sunt înspăimântătoare poziţiunile în munţi şi între stâncile prăpăstioase, în care sunt aşezate oraşele româneşti din peninsula Balcanică, care le-au asigurat independenţa în tot veacul de mijloc. Oricine încerca să le cucerească era zdrobit.”13 Şi mai departe: „Nu numai oraşul întreg este o fortăreaţă, dar chiar şi casele sunt aşezate astfel ca una să apere pe cealaltă, apoi fiecare casă la intrare prezintă două laturi ieşite afară pe de-o parte şi alta a uşii şi în aceste laturi sunt un fel de găuri, prin care oamenii din casă pot da cu puştile, sau altădată cu săgeţile sau cu suliţe...”14

Existau 14 căpitănate în Macedonia, Epir şi Tesalia.15 Căpitănatele erau împărţite în subcăpitănate, districte, oraşe şi sate. În caz de revoltă sau război, căpitanii se strângeau şi alegeau conducător pe cel mai viteaz dintre ei. În general, succesiunea se făcea pe baza meritelor militare şi nu a dreptului ereditar. Căpitănatele erau supuse Mamei Sultanului (Sultanei Valide), având o formă administrativă de autoguvernare, fiind independente faţă de autorităţile turceşti. Se plătea o sumă modică în fiecare an, Sultanei Valide, aceasta fiind protectoarea căpitanilor.

Teama turcilor de a-i avea duşmani şi de a nu mai putea controla zonele muntoase pe care aceştia le ocupau a făcut ca aromânii să-şi păstreaza autonomia până în sec. al XVIII-lea. De la 1740 şi până la 1821 albanezii musulmani, sub conducerea paşalelor albaneze, au încercat să desfiinţeze căpitănatele şi să le înlocuiască cu dervan-agaul. Apar astfel numeroase revolte şi războaie locale, conduse de haiduci sau chefti.

Un început al renaşterii naţionale aromâne apare în oraşele din sudul Albaniei, centre comerciale şi focare culturale. Cel mai renumit centru a fost Moscopole. Localitatea Gramoste (distrusa la 1760) avea 40000 locuitori. Apoi Moscopole era în directă corespondenţă cu Linotopi, Niculiţa, Şipisca, Bitcuchi, Nicea, Lânca, Gabrova, Fuşea, Vârteanic.

Certă este însă originea aromânească a locuitorilor, cu toate că aceştia s-au exprimat în cadrul cultural grecesc. Oraşul Moscopole (Voscopole) era situat în sud-estul Albaniei (sud-vest de lacul Ohrida) la o altitudine de 1150 m. Astăzi există un sat pe ruinele fostului oraş. Numărul locuitorilor era de peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 (conform lui Pouqueville), având peste 12000 de case şi 72 biserici. Comercianţii aromâni erau consideraţi greci în toate actele oficiale de până la 1750, mai apoi apărând ca albanezi şi chiar turci. În anul 1774 istoricul german Johann Thunmann, care s-a ocupat de istoria aromânilor, specifica faptul că „locuitorii vorbesc toţi româneşte”. Scrierile referitoare la aromâni, după 1770, arată conştiinţa latinităţii la aceste populaţii (Constantin Hagi Cegani, colonelul englez William Martin Leake, francezii F.C.H.L. Pouqueville şi Ésprit-Marie Cousinéry).

„Moscopolea a fost cel mai mare oraş pe care l-a avut Albania până acum. (anul 1935, n.n.) Astăzi chiar, oraşul vecin Coriţa, locuit de Albanesi şi de Români moscopoleni şi fârşeroţi, şi care a moştenit ceva din însemnătatea Moscopolei, e situat în regiunea cu cea mai mare densitate de populaţie din Albania”.16 Oraşul a fost distrus, prin atacuri succesive, de albanezii musulmani, în anii 1769-1788. Distrugerea oraşului a fost realizată, conform consulului Franţei la Ianina, Pouqueville, de turci şi albanezi. „Hoardele mahometane de Daglii şi Coloniaţi au dat cele dintâi semnalul nenorocirilor, începând să jefuiască şi să asasineze caravanele care frecventau târgul din Voscopole. La rândul lor, beii din Muzachia, sub pretext de a ajuta pe supuşii necăjiţi ai Marelui Senior, puseră garnizoană în oraş şi, după zece ani de devastări, jafuri şi războaie, Voscopolea dispăru de pe suprafaţa Albaniei.”)17. Consulul Franţei la Salonic, Cousinéry, vedea aceiaşi autori („În zilele noastre, oraşul Voscopole se îmbogăţise prin comerţul său cu Germania. Locuitorii clădiseră case foarte frumoase, dar un paşă din Albania, despre care mi s-a spus că era tatăl lui Ali Paşa din Ianina, atacând şi jefuind acest oraş, negustorii s-au împrăştiat”). Valeriu Papahagi explică distrugerea oraşului, conform documentelor veneţiene, prin atitudinea rusofilă din timpul războaielor ruso-turce.

Devastarea oraşului de către albanezii musulmani a dus la un exod masiv al aromânilor în centrele europene, în special în cele comerciale, unde aceştia aveau legături de afaceri. O mare parte s-au stabilit în zonele învecinate din Tesalia, Pind, Macedonia, Serbia (Belgrad, Niş, Srem, Slavonski-Brod, Zemlin), Bulgaria (Peştera-Rodopi, Filippopoli, Veliko-Târnovo), Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Ungaria, Polonia, Italia, Rusia şi Austria. Ei erau percepuţi ca fiind comercianţi greci (afacerile, în mare parte, se desfăşurau în limba greacă), în scurt timp acaparând, mai târziu, comerţul din Austro-Ungaria. Această emigraţie a luat contact cu românii transilvăneni din imperiu, devenind înfocaţi apărători pentru drepturile românilor.

Premergătorii mişcării naţionale aromâne au fost scriitorii aromâni moscopoleni din secolul XVIII, primii care scriu în dialectul aromânesc. Protopopul Th. A. Cavaliotti (originar din Moscopole), a scris în anul 1770 un „Vocabular în trei limbi (aromână, greacă şi albaneză)”. Acest vocabular conţine 1070 cuvinte şi un abecedar latin. Constantin Ucuta Moscopoleanu a publicat la 1797 „Noua Pedagogie”, iar Gheorghe Roza, la 1808, „Cercetări despre Românii de peste Dunăre” (o primă istorie a aromânilor în limba greacă) şi, la 1809, „Despre scrierea şi lectura aromânească”. Costantin Ucuta îndemna la învăţarea limbii materne: „Acceptă lumina aceasta puţină, spre folosul copiilor noştri, căci cred că de mult îţi era dor să vezi acest început pentru neamul nostru, ca uşor să priceapă copiii aceea ce cu pierdere de multă vreme şi cu greutate o pricep în altă limbă.”18

Daniil Moscopoleanu a scris „Învăţătura introducătoare”, în patru limbi - greacă, albaneză, bulgară şi aromână, cu scopul ca fiecare popor să-şi însuşească limba greacă. Daniil era un partizan al grecizării îndemnând pe aromâni să se lepede de limba maternă şi să înveţe greceşte. „Albanezi, Români, Bulgari şi voi ceilalţi de altă limbă bucuraţi-vă şi pregătiţi-vă cu toţii să vă faceţi romei. Lăsaţi limba cea barbară, dialectul şi datinile, încât ele să pară ca nişte poveşti strănepoţilor voştri. Veţi cinsti neamul şi patriile voastre, prefăcându-le greceşti din albano-bulgare.”19 La fel milita şi Neofit Duca pentru asimilarea lingvistică a aromânilor. Mihai Boiagi, profesor la şcoala greacă din Viena, atrăgea excomunicarea Patriarhului din Constantinopol pentru îndrăzneala de a scrie, în limba greacă şi limba germană, La 1813, „Gramatica”. „Aflu că se răspândeşte cartea unui rătăcit al bisericii şi a unui oarecare Boiagi. Ţinta acestuia este de a combate limba greacă din auzul credincioasei noastre turme. Comunicaţi excomunicarea noastră la toţi.”20 Cartea lui Boiagi a avut un succes răsunător printre aromâni. Boiagi răspundea Patriarhiei prin traducerea Scripturii în dialect.

Familiile Sina, Roza, Duca, Maleniţa, Mangiarli, Capra, Calai, Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea, Dona, Cociu, Doda, Musteţa, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcuşu, Dima, Paciurea, Staia, Mihail, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski erau de origine aromânească. Cei mai renumiţi descendenţi ai familiilor moscopolene prin implicarea lor în sprijinirea românismului transilvănean în Imperiul habsburgic au fost Andrei Şaguna, mitropolitul românilor din Ardeal, şi Emanoil Gojdu, marele everghet. Rolul capital pe care Şaguna l-a jucat în istoria Transilvaniei l-a făcut pe Sterie Diamandi să scrie: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură şi civilizaţie aromânească”.21 Gojdu a militat pentru drepturile românilor din Ardeal şi a lăsat, prin testamentul redactat în anul 1869, întreaga avere pentru crearea unei fundaţii care să finanţeze prin burse de studii pe tinerii români ortodocşi. „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, caci m-a facut român; iubirea ce am către Naţiunea mea mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Naţiunii mele”.

Cea de-a doua renaştere naţională aromânească a fost determinată de eşecul revoluţiei de la 1848 care a provocat exodul revoluţionarilor români în Turcia Europeană, unde au intrat în contact cu macedoromânii. Întoarcerea lor şi ocuparea funcţiilor ministeriale a facilitat primele măsuri în favoarea comunităţilor româneşti din Grecia şi Turcia Europeană (elita politică românească a fost activă în sprijinirea naţionalismului aromân - Mihail Kogălniceanu, Take Ionescu, V. A. Urechia, Dimitrie Bolintineanu, mitropolitul Calinic, Chr. Tell, Ion Ionescu de la Brad ş.a.).

Nicolae Bălcescu scria prietenului său, Ion Ghica, despre intenţia pe care ar fi avut-o de a se aşeza între cuţovlahi, socotind „neapărat a developa naţionalitatea într-acest avant-post al românismului”.

Prima carte a unui scriitor dacoromân, Dim. Bolintineanu (de fapt, prin tatăl său Cosmad, de origine aromână, dar afirmat în spaţiul naţional şi cultural nord-dunărean), despre aromânii din Macedonia a fost Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos, scrisă la 1858 şi tipărită la 1863.

De altfel, au existat şi preocupări culturale legate de istroromâni. În anul 1857, Ioan Maiorescu realiza o călătorie în Istria. În paginile revistei „Convorbiri Literare”, anul 1872, se află însemnările acestuia privind „Itinerariul în Istria”, şi modul în care i-a descoperit pe istroromâni.

În 1860 s-a înfiinţat Comitetul Macedo-Român din Bucureşti, comitet care avea drept scop redeşteptarea naţională a fraţilor români din Balcani. Membrii fondatori au fost: Dimitrie Casacovici, Costache şi Iordache Goga, Zisu Sideri, Mihail Niculescu, Toma Tricopol. Comitetul a redactat un Apel către aromâni pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Macedonia. În 1863 intrau în Comitet şi românii câştigaţi de ideea ajutorării macedoromânilor – Christian Tell, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti etc. S-a publicat şi o Proclamaţie către aromâni, prin care se făcea cunoscut scopul Comitetului Macedo-Român, şi anume: de „a dirija introducerea limbii naţionale în toate oraşele şi târgurile româneşti”. Un croitor aromân aflat în Constantinopol, Dimitrie Atanasescu, găsind un astfel de apel, şi-a abandonat afacerea şi a venit la Bucureşti pentru a se face învăţător şi a deschide o şcoală românească în Macedonia. După trei ani de studii, în februarie 1864, a făcut o cerere la domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti. Prim-ministru era Mihail Kogălniceanu, ministrul Instrucţiunii publice – Dimitrie Bolintineanu, secretar general la Ministerul Instrucţiunii – V. A. Urechia.

În urma decretului domnitorului Al. Ioan Cuza, din 16 aprilie 1864, s-a alocat suma de 2000 de lei pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti în Macedonia. La 2 iulie, Dimitrie Atanasescu deschidea prima şcoală românească din Peninsula Balcanică, în casa sa din comuna natală, Târnova. Întâmpinând piedici din partea mitropolitului grec din Bitolia (Benedict), Atanasescu s-a întors în ţară, ocupându-se de editarea unor manuale şcolare pentru aromâni, printre care şi o Gramatică (1865) în dialect. De aici înainte se vor deschide numeroase şcoli şi biserici româneşti în satele, comunele şi oraşele din Grecia şi Turcia Europeană.

Arhimandritul Averchie, stareţ la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos, unde a avut o discuţie cu generalul Christian Tell, se afla la Bucureşti în anul 1862. Pe platoul de la Cotroceni se desfăşura o defilare în faţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Emoţionat, arh. Averchie striga: „Şi eu hiu armăn.” Arh. Averchie se afla în România pentru a administra averea mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Călugării greci l-au rechemat la Athos, imputându-i relaţiile pe care le avea cu guvernanţii români. Averchie s-a retras în satul natal unde a stat o vară, convingându-l pe nepotul său, Ioan Şomu Tomescu, să se înscrie ca bursier la Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1865 a selectat în Macedonia copii care să-şi urmeze studiile în România.

Dăm lista primilor zece copii şi a localităţilor de unde provin, aduşi de arhimandritul Averchie în România în anul 1865: Toli G. Tulliu (Abela); Gheorghe Dauti (Abela); Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli); Domenic Goma (Perivoli); Guşiu Papacostea (Selia); Demetru Papaiachim (Abela); Buşiu M. Savuliu (Abela); Demetru Papinian (Abela); Demetru G. Badralexi (Abela); Nicolae Papilian (Selia). O altă serie de elevi a fost adusă în anul 1867: Ioan G. Gulioti, Constantin Caireti, Demetru Abelian, Constantinescu, Apostol Theodor, Tuliu Caragiani, toţi din Abela; Simion Simota şi Doca din Vlaho-Clisura; G. Perdichi din Perivoli; Constantin Chirana şi Sergiu Dumitrescu din Nevesta; Filip Apostolescu din Ohrid; D. Nicolescu din Magarova.22 Aceştia au urmat cursurile Institutului Macedo-Român de la Sfinţii Apostoli, întemeiat de Averchie la 16 iulie 1865. În anul 1867 şcoala număra 30 de băieţi. Primele şcoli de băieţi înfiinţate în Peninsula Balcanică se aflau la: Târnova (1864, D. Atanasescu), Avdela (1867, A. Mărgărit), Vlaho-Clisura (1868, A. Mărgărit), Ohrida (1868, G. Tomara), Călivele din Veria (1870, Badralexi), Gopeş (1873, D. Cosmescu), Cruşova (1876, I. Cionescu), Neveasta (1875, C. Ionescu), Perivoli (1878, G. Perdichi), Perleap (1878, D. Nicolescu), Bitolia (1878, N. Popilian), Molovişte (1880, Guşu Papa Costa), Hrupişte (1880, C. Ionescu), Magarova (1880, D. Abeleanu), Băeasa (1880, D. Şumba), Samarina (1880, I. Şomu Tomescu), Furca (1880, C. Furceanu), Nejiopole (1881, Guşu Nejiopoleanu), gimnaziul din Bitolia (1881, V. Glodariu, V. Corvin), Constantinopole (1884, T. Iliescu); iar cele de fete: Ohrida (1878, Agatia Apostolescu), Cruşova (1878, Victoria Petrescu), Gopeş (1879, Elisa Cosmescu), Vlaho-Clisura (1881, Alexandrina Calotescu), Bitolia (1881, Alexandrina Bizanti), Molovişte (1881, Venera Chircu), Magarova (1882, Devasta Calevoleni).23 Profesorii au avut de înfruntat numeroase greutăţi din partea grecilor şi a aromânilor grecizaţi, din partea clerului grecesc şi a propagandei paneleniste. Iată ce spune V. Diamandi-Aminceanu: „Toţi aceşti primi apostoli ai românismului din Pind şi din Macedonia, azi trecuţi la nemurire, au îndurat cele mai grozave persecuţii şi prigoniri din cauza intrigilor clerului din Fanar şi ale diferitelor Comitete pangreceşti, încât generaţia tânără Aromână trebuie să aibă un cult pentru aceşti martiri ai Neamului.”24

O poezie scrisă de Constantin Belimace a devenit imnul aromânilor. Legat de acest imn, trebuie spus că Belimace l-a scris la veştile aduse din Macedonia, de către mama sa, referitoare la patimile aromânilor persecutaţi de greci. Andrei Bagav, la citirea acestui imn, declara lui Belimace: „Dacă-i adevărat că-i din popor, apoi ai dezgropat o comoară; dacă-i făcută de tine însă, aceasta-ţi face osul neuitat, frate Costache.”25 Impactul pe care această poezie l-a avut printre aromâni a fost deosebit. „E imnul care a zguduit conştiinţe împietrite, a electrizat masele poporului, a îmbărbătat pe luptători şi a înflăcărat tineretul. Când lupta ajunsese la paroxism, «Părinteasca Dimândare» ţinea loc de rugăciune. Martirii cauzei naţionale mureau cântând Părinteasca Dimândare.”26

Cea mai mare personalitate a românilor macedoneni din perioada renaşterii naţionale, omul providenţial care a ştiut să apere interesele comunităţii sale şi să promoveze înfiinţarea de şcoli şi biserici româneşti, a fost Apostol Mărgărit. Sterie Diamandi, închinându-i lui Apostol Mărgărit un capitol în cartea sa despre personalităţile aromâne, considera: „Nu se poate scrie istoria chestiunii româneşti din Macedonia, fără să se pomenească de Apostol Mărgărit.”27 Mărgărit a militat pentru apropierea dintre România şi Imperiul Otoman, păstrarea imperiului fiind indispensabilă supravieţuirii etnice a aromânilor. O defecţiune apărută în starea politică a Imperiului ar fi aruncat comunităţile româneşti în mâna naţionalismelor balcanice. „Întâiul nostru interes, al Armânilor, este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu fraţii noştri din România: suntem despărţiţi de dînşii prin principate şi regate… O crisă orientală ne-ar da în mânile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creştine şi civilisate, cari, ţinându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ţie şi prin comunitatea de limbă, ne-ar închide şcoalele, ne-ar risipi comunităţile”.

La 5 septembrie 1878, Marele Vizir Savfel Paşa dădea un ordin viziral care prevedea libera exercitare a învăţământului şi a cultului în limba română, autorizând astfel funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia Europeană, cu referire specială la macedoromâni: „Sublima Poartă fiind informată pe de o parte că Românii din Epir, din Tessalia, din Macedonia, din Sangiacul Triccala, din Vilaetul Ianina şi din Vilaetul Şcodra, doresc să înveţe carte în propria lor limbă şi să fondeze şcoli şi pe de altă parte clerul grecesc, îmbulzit de duhurile întunericului, împinge Autorităţile locale să le pună felurite piedici şi chiar să persecute pe profesorii români. Văzând însă că în Imperiul nostru nu este îngăduit nimănui mersul şi deplina executare a cultului şi învăţăturii şcolare, veţi binevoi a face cunoscut funcţionarilor civili ce aveţi sub ascultarea Excelenţei Voastre, că ei nu trebuie să apese pe nici unul din locuitori şi să nu se împotrivească fără pricină la ori şi ce exerciţiu al cultului şi al învăţăturii; iar când ar cere să apere chiar şi să ajute pe învăţătorii români. Conţinutul acestui ordin a fost comunicat printr-o identică scrisoare vizirială Valiului din Ianina. (ss) Savfet”28

Prima manifestare politică a macedoromânilor, ca popor de origine română în Peninsula Balcanică, s-a produs la Congresul de la Berlin, unde o delegaţie a prezentat dezideratele lor.29 Conducătorii aromâni, printre care Apostol Mărgărit, G.T. Papahagi, Miha Papagheorghe-Ciutra, Dina Gargala, Spiru Balamaci şi George Magiari, au protestat la anexarea Tesaliei de către Grecia (1881).

În anul 1879, la 23 septembrie, în sala Ateneului Român, a fost fondată Societatea de Cultură Macedo-Română, având ca preşedinte pe mitropolitul Calinic şi pe V. A. Urechiă secretar general. S-a adoptat o proclamaţie care cerea românilor din Turcia Europeană să-şi trimită copiii la şcolile româneşti şi să deschidă biserici româneşti. Din această Societate făceau parte: Dimitrie şi Ion Ghica, D. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Christian Tell, D. A. Sturza, T. Maiorescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Ioan Caragiani ş.a. Societatea a editat în 1880 revista „Frăţilia întru dreptate” (în aromână şi greacă). La începutul secolului XX, comunitatea aromânilor din Imperiul otoman se manifesta ca o minoritate fidelă Imperiului, datorită perspectivei sumbre care-o aştepta la o eventuală prăbuşire a acestuia.

Intenţiile guvernanţilor români faţă de chestiunea aromână erau clar explicate, de altfel, de doi importanţi oameni politici ai vremii: „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea Românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi, să dea Românilor cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea”30 „Să nu uităm, în privinţa chestiunii Românilor din imperiul otoman, că chestiunea macedoneană, astfel precum s-a adoptat acest termen în ziare, pentru noi nu există, fiindcă acţiunea noastră în Imperiul Otoman este absolut şi pur culturală, şi anume: întâi a întreţine şcolile şi bisericile limbii româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman; şi al doilea a întreţine aceste şcoli şi aceste biserici pentru ca ele să nu devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci un focar de ordine priincios şi garanţie acestui imperiu.”31

În urma asasinatelor săvârşite de antarţii greci şi a protestelor aromânilor, J. Lahovari (fost ministru al Afacerilor Străine) şi Mihai Vlădescu (ministrul Instruc-ţiunii Publice şi al Cultelor) au intervenit la Constantinopol în favoarea aromânilor. S-a convenit pentru numirea a doi inspectori (Nicolae Tacit şi A. Balamaci) care să se intereseze de situaţia şcolilor şi bisericilor din Macedonia. Până în 1905 acestea erau considerate ca fiind tolerate şi funcţionând particular. Osman Paşa a interzis accesul celor doi inspectori în Macedonia, a închis şcoala din Meţova şi biserica din Băiasa, în zilele de Paşti. Guvernul român a protestat, populaţia aromânească s-a revoltat, iar Osman Paşa, Valiul din Ianina, a răspuns prin arestarea fruntaşilor aromâni. Guvernul României a adresat Porţii un ultimatum prin care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice.

Ca urmare a tensionării relaţiilor dintre Imperiul Otoman şi România, Sultanul a promulgat Iradeaua din 9/22 mai 1905, prin care se recunoşteau oficial drepturile aromânilor ca naţiune aparte în imperiu (supuşi valahi), acordându-le drepturi civile, precum şi libera exercitare a cultului şi învăţământului în şcoli proprii. „Maiestatea sa imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în considerare suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesorii numiţi de către zilele comunităţii pentru inspectarea şcolilor lor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Patriarhia din Constantinopol a protestat, iar bandele de antarţi conduse de Athalis Buias şi Kostas Acritas au înmulţit atacurile împotriva satelor aromâneşti din regiunile Veria, Selia, Doliani, Gramaticova, Pleasa, Meglen. Iată ce scria Sterie Diamandi, legat de acest episod tragic din viaţa aromânilor: „Bande de antarţi, sistematic organizate, prădau şi incendiau comunele aromâneşti, omorând fără cruţare bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni. Oraşe întregi, cum e cazul comunelor aromâneşti Gramaticova şi Avdela, au fost incendiate, ziua în amiaza mare.”32

Relaţiile diplomatice dintre Grecia şi România au fost întrerupte de la 13 iunie 1906 până în anul 1911. În Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-Romeni nella Penisola Balcanica, 1940, autorii George Murnu, Nicolae Tacit, Arghir Culina şi Tache Papahagi, referitor la acest episod, scriau că Patriarhatul a dezlănţuit o teribilă persecuţie împotriva conducătorilor comunităţilor româneşti, preoţi, profesori şi notabilităţi. „Bandele armate organizate în Grecia masacrau populaţia care nu se declara greacă. Aplicarea Iradelei imperiale a costat comunitatea românească peste 400 de membri ucişi, dintre care directorii şcolilor române Constantin Ghica din Vlahoclisura, Guşu Marcu din Nijopole, Dem. Şumba din Băeasa. Inspectorul general al şcolilor româneşti, Lazăr Duma, a căzut victimă a unui atentat ocazionat de deschiderea şcolii româneşti din Salonic. Preşedinţii comunităţilor româneşti George Galbagiari din Vlahoclisura, Toli Hagigogu din Veria, Taşula Sega din Florina, N. Petraşincu din Cruşova, I.N. Papahagi din Grebena, I. Papacosta din Samarina au avut aceeaşi soartă. George Pupi din Avdela a fost ucis de mâna mitropolitului grec din Grebena. Celnicii Toli Papa, Sterie Papa şi Costache Puiareu din Avdela au fost şi ei asasinaţi.” Revoluţia Junilor Turci a dat oarecare speranţă pentru mişcarea aromânească. S-a reintrodus Constituţia din 1876, iar partida aromână obţinea un deputat Filip Mişea din Hrupişte, iar ca senator, Nicolae Batzaria din Cruşova, din partea partidului Itihad ve Tereki (Uniune şi Progres), în Parlamentul turc din Constantinopol. A fost o perioadă de efervescenţă naţională pentru aromânii din Balcani prin faptul că au putut accede în instituţiile de învăţământ otomane, au ocupat posturi în instituţiile publice şi au organizat congrese naţionale.

Bucuria a fost însă de scurtă durată iar liderii mişcării aromâneşti s-au dovedit neprevăzători, mizând doar pe menţinerea statu quo-ului în Balcani. „Luaţi de vârtejul luptei naţionale şi furaţi de vraja perspectivei, conducătorii chestiunii macedonene n-au răgazul trebuitor să ia măcar în seamă ipoteza dezmembrării Imperiului Otoman; aşa ceva nu intra în calculele lor.”33

Prăbuşirea Imperiului s-a produs în urma războaielor balcanice din 1912-1913, războaie care au provocat grave pierderi economice în localităţile locuite de aromâni, soldându-se cu „distrugerea totală sau parţială a numeroase aşezări româneşti, închiderea şcolilor şi dărâmarea bisericilor, cu numeroase victime şi cu un exod în continuă amplificare.”34

După înfrângerea Imperiului Otoman de către statele balcanice aliate (Grecia, Serbia, Bulgaria), a apărut conflictul între acestea, pentru împărţirea teritorială. Statul Român a considerat ca exagerate pretenţiile teritoriale ale Bulgariei şi a avertizat în privinţa aceasta. În schimbul neutralităţii păstrate în primul război balcanic, România revendica, pe temei istoric, teritoriul Dobrogei de Sud. Întrucât Bulgaria a refuzat sistematic discuţiile privind delimitarea frontierei şi a atacat simultan statele foste aliate, România a intervenit în conflict împotriva Bulgariei la 27 iunie/10 iulie 1913.

Între 16/29 iulie–28 iulie/10 august 1913 s-au desfăşurat tratativele de la Bucureşti care au stabilit o nouă „realitate politică”35 în Balcani, stabilindu-se frontierele României (Cadrilaterul revenea României) şi ale statelor balcanice. România a militat pentru constituirea unui stat independent macedonean sau a unui stat albano-român. „Încorporarea la Albania este cea mai bună garanţie pentru Macedo-Români dacă constituirea unei Macedonii Autonome este imposibilă.”36 Pindul locuit de aromâni a fost atribuit Greciei, care dădea garanţii României privind funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti de pe teritoriul ei. La fel, Bulgaria şi Serbia dădeau asigurări că minorităţile aromâneşti vor avea drepturile asigurate, numai că textele scrisorilor obligau doar moral, nu şi juridic părţile semnatare. O delegaţie a Societăţii de Cultură Macedo-Române, condusă de George Murnu, Iuliu Valaori şi N.A. Papahagi, a realizat un turneu diplomatic la Berlin, Roma, Viena, Paris şi Londra pentru a pleda cauza macedoromânilor.

Apariţia statelor naţionale balcanice pe teritoriul care aparţinuse Imperiului Otoman a dus la declinul inevitabil al mişcării aromâneşti. Sterie Diamandi îl cita pe fostul consul Constantin Brăileanu, în aprecierea pe care acesta o făcea asupra însemnătăţii Păcii de la Bucureşti: „Din nenorocire, cei care conduceau statul român în acele vremuri critice (1913) - ca şi în altele - nu cunoşteau chestiunea, încât politica ne-a adus la pacea de la Bucureşti, din 1913, care a echivalat cu lovitura de moarte, dată chestiunii macedonene”.37

Atât Serbia cât şi Bulgaria nu şi-au mai respectat semnăturile din Tratatul de la Bucureşti, închizând o parte din bisericile şi şcolile româneşti. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Albania, cu toată contribuţia pe care a avut-o România la formarea acestui stat. După primul război mondial, România Mare a devenit un stat important în spaţiul sud-est european, cu un teritoriu şi o populaţie însemnată, în timp ce regiunea balcanică era răvăşită în urma războaielor şi schimburilor de populaţie.

Datorită presiunii demografice formidabile la care a fost supusă Grecia după Pacea de la Lausanne (20 ianuarie 1923), în rândul aromânilor şi meglenoromânilor din Grecia s-a înfiripat ideea de a se refugia, în anumite condiţii oferite de statul roman, în Patria Mamă. Deoarece densitatea cea mai mică de populaţie era în Cadrilater, s-a indicat ca soluţie o colonizare a 1500 de familii de macedoromâni în Dobrogea de Sud (Cadrilater). Dintre artizanii acestei mişcări de colonizare remarcăm pe Constantin Noe, Sterie Hagigogu, Vasile Muşi, Gheorghe Celea, Dumitru Kehaia.

Cauzele emigrării au îmbrăcat mai multe aspecte: aromânii din Grecia au venit, în special, datorită presiunii demografice ivite prin sosirea grecilor refugiaţi din Asia Mică (cauzele au fost de natură politică şi economică); aromânii din Albania, Bulgaria, Yugoslavia, au venit din motive economice, datorită stării de inferioritate în care se aflau aceste ţări faţă de România. Dacă ar fi să analizăm la nivel de grupuri umane emigrarea macedoromânilor, cauzele au fost diverse. Noi am putea enumera: şovinismul statelor balcanice; eşecul politicii culturale a statului român în Balcani produs de căderea Imperiului otoman; distrugerea comunelor macedoromâne provocată de război; sărăcirea datorată războiului şi refugiaţilor greci; aura de stat învingător al Regatului Român (România Mare), care şi-a dublat teritoriu; fenomenul imitaţiei produs de deplasarea unor grupe mari de oameni în patriile-mamă; influenţa culturală românească produsă în şcolile şi liceele româneşti din Balcani ş.a. Au venit atât macedoromâni din oraşele şi comunele înfloritoare, cât şi păstori din vârfurile munţilor. De asemenea, în Cadrilater s-au repatriat şi macedoromâni din coloniile străine, cum ar fi America. În acest fel au sosit aproximativ 5000 de familii (25.000 de macedoromâni).

În urma evacuării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (iunie 1940) la presiunea sovietică, urmată de răpirea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), Bulgaria revizionistă a pretins Cadrilaterul. Statul român, temându-se de pierderea întregii Dobroge, a cerut să se procedeze la un schimb de populaţie, din Dobrogea de Nord plecând 60000 de bulgari, în locul lor venind 130000 de români din Dobrogea de Sud.

Aromânii, ca întreaga ţară, au trecut prin drama celui de-al doilea război mondial. Mulţi bărbaţi au fost mobilizaţi în rândurile armatei române. Familiile lor au fost colonizate în satele din judeţele Călăraşi, Tulcea şi Constanţa, în casele bulgarilor şi nemţilor plecaţi. Alţii s-au deplasat în satele din Banat, părăsite, de asemenea, de populaţia germană. Aceştia din urmă, în anul 1951, datorită rezistenţei la comunizare, precum şi a conflictului dintre I.B. Tito şi Moscova, au fost ridicaţi şi deportaţi în Bărăgan, sub cerul liber, forţaţi să trăiască aici câţiva ani. Cei din Dobrogea, au avut de suferit datorită rezistenţei armate desfăşurate de haiducii Dobrogei, luptători înarmaţi care nu au acceptat sistemul impus de Moscova.

Multe dintre şcolile româneşti din Balcani au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1945 exista un număr de 30 de şcoli din Grecia.38 La data de 21 februarie 1946, guvernul elen dispunea închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi expulzarea profesorilor români din această ţară. România, Yugoslavia, Bulgaria şi Albania intrau sub control sovietic. Grecia a rămas sub controlul anglo-american, în lumea liberă. În Grecia, în anii 1945-1947 a avut loc un război civil care a atras şi pe aromâni în ambele tabere, mai târziu vlahii fiind acuzaţi de colaboraţionism cu comuniştii. Comunismul a lovit şi în elita aromână din România. Nicolae Batzaria a murit în închisoare, opera sa fiind trecută la index. Theodor Capidan a fost scos din Academie în august 1948 (fiind repus în drepturi la 3 iulie 1990). S-a stins din viaţă în anul 1953, în vârstă de 74 ani. Valul reprimării profesorilor universitari din anul 1948 nu-l ocoleşte nici pe Tache Papahagi care a fost dat afară de la catedră şi pensionat. Multe din lucrările profesorului au rămas în manuscris, fiind editate postum. Papahagi a lucrat intens la Dicţionarul dialectului aromân, care a apărut în anul 1963, iar în anul 1964 a fost numit profesor emerit şi laureat al Premiului de Stat. El a încetat din viaţă la Bucureşti la 17 ianuarie 1977. Nu ştim cum lucrarea lui Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu, 1959, s-a strecurat de cenzura comunistă. Istoria românilor „a fost refăcută”, operele istoricilor români fiind interzise. De asemenea, hărţile care reprezentau imaginea României Mari sau cele etnice erau interzise.

Opera lui Nicolae Iorga era trecută în Publicaţiile interzise (1948), titlurile lucrărilor cenzurate întinzându-se pe patru pagini, p. 207-210, de la nr. 102 la 130. În Publicaţii nedifuzabile (1949), litera I, sunt prezente încă 15 titluri, cuprinse între numerele 27-41.

Iată ce spune Mihai Ungheanu despre această perioadă neagră din istoria culturii române: „Ca şi pentru românii din răsărit, şi pentru aromâni această etapă (1944-1989), care întărea graniţele naţionale şi politicile naţionaliste din jurul României a fost deosebit de gravă. Puţine studii, foarte specializate, mai vorbeau în România publicului despre ei, vlahii balcanici, cum ar fi cele ale lui Silviu Dragomir. Exista în schimb, realitatea vie. Vlahii balcanici erau o puternică evidenţă, viaţa lor fiind totuşi împletită cu cea a fraţilor nord-dunăreni. Vitalitatea lor a învins. La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 a început să se vorbească şi să se scrie despre aceşti români uitaţi, ameninţaţi şă-şi piardă identitatea şi dincolo de amfiteatrele universităţilor şi publicaţiilor academice. Amintim aceste lucruri pentru a preciza de la ce plecăm astăzi, când vorbim despre vlahii balcanici. Una era situaţia lor pe vremea lui I. Neniţescu sau N. Batzaria în jur de 1900, alta este la sfârşitul secolului XX. Blocul romanic oriental este în 1990 şi mai erodat iar conştiinţa identitară comunitară românească, aromânească subminată.” Datorită rezistenţei la comunizare, reprezentanţi ai aromânilor, ca şi ai dacoromânilor făcând parte din clasa mijlocie sau din ţărănimea prosperă, au fost încarceraţi, mulţi pierzându-şi viaţa în gulagul comunist. Cei care au făcut politică în perioada interbelică au fost persecutaţi în mod special.

În Occident s-au refugiat mulţi dintre cei care erau vizaţi de sistemul comunist. Un reprezentant de seamă al aromânilor, Constantin Papanace, fost conducător legionar, a activat în sprijinirea, în continuare, a aromânilor din Balcani, făcând memorii la O.N.U. şi unele organizaţii europene. Papanace a publicat cele două albume Macedo-Române la Biblioteca Română din Freiburg (Germania), primul volum, cel din 1959 fiind dedicat împlinirii a 75 de ani de la întemeierea „Societăţii de Cultură Macedo-Române”, iar cel de-al doilea, din 1965, împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti în Macedonia. În aceste albume semnează numeroase personalităţi culturale, fiind prezente două contribuţii de marcă ale lui C. Papanace: Fermentul Aromân (Macedo-Român) în sud-estul european, vol. I, pp. 309-372, şi Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale etnice la Macedo-Români. Redeşteptarea lor naţională. Studiu istorico-politic, vol. II, pp. 271-402.

În plan ştiinţific, după 1975, s-au publicat şi studii, cu preponderenţă lingvistice, privitoare la macedoromâni. Şi pe plan internaţional studierea dialectului aromân din spaţiul balcanic a căpătat interes. În România au apărut lucrările fundamentale ale lui Tache Papahagi: Dicţionarul Dialectului Aromân, 1963, precum şi lucrările Mic dicţionar folkloric, 1979 şi Grai, folklor, etnografie, 1981. Alte sinteze, studii şi articole se datorează unor personalităţi ca Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Tanaşoca, Nicolae Saramandu, Elena Scărlătoiu, Gheorghe Zbuchea. În ţările europene, au apărut lucrări ale unor specialişti ca Paul Stahl, Neagu Djuvara, P. S. Năsturel. Max Demeter Peyfuss, A. Lazarou, T. Katsangiannis, A. Kolzida, C. Papanace, T. Vukanovici, D. Bojanici, T. J. Winnifrith, N. Caranica. În SUA (la Bridgeport, asociaţia Fărşerotul condusă de Aureliu Ciufecu) şi Germania (la Mannheim şi apoi la Freiburg, Uniunea pentru limbă şi cultură aromână, condusă de V.G. Barba) au început să se desfăşoare, după 1985, congrese internaţionale ale aromânilor, la care au participat numeroase personalităţi culturale şi ştiinţifice.

După 1990 şi în România s-au înfiinţat asociaţii, fundaţii care au avut o activitate bogată în promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, culturii aromâne. S-au desfăşurat festivaluri folclorice, conferinţe ştiinţifice. Din anul 1997 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a introdus un curs opţional pentru clasele I-XII, numit “Cultură şi tradiţii aromâne”.

În anul 1997, Comisia de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333, prin care sunt încurajate statele balcanice să promoveze dialectal aromân, precum şi tradiţiile specifice acestor comunităţi răspândite în Balcani.

Documentele istorice şi studiile lingvistice atestă că etnogeneza românească s-a desfăşurat pe un vast areal, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Romanizarea tracilor s-a produs după cuceririle romane în Balcani: coasta dalmatină (229 î.Hr.), înfrângerea macedonenilor la Cynocepfalai (197 î.Hr.), supunerea bessilor din Rodopi (71 î.Hr.), înfrângerea tracilor sud-dunăreni de către împăratul roman Antonius (59 î.Hr.), transformarea Misiei în provincie romană (29 î.Hr.), cucerirea Dobrogei (50 d.Hr.), războaiele dacice (101 - 102, 105 - 106 d.Hr.). Stăpânirea romană în Dacia a durat până în anul 271, când a avut loc retragerea administraţiei în sudul Dunării, în faţa înaintării goţilor. Latinizarea tracilor s-a realizat între sec. al II-lea î.Hr. şi al IV-lea d.Hr., prin armată, administraţie şi biserică. Limba latină a fost recunoscută ca limbă de stat în Imperiul Roman de Răsărit până la venirea împăratului bizantin Phokas (602 - 610). În paralel a început introducerea limbii greceşti de către împăraţii bizantini (sec. al IV-lea şi al V-lea). Argument al faptului că limba străromână era vorbită încă în sec. al VI-lea stă celebrul îndemn adresat de un soldat bizantin către însoţitorii săi, în limba părintească, „retorna, retorna, fratre”, în anul 587 (Theophylact Simocattes, Historia; informaţia este repetată de Theophanus Confesor, „torna, torna, fratre”). Evenimentul s-a petrecut la nord de munţii Haemus (Balcani), în timpul împăratului Mauricius, la deplasarea armatei care trebuia să facă faţă invaziei avare.

Ruperea continuităţii teritoriale, care a implicat izolarea în munţi a străromânilor, s-a produs în urma infiltrării slavilor în valea Dunării (sec. al VII-lea şi al VIII-lea). O parte a străromânilor din sudul Dunării au ajuns, cu timpul, prin mici dislocări şi infiltraţii, în Munţii Pindului şi în câmpiile Tesaliei, în locuri ocupate tot de populaţie străromână (este vorba de suprapunerea unor populaţii dislocate din sud peste un strat tot de populaţie de acelaşi caracter etnic). După mai multe secole se produce o a doua migrare a străromânilor care au intrat în legătură cu strămoşii aromânilor (se pot observa unele influenţe reciproce) şi treptat au ajuns în ţinutul Meglen (în sec. al X-lea sau al XIII-lea), formând ceea ce numim comunitatea meglenoromânilor sau a vlaşilor din Meglen.

George Murnu, Tache Papahagi şi Theodor Capidan admit faptul că în Epir, Pind, Macedonia şi Albania au fost realizate colonizări romane. „Roma a colonizat tot şirul munţilor Pind, cu o populaţie adusă din Italia, populaţie care trebuia să fie în mare parte ocupată cu păstoria, pentru a putea să se acomodeze cu felul terenului ce le-a fost dat să păzească”. Murnu credea că, retragerea de către Aurelian a legiunilor romane a dus la împingerea unei părţi a populaţiei romanizate peste cea din Pind, iar că venirea slavilor a produs o nouă dislocare, întărind românitatea din Macedonia. La rândul său, Tache Papahagi considera că dislocarea dinspre sud (Moesia Superior) are cauze în invazia slavilor. Asemănarea dintre dialectul dacoromân şi cel aromân ducea la admiterea existenţei unei romanităţi sud-ilirice (Munţii Pindului, Munţii Albaniei) în directă continuitate teritorială cu Moesia Superior. Această continuitate a slăbit treptat, dispărând în sec. al VIII-lea.

Graniţa etnică elenă se găsea la poalele sudice ale Munţilor Pind. Se pare că migrarea străromânilor s-a făcut spre zone ocupate (întărite) de romani şi nu în zone complet necunoscute. Zona din centrul sudic al Iliriei (regiunea Apollonia) şi cea cuprinsă între gurile râurilor Aous (Voiusa), golful Oricon (Valona) şi Dyrrachium (Durazzo) a fost încă din sec. al II-lea î.Hr. „o puternică bază de operaţiuni militare pentru romani”. Astfel, se putea susţine teoria „existenţei unei romanităţi în Pind formată dintr-un element autohton altul decât grecesc, dar romanizat, sau din coloni romani”. Acesteia i s-a alăturat „masa dislocată din Moesia”, care nu a făcut decât să consolideze poziţiile ocupate de veacuri de populaţia românească. Ipotezele că neamul românesc s-ar fi format numai în stânga sau numai în dreapta Dunării nu stau în picioare, după cum arată studiile de arheologie, lingvistică etc., precum şi numărul mare de români aflaţi de o parte şi de alta a Dunării în raport cu neamurile înconjurătoare, venite târziu în acest spaţiu.

Din studiile făcute asupra dialectelor româneşti şi a limbilor vorbite de popoarele învecinate, Theodor Capidan trăgea concluzia că, în timpul formării limbii române, putem vorbi de o unitate etnică românească, situată atât în nordul, cât şi în sudul Dunării. Limba străromână stă la baza formării dialectelor româneşti din Peninsula Balcanică. În acelaşi timp, influenţa albaneză în limba română arată că străromânii au trăit (în epoca romană) într-un spaţiu învecinat cu poporul albanez. „De la cucerirea Iliriei până la părăsirea parţială a Daciei sub Aurelian, veacuri dearândul s-a menţinut influenţa binefăcătoare a Romei care a schimbat cu desăvârşire faţa Peninsulei Balcanice, prin atâtea îmbunătăţiri aduse în viaţa publică şi privată a locuitorilor, dar mai ales prin introducerea acelui instrument de unificare sufletească, limba, care a reuşit să se impună la toate popoarele băştinaşe. În zadar se vor fi produs pe alocuri unele reacţiuni din partea graiurilor locale. Puţine din ele, cum au fost acele vorbite de tulpinile iliro-trace, din care derivă strămoşii Albanezilor, au izbutit să se salveze. Cele mai multe din aceste graiuri au continuat să se păstreze vreme mai îndelungată alături de limba latină, împrumutând acesteia unele particularităţi şi lăsând în lexic cuvinte care astăzi... se găsesc cu o egală răspândire în graiul tuturor populaţiunilor care formează neamul românesc. Această deznaţionalizare prin limbă dovedeşte, mai întâi, că penetraţiunea romană în Peninsulă şi Dacia n-a fost un fenomen migratoriu, al doilea, că ea s-a întins în Dacia până în sudul Peninsulei Balcanice. De aceea, nu este nicio exagerare dacă vom repeta ceea ce s-a susţinut în mai multe rânduri că, în epoca de după părăsirea parţială a Daciei sub Aurelian, limba latină a răsunat din Carpaţi până în Pind şi dela ţărmurile Adriaticei până la Marea Egee”.

Etimologia numelui de vlah este controversată: unii filologi susţin că a apărut pe filieră slavă, provenind de la celticul „volcae”, fiind aplicat tuturor popoarelor romanice. „Sârbii zic Vlah; Bulgarii Vlah; Polonezii Woloh; Celţii Valah; Ruşii Woloh; Turcii Vlah; Maghiarii Oloh; Italienii Vlacho; Francezii Valaque; Englezii Wlach; Germanii Walach; Grecii Vlahos”.

Există mai multe surse bibliografice privind apariţia vlahilor în istorie: în sec. al VII-lea populaţii latinofone sunt împinse până la Salonic de către slavi, prezenţă atestată în Miracula Sancti Demetri; la mijlocul sec. al IX-lea, vlachorynchinii apar în însemnarea de la mănăstirea Kastamonitu; învăţatului bizantin Kedrenos (sec. XII), povesteşte soarta pe care a avut-o David, un prinţ bulgar, ucis de „nişte vlahi călători”, la anul 976, între Castoria şi Prespa, la locul numit „Stejarii-Frumoşi”.

Răscoala vlahilor din anul 1066 ne este înfăţişată de Kekaumenos, în lucrarea Strategikon (scrisă probabil între anii 1075 - 1078). Răsculaţii (muntenii, plugarii şi orăşenii) au dorit ca să fie conduşi de protospătarul Niculiţă, mergând deci să-i împărtăşească nemulţumirile lor. Acesta a încercat să-i domolească, prilej cu care aflăm că obiceiul vlahilor munteni era să-şi ţină familiile din aprilie până în septembrie „pe munţii cei mai înalţi şi locurile cele mai reci”. O altă informaţie preţioasă constă în faptul că strămoşii aromânilor se îndeletniceau, în acel timp, cu agricultura.

Referitor la spaţiul de provenienţă al vlahilor, cronicarul bizantin Kekaumenos povestea de răspândire a acestora în Elada, pornind de la Dunăre şi Sava, după înfrângerea lui Decebal de către Traian, în războaiele dacice. „Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuiri întărite de natură şi greu accesibile”. Primele întemeieri statale româneşti (vlahe) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru şi Asan (anul 1186), precum şi ţinuturile româneşti (un fel de voievodate sau cnezate), din secolele X - XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproţia) şi Vlahia Superioară (Dolopia).

Dintre cronicarii care au scris despre vlahi, în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, amintim: Ana Comnena – anul 1148 („cei ce duc o viaţă nomadă – pe aceştia limba populară îi numeşte vlahi”); Ioan Kinamos – anul 1180 („o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia”); Beniamin din Tudela – anul 1173 („Aici, e începutul Vlahiei, ai căror locuitori poartă numele de Vlahi. Asemenea căprioarelor de iuţi la fugă ei se coboară în ţara Grecilor ca să despoaie şi să prade. Nimeni nu-i poate ataca prin războiu, nici un împărat nu-i poate supune. Datinele creştineşti nu le păzesc şi-şi dau nume jidoveşti, din care pricină unii spun că sunt de neam evreesc şi că pe Evrei îi cheamă fraţi ai lor şi pe aceştia numai îi atacă, dar nu-i despoaie şi nu-i ucid ca bunăoară pe Greci şi că în sfârşit vieţuiesc fără legi”). Nichita Choniates – începutul sec. al XIII-lea („Marea Vlahie se numeşte cuprinsul muntos al Tesaliei”). Robert de Clary („Vlahia era o ţară foarte puternică, închisă din toate părţile de munţi şi inaccesibilă pentru oricine.”). Laonic Chalcocondyl - anul 1470 („Cum şi neamul care locuieşte din Dacia până în Pind, care se întinde în Thessalia. Vlahi se numesc şi unii şi ceilalţi. Şi n-aş putea să explic şi să spun care din aceştia la care au venit”; „Şi cei din muntele Pind – vlahi îl locuiesc – care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru”).

Împărţirea administrativă a zonelor locuite de aromâni era realizată în căpitănate (ţinuturi militare). Căpitanul avea o sabie (semn al investiturii), pe care o transmitea urmaşului său. Adjunctul căpitanului purta numele de pălicar, însemnând voinic (din lat. pollex, degetul mare de la mână). Soldaţii, în număr de 50-300, se numeau armatoli, având ca arme sabie, pumnal şi cartuşiere încinse la brâu. Grecii, observa Ioan Caragiani, nici până la 1900 nu aveau alte nume pentru armă, căpitan, armatol.

Armatolii reprezentau un fel de armată populară care asigura, sub comanda căpitanului, siguranţa în ţinuturile respective. Denumirea de armatol vine din limba latină, reprezentând oameni purtători de arme, iar instituţia este specifică aromânilor.

Datorită poziţiilor strategice în care erau situate comunele aromâneşti căpitănatele nu au putut fi desfiinţate. Ele s-au bucurat de autonomie până la 1740, când s-a încercat desfiinţarea lor cu ajutorul albanezilor musulmani. Căpitanii erau însărcinaţi cu paza trecătorilor şi stabilitatea politico-militară în zonele în care îşi exercitau autoritatea. Această autonomie a căpitănatelor vlahe a făcut ca, de la venirea turcilor şi până la revoluţia grecească din 1821, în mare parte răscoalele să fie conduse de vlahi şi să aibă ca centre de iradiere zonele locuite de ei.

Oraşele aromâneşti aveau avantajul construirii lor într-un mediu geografic greu accesibil, străjuind trecătorile munţilor ca adevărate fortăreţe. Cine dorea să traverseze munţii în siguranţă trebuia să îi aibă prieteni pe căpitani. „În adevăr sunt înspăimântătoare poziţiunile în munţi şi între stâncile prăpăstioase, în care sunt aşezate oraşele româneşti din peninsula Balcanică, care le-au asigurat independenţa în tot veacul de mijloc. Oricine încerca să le cucerească era zdrobit.” Şi mai departe: „Nu numai oraşul întreg este o fortăreaţă, dar chiar şi casele sunt aşezate astfel ca una să apere pe cealaltă, apoi fiecare casă la intrare prezintă două laturi ieşite afară pe de-o parte şi alta a uşii şi în aceste laturi sunt un fel de găuri, prin care oamenii din casă pot da cu puştile, sau altădată cu săgeţile sau cu suliţe…”

Existau 14 căpitănate în Macedonia, Epir şi Tesalia. Căpitănatele erau împărţite în subcăpitănate, districte, oraşe şi sate. În caz de revoltă sau război, căpitanii se strângeau şi alegeau conducător pe cel mai viteaz dintre ei. În general, succesiunea se făcea pe baza meritelor militare şi nu a dreptului ereditar. Căpitănatele erau supuse Mamei Sultanului (Sultanei Valide), având o formă administrativă de autoguvernare, fiind independente faţă de autorităţile turceşti. Se plătea o sumă modică în fiecare an, Sultanei Valide, aceasta fiind protectoarea căpitanilor.

Teama turcilor de a-i avea duşmani şi de a nu mai putea controla zonele muntoase pe care aceştia le ocupau a făcut ca aromânii să-şi păstreaza autonomia până în sec. al XVIII-lea. De la 1740 şi până la 1821 albanezii musulmani, sub conducerea paşalelor albaneze, au încercat să desfiinţeze căpitănatele şi să le înlocuiască cu dervan-agaul. Apar astfel numeroase revolte şi războaie locale, conduse de haiduci sau chefti.

Un început al renaşterii naţionale aromâne apare în oraşele din sudul Albaniei, centre comerciale şi focare culturale. Cel mai renumit centru a fost Moscopole. Localitatea Gramoste (distrusa la 1760) avea 40000 locuitori. Apoi Moscopole era în directă corespondenţă cu Linotopi, Niculiţa, Şipisca, Bitcuchi, Nicea, Lânca, Gabrova, Fuşea, Vârteanic.

Certă este însă originea aromânească a locuitorilor, cu toate că aceştia s-au exprimat în cadrul cultural grecesc. Oraşul Moscopole (Voscopole) era situat în sud-estul Albaniei (sud-vest de lacul Ohrida) la o altitudine de 1150 m. Astăzi există un sat pe ruinele fostului oraş. Numărul locuitorilor era de peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 (conform lui Pouqueville), având peste 12000 de case şi 72 biserici. Comercianţii aromâni erau consideraţi greci în toate actele oficiale de până la 1750, mai apoi apărând ca albanezi şi chiar turci. În anul 1774 istoricul german Johann Thunmann, care s-a ocupat de istoria aromânilor, specifica faptul că „locuitorii vorbesc toţi româneşte”. Scrierile referitoare la aromâni, după 1770, arată conştiinţa latinităţii la aceste populaţii (Constantin Hagi Cegani, colonelul englez William Martin Leake, francezii F.C.H.L. Pouqueville şi Ésprit-Marie Cousinéry).

„Moscopolea a fost cel mai mare oraş pe care l-a avut Albania până acum. (anul 1935, n.n.) Astăzi chiar, oraşul vecin Coriţa, locuit de Albanesi şi de Români moscopoleni şi fârşeroţi, şi care a moştenit ceva din însemnătatea Moscopolei, e situat în regiunea cu cea mai mare densitate de populaţie din Albania”. Oraşul a fost distrus, prin atacuri succesive, de albanezii musulmani, în anii 1769-1788. Distrugerea oraşului a fost realizată, conform consulului Franţei la Ianina, Pouqueville, de turci şi albanezi. „Hoardele mahometane de Daglii şi Coloniaţi au dat cele dintâi semnalul nenorocirilor, începând să jefuiască şi să asasineze caravanele care frecventau târgul din Voscopole. La rândul lor, beii din Muzachia, sub pretext de a ajuta pe supuşii necăjiţi ai Marelui Senior, puseră garnizoană în oraş şi, după zece ani de devastări, jafuri şi războaie, Voscopolea dispăru de pe suprafaţa Albaniei.”). Consulul Franţei la Salonic, Cousinéry, vedea aceiaşi autori („În zilele noastre, oraşul Voscopole se îmbogăţise prin comerţul său cu Germania. Locuitorii clădiseră case foarte frumoase, dar un paşă din Albania, despre care mi s-a spus că era tatăl lui Ali Paşa din Ianina, atacând şi jefuind acest oraş, negustorii s-au împrăştiat”). Valeriu Papahagi explică distrugerea oraşului, conform documentelor veneţiene, prin atitudinea rusofilă din timpul războaielor ruso-turce.

Devastarea oraşului de către albanezii musulmani a dus la un exod masiv al aromânilor în centrele europene, în special în cele comerciale, unde aceştia aveau legături de afaceri. O mare parte s-au stabilit în zonele învecinate din Tesalia, Pind, Macedonia, Serbia (Belgrad, Niş, Srem, Slavonski-Brod, Zemlin), Bulgaria (Peştera-Rodopi, Filippopoli, Veliko-Târnovo), Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Ungaria, Polonia, Italia, Rusia şi Austria. Ei erau percepuţi ca fiind comercianţi greci (afacerile, în mare parte, se desfăşurau în limba greacă), în scurt timp acaparând, mai târziu, comerţul din Austro-Ungaria. Această emigraţie a luat contact cu românii transilvăneni din imperiu, devenind înfocaţi apărători pentru drepturile românilor.

Premergătorii mişcării naţionale aromâne au fost scriitorii aromâni moscopoleni din secolul XVIII, primii care scriu în dialectul aromânesc. Protopopul Th. A. Cavaliotti (originar din Moscopole), a scris în anul 1770 un „Vocabular în trei limbi (aromână, greacă şi albaneză)”. Acest vocabular conţine 1070 cuvinte şi un abecedar latin. Constantin Ucuta Moscopoleanu a publicat la 1797 „Noua Pedagogie”, iar Gheorghe Roza, la 1808, „Cercetări despre Românii de peste Dunăre” (o primă istorie a aromânilor în limba greacă) şi, la 1809, „Despre scrierea şi lectura aromânească”. Costantin Ucuta îndemna la învăţarea limbii materne: „Acceptă lumina aceasta puţină, spre folosul copiilor noştri, căci cred că de mult îţi era dor să vezi acest început pentru neamul nostru, ca uşor să priceapă copiii aceea ce cu pierdere de multă vreme şi cu greutate o pricep în altă limbă.”

Daniil Moscopoleanu a scris „Învăţătura introducătoare”, în patru limbi - greacă, albaneză, bulgară şi aromână, cu scopul ca fiecare popor să-şi însuşească limba greacă. Daniil era un partizan al grecizării îndemnând pe aromâni să se lepede de limba maternă şi să înveţe greceşte. „Albanezi, Români, Bulgari şi voi ceilalţi de altă limbă bucuraţi-vă şi pregătiţi-vă cu toţii să vă faceţi romei. Lăsaţi limba cea barbară, dialectul şi datinile, încât ele să pară ca nişte poveşti strănepoţilor voştri. Veţi cinsti neamul şi patriile voastre, prefăcându-le greceşti din albano-bulgare.” La fel milita şi Neofit Duca pentru asimilarea lingvistică a aromânilor. Mihai Boiagi, profesor la şcoala greacă din Viena, atrăgea excomunicarea Patriarhului din Constantinopol pentru îndrăzneala de a scrie, în limba greacă şi limba germană, La 1813, „Gramatica”. „Aflu că se răspândeşte cartea unui rătăcit al bisericii şi a unui oarecare Boiagi. Ţinta acestuia este de a combate limba greacă din auzul credincioasei noastre turme. Comunicaţi excomunicarea noastră la toţi.” Cartea lui Boiagi a avut un succes răsunător printre aromâni. Boiagi răspundea Patriarhiei prin traducerea Scripturii în dialect.

Familiile Sina, Roza, Duca, Maleniţa, Mangiarli, Capra, Calai, Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea, Dona, Cociu, Doda, Musteţa, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcuşu, Dima, Paciurea, Staia, Mihail, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski erau de origine aromânească. Cei mai renumiţi descendenţi ai familiilor moscopolene prin implicarea lor în sprijinirea românismului transilvănean în Imperiul habsburgic au fost Andrei Şaguna, mitropolitul românilor din Ardeal, şi Emanoil Gojdu, marele everghet. Rolul capital pe care Şaguna l-a jucat în istoria Transilvaniei l-a făcut pe Sterie Diamandi să scrie: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură şi civilizaţie aromânească”. Gojdu a militat pentru drepturile românilor din Ardeal şi a lăsat, prin testamentul redactat în anul 1869, întreaga avere pentru crearea unei fundaţii care să finanţeze prin burse de studii pe tinerii români ortodocşi. „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, caci m-a facut român; iubirea ce am către Naţiunea mea mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Naţiunii mele”.

Cea de-a doua renaştere naţională aromânească a fost determinată de eşecul revoluţiei de la 1848 care a provocat exodul revoluţionarilor români în Turcia Europeană, unde au intrat în contact cu macedoromânii. Întoarcerea lor şi ocuparea funcţiilor ministeriale a facilitat primele măsuri în favoarea comunităţilor româneşti din Grecia şi Turcia Europeană (elita politică românească a fost activă în sprijinirea naţionalismului aromân - Mihail Kogălniceanu, Take Ionescu, V. A. Urechia, Dimitrie Bolintineanu, mitropolitul Calinic, Chr. Tell, Ion Ionescu de la Brad ş.a.).

Nicolae Bălcescu scria prietenului său, Ion Ghica, despre intenţia pe care ar fi avut-o de a se aşeza între cuţovlahi, socotind „neapărat a developa naţionalitatea într-acest avant-post al românismului”.

Prima carte a unui scriitor dacoromân, Dim. Bolintineanu (de fapt, prin tatăl său Cosmad, de origine aromână, dar afirmat în spaţiul naţional şi cultural nord-dunărean), despre aromânii din Macedonia a fost Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos, scrisă la 1858 şi tipărită la 1863. De altfel, au existat şi preocupări culturale legate de istroromâni. În anul 1857, Ioan Maiorescu realiza o călătorie în Istria. În paginile revistei „Convorbiri Literare”, anul 1872, se află însemnările acestuia privind „Itinerariul în Istria”, şi modul în care i-a descoperit pe istroromâni. În 1860 s-a înfiinţat Comitetul Macedo-Român din Bucureşti, comitet care avea drept scop redeşteptarea naţională a fraţilor români din Balcani. Membrii fondatori au fost: Dimitrie Casacovici, Costache şi Iordache Goga, Zisu Sideri, Mihail Niculescu, Toma Tricopol. Comitetul a redactat un Apel către aromâni pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Macedonia. În 1863 intrau în Comitet şi românii câştigaţi de ideea ajutorării macedoromânilor – Christian Tell, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti etc. S-a publicat şi o Proclamaţie către aromâni, prin care se făcea cunoscut scopul Comitetului Macedo-Român, şi anume: de „a dirija introducerea limbii naţionale în toate oraşele şi târgurile româneşti”. Un croitor aromân aflat în Constantinopol, Dimitrie Atanasescu, găsind un astfel de apel, şi-a abandonat afacerea şi a venit la Bucureşti pentru a se face învăţător şi a deschide o şcoală românească în Macedonia. După trei ani de studii, în februarie 1864, a făcut o cerere la domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti. Prim-ministru era Mihail Kogălniceanu, ministrul Instrucţiunii publice – Dimitrie Bolintineanu, secretar general la Ministerul Instrucţiunii – V. A. Urechia.

În urma decretului domnitorului Al. Ioan Cuza, din 16 aprilie 1864, s-a alocat suma de 2000 de lei pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti în Macedonia. La 2 iulie, Dimitrie Atanasescu deschidea prima şcoală românească din Peninsula Balcanică, în casa sa din comuna natală, Târnova. Întâmpinând piedici din partea mitropolitului grec din Bitolia (Benedict), Atanasescu s-a întors în ţară, ocupându-se de editarea unor manuale şcolare pentru aromâni, printre care şi o Gramatică (1865) în dialect. De aici înainte se vor deschide numeroase şcoli şi biserici româneşti în satele, comunele şi oraşele din Grecia şi Turcia Europeană. Arhimandritul Averchie, stareţ la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos, unde a avut o discuţie cu generalul Christian Tell, se afla la Bucureşti în anul 1862. Pe platoul de la Cotroceni se desfăşura o defilare în faţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Emoţionat, arh. Averchie striga: „Şi eu hiu armăn.” Arh. Averchie se afla în România pentru a administra averea mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Călugării greci l-au rechemat la Athos, imputându-i relaţiile pe care le avea cu guvernanţii români. Averchie s-a retras în satul natal unde a stat o vară, convingându-l pe nepotul său, Ioan Şomu Tomescu, să se înscrie ca bursier la Seminarul Central din Bucureşti. În anul 1865 a selectat în Macedonia copii care să-şi urmeze studiile în România.

Dăm lista primilor zece copii şi a localităţilor de unde provin, aduşi de arhimandritul Averchie în România în anul 1865: Toli G. Tulliu (Abela); Gheorghe Dauti (Abela); Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli); Domenic Goma (Perivoli); Guşiu Papacostea (Selia); Demetru Papaiachim (Abela); Buşiu M. Savuliu (Abela); Demetru Papinian (Abela); Demetru G. Badralexi (Abela); Nicolae Papilian (Selia). O altă serie de elevi a fost adusă în anul 1867: Ioan G. Gulioti, Constantin Caireti, Demetru Abelian, Constantinescu, Apostol Theodor, Tuliu Caragiani, toţi din Abela; Simion Simota şi Doca din Vlaho-Clisura; G. Perdichi din Perivoli; Constantin Chirana şi Sergiu Dumitrescu din Nevesta; Filip Apostolescu din Ohrid; D. Nicolescu din Magarova. Aceştia au urmat cursurile Institutului Macedo-Român de la Sfinţii Apostoli, întemeiat de Averchie la 16 iulie 1865. În anul 1867 şcoala număra 30 de băieţi. Primele şcoli de băieţi înfiinţate în Peninsula Balcanică se aflau la: Târnova (1864, D. Atanasescu), Avdela (1867, A. Mărgărit), Vlaho-Clisura (1868, A. Mărgărit), Ohrida (1868, G. Tomara), Călivele din Veria (1870, Badralexi), Gopeş (1873, D. Cosmescu), Cruşova (1876, I. Cionescu), Neveasta (1875, C. Ionescu), Perivoli (1878, G. Perdichi), Perleap (1878, D. Nicolescu), Bitolia (1878, N. Popilian), Molovişte (1880, Guşu Papa Costa), Hrupişte (1880, C. Ionescu), Magarova (1880, D. Abeleanu), Băeasa (1880, D. Şumba), Samarina (1880, I. Şomu Tomescu), Furca (1880, C. Furceanu), Nejiopole (1881, Guşu Nejiopoleanu), gimnaziul din Bitolia (1881, V. Glodariu, V. Corvin), Constantinopole (1884, T. Iliescu); iar cele de fete: Ohrida (1878, Agatia Apostolescu), Cruşova (1878, Victoria Petrescu), Gopeş (1879, Elisa Cosmescu), Vlaho-Clisura (1881, Alexandrina Calotescu), Bitolia (1881, Alexandrina Bizanti), Molovişte (1881, Venera Chircu), Magarova (1882, Devasta Calevoleni). Profesorii au avut de înfruntat numeroase greutăţi din partea grecilor şi a aromânilor grecizaţi, din partea clerului grecesc şi a propagandei paneleniste. Iată ce spune V. Diamandi-Aminceanu: „Toţi aceşti primi apostoli ai românismului din Pind şi din Macedonia, azi trecuţi la nemurire, au îndurat cele mai grozave persecuţii şi prigoniri din cauza intrigilor clerului din Fanar şi ale diferitelor Comitete pangreceşti, încât generaţia tânără Aromână trebuie să aibă un cult pentru aceşti martiri ai Neamului.”

O poezie scrisă de Constantin Belimace a devenit imnul aromânilor. Legat de acest imn, trebuie spus că Belimace l-a scris la veştile aduse din Macedonia, de către mama sa, referitoare la patimile aromânilor persecutaţi de greci. Andrei Bagav, la citirea acestui imn, declara lui Belimace: „Dacă-i adevărat că-i din popor, apoi ai dezgropat o comoară; dacă-i făcută de tine însă, aceasta-ţi face osul neuitat, frate Costache.” Impactul pe care această poezie l-a avut printre aromâni a fost deosebit. „E imnul care a zguduit conştiinţe împietrite, a electrizat masele poporului, a îmbărbătat pe luptători şi a înflăcărat tineretul. Când lupta ajunsese la paroxism, «Părinteasca Dimândare» ţinea loc de rugăciune. Martirii cauzei naţionale mureau cântând Părinteasca Dimândare.”

Cea mai mare personalitate a românilor macedoneni din perioada renaşterii naţionale, omul providenţial care a ştiut să apere interesele comunităţii sale şi să promoveze înfiinţarea de şcoli şi biserici româneşti, a fost Apostol Mărgărit. Sterie Diamandi, închinându-i lui Apostol Mărgărit un capitol în cartea sa despre personalităţile aromâne, considera: „Nu se poate scrie istoria chestiunii româneşti din Macedonia, fără să se pomenească de Apostol Mărgărit.” Mărgărit a militat pentru apropierea dintre România şi Imperiul Otoman, păstrarea imperiului fiind indispensabilă supravieţuirii etnice a aromânilor. O defecţiune apărută în starea politică a Imperiului ar fi aruncat comunităţile româneşti în mâna naţionalismelor balcanice. „Întâiul nostru interes, al Armânilor, este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu fraţii noştri din România: suntem despărţiţi de dînşii prin principate şi regate… O crisă orientală ne-ar da în mânile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creştine şi civilisate, cari, ţinându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ţie şi prin comunitatea de limbă, ne-ar închide şcoalele, ne-ar risipi comunităţile”.

La 5 septembrie 1878, Marele Vizir Savfel Paşa dădea un ordin viziral care prevedea libera exercitare a învăţământului şi a cultului în limba română, autorizând astfel funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia Europeană, cu referire specială la macedoromâni: „Sublima Poartă fiind informată pe de o parte că Românii din Epir, din Tessalia, din Macedonia, din Sangiacul Triccala, din Vilaetul Ianina şi din Vilaetul Şcodra, doresc să înveţe carte în propria lor limbă şi să fondeze şcoli şi pe de altă parte clerul grecesc, îmbulzit de duhurile întunericului, împinge Autorităţile locale să le pună felurite piedici şi chiar să persecute pe profesorii români. Văzând însă că în Imperiul nostru nu este îngăduit nimănui mersul şi deplina executare a cultului şi învăţăturii şcolare, veţi binevoi a face cunoscut funcţionarilor civili ce aveţi sub ascultarea Excelenţei Voastre, că ei nu trebuie să apese pe nici unul din locuitori şi să nu se împotrivească fără pricină la ori şi ce exerciţiu al cultului şi al învăţăturii; iar când ar cere să apere chiar şi să ajute pe învăţătorii români. Conţinutul acestui ordin a fost comunicat printr-o identică scrisoare vizirială Valiului din Ianina. (ss) Savfet”

Prima manifestare politică a macedoromânilor, ca popor de origine română în Peninsula Balcanică, s-a produs la Congresul de la Berlin, unde o delegaţie a prezentat dezideratele lor. Conducătorii aromâni, printre care Apostol Mărgărit, G.T. Papahagi, Miha Papagheorghe-Ciutra, Dina Gargala, Spiru Balamaci şi George Magiari, au protestat la anexarea Tesaliei de către Grecia (1881).

În anul 1879, la 23 septembrie, în sala Ateneului Român, a fost fondată Societatea de Cultură Macedo-Română, având ca preşedinte pe mitropolitul Calinic şi pe V. A. Urechiă secretar general. S-a adoptat o proclamaţie care cerea românilor din Turcia Europeană să-şi trimită copiii la şcolile româneşti şi să deschidă biserici româneşti. Din această Societate făceau parte: Dimitrie şi Ion Ghica, D. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Christian Tell, D. A. Sturza, T. Maiorescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Ioan Caragiani ş.a. Societatea a editat în 1880 revista „Frăţilia întru dreptate” (în aromână şi greacă). La începutul secolului XX, comunitatea aromânilor din Imperiul otoman se manifesta ca o minoritate fidelă Imperiului, datorită perspectivei sumbre care-o aştepta la o eventuală prăbuşire a acestuia. Intenţiile guvernanţilor români faţă de chestiunea aromână erau clar explicate, de altfel, de doi importanţi oameni politici ai vremii: „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea Românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi, să dea Românilor cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea” „Să nu uităm, în privinţa chestiunii Românilor din imperiul otoman, că chestiunea macedoneană, astfel precum s-a adoptat acest termen în ziare, pentru noi nu există, fiindcă acţiunea noastră în Imperiul Otoman este absolut şi pur culturală, şi anume: întâi a întreţine şcolile şi bisericile limbii româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman; şi al doilea a întreţine aceste şcoli şi aceste biserici pentru ca ele să nu devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci un focar de ordine priincios şi garanţie acestui imperiu.”

În urma asasinatelor săvârşite de antarţii greci şi a protestelor aromânilor, J. Lahovari (fost ministru al Afacerilor Străine) şi Mihai Vlădescu (ministrul Instruc-ţiunii Publice şi al Cultelor) au intervenit la Constantinopol în favoarea aromânilor. S-a convenit pentru numirea a doi inspectori (Nicolae Tacit şi A. Balamaci) care să se intereseze de situaţia şcolilor şi bisericilor din Macedonia. Până în 1905 acestea erau considerate ca fiind tolerate şi funcţionând particular. Osman Paşa a interzis accesul celor doi inspectori în Macedonia, a închis şcoala din Meţova şi biserica din Băiasa, în zilele de Paşti. Guvernul român a protestat, populaţia aromânească s-a revoltat, iar Osman Paşa, Valiul din Ianina, a răspuns prin arestarea fruntaşilor aromâni. Guvernul României a adresat Porţii un ultimatum prin care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice.

Ca urmare a tensionării relaţiilor dintre Imperiul Otoman şi România, Sultanul a promulgat Iradeaua din 9/22 mai 1905, prin care se recunoşteau oficial drepturile aromânilor ca naţiune aparte în imperiu (supuşi valahi), acordându-le drepturi civile, precum şi libera exercitare a cultului şi învăţământului în şcoli proprii. „Maiestatea sa imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în considerare suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesorii numiţi de către zilele comunităţii pentru inspectarea şcolilor lor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Patriarhia din Constantinopol a protestat, iar bandele de antarţi conduse de Athalis Buias şi Kostas Acritas au înmulţit atacurile împotriva satelor aromâneşti din regiunile Veria, Selia, Doliani, Gramaticova, Pleasa, Meglen. Iată ce scria Sterie Diamandi, legat de acest episod tragic din viaţa aromânilor: „Bande de antarţi, sistematic organizate, prădau şi incendiau comunele aromâneşti, omorând fără cruţare bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni. Oraşe întregi, cum e cazul comunelor aromâneşti Gramaticova şi Avdela, au fost incendiate, ziua în amiaza mare.”

Relaţiile diplomatice dintre Grecia şi România au fost întrerupte de la 13 iunie 1906 până în anul 1911. În Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-Romeni nella Penisola Balcanica, 1940, autorii George Murnu, Nicolae Tacit, Arghir Culina şi Tache Papahagi, referitor la acest episod, scriau că Patriarhatul a dezlănţuit o teribilă persecuţie împotriva conducătorilor comunităţilor româneşti, preoţi, profesori şi notabilităţi. „Bandele armate organizate în Grecia masacrau populaţia care nu se declara greacă. Aplicarea Iradelei imperiale a costat comunitatea românească peste 400 de membri ucişi, dintre care directorii şcolilor române Constantin Ghica din Vlahoclisura, Guşu Marcu din Nijopole, Dem. Şumba din Băeasa. Inspectorul general al şcolilor româneşti, Lazăr Duma, a căzut victimă a unui atentat ocazionat de deschiderea şcolii româneşti din Salonic. Preşedinţii comunităţilor româneşti George Galbagiari din Vlahoclisura, Toli Hagigogu din Veria, Taşula Sega din Florina, N. Petraşincu din Cruşova, I.N. Papahagi din Grebena, I. Papacosta din Samarina au avut aceeaşi soartă. George Pupi din Avdela a fost ucis de mâna mitropolitului grec din Grebena. Celnicii Toli Papa, Sterie Papa şi Costache Puiareu din Avdela au fost şi ei asasinaţi.”

Revoluţia Junilor Turci a dat oarecare speranţă pentru mişcarea aromânească. S-a reintrodus Constituţia din 1876, iar partida aromână obţinea un deputat Filip Mişea din Hrupişte, iar ca senator, Nicolae Batzaria din Cruşova, din partea partidului Itihad ve Tereki (Uniune şi Progres), în Parlamentul turc din Constantinopol. A fost o perioadă de efervescenţă naţională pentru aromânii din Balcani prin faptul că au putut accede în instituţiile de învăţământ otomane, au ocupat posturi în instituţiile publice şi au organizat congrese naţionale.

Bucuria a fost însă de scurtă durată iar liderii mişcării aromâneşti s-au dovedit neprevăzători, mizând doar pe menţinerea statu quo-ului în Balcani. „Luaţi de vârtejul luptei naţionale şi furaţi de vraja perspectivei, conducătorii chestiunii macedonene n-au răgazul trebuitor să ia măcar în seamă ipoteza dezmembrării Imperiului Otoman; aşa ceva nu intra în calculele lor.”

Prăbuşirea Imperiului s-a produs în urma războaielor balcanice din 1912-1913, războaie care au provocat grave pierderi economice în localităţile locuite de aromâni, soldându-se cu „distrugerea totală sau parţială a numeroase aşezări româneşti, închiderea şcolilor şi dărâmarea bisericilor, cu numeroase victime şi cu un exod în continuă amplificare.”

După înfrângerea Imperiului Otoman de către statele balcanice aliate (Grecia, Serbia, Bulgaria), a apărut conflictul între acestea, pentru împărţirea teritorială. Statul Român a considerat ca exagerate pretenţiile teritoriale ale Bulgariei şi a avertizat în privinţa aceasta. În schimbul neutralităţii păstrate în primul război balcanic, România revendica, pe temei istoric, teritoriul Dobrogei de Sud. Întrucât Bulgaria a refuzat sistematic discuţiile privind delimitarea frontierei şi a atacat simultan statele foste aliate, România a intervenit în conflict împotriva Bulgariei la 27 iunie/10 iulie 1913.

Între 16/29 iulie–28 iulie/10 august 1913 s-au desfăşurat tratativele de la Bucureşti care au stabilit o nouă „realitate politică” în Balcani, stabilindu-se frontierele României (Cadrilaterul revenea României) şi ale statelor balcanice. România a militat pentru constituirea unui stat independent macedonean sau a unui stat albano-român. „Încorporarea la Albania este cea mai bună garanţie pentru Macedo-Români dacă constituirea unei Macedonii Autonome este imposibilă.” Pindul locuit de aromâni a fost atribuit Greciei, care dădea garanţii României privind funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti de pe teritoriul ei. La fel, Bulgaria şi Serbia dădeau asigurări că minorităţile aromâneşti vor avea drepturile asigurate, numai că textele scrisorilor obligau doar moral, nu şi juridic părţile semnatare. O delegaţie a Societăţii de Cultură Macedo-Române, condusă de George Murnu, Iuliu Valaori şi N.A. Papahagi, a realizat un turneu diplomatic la Berlin, Roma, Viena, Paris şi Londra pentru a pleda cauza macedoromânilor.

Apariţia statelor naţionale balcanice pe teritoriul care aparţinuse Imperiului Otoman a dus la declinul inevitabil al mişcării aromâneşti. Sterie Diamandi îl cita pe fostul consul Constantin Brăileanu, în aprecierea pe care acesta o făcea asupra însemnătăţii Păcii de la Bucureşti: „Din nenorocire, cei care conduceau statul român în acele vremuri critice (1913) - ca şi în altele - nu cunoşteau chestiunea, încât politica ne-a adus la pacea de la Bucureşti, din 1913, care a echivalat cu lovitura de moarte, dată chestiunii macedonene”.

Atât Serbia cât şi Bulgaria nu şi-au mai respectat semnăturile din Tratatul de la Bucureşti, închizând o parte din bisericile şi şcolile româneşti. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Albania, cu toată contribuţia pe care a avut-o România la formarea acestui stat.

După primul război mondial, România Mare a devenit un stat important în spaţiul sud-est european, cu un teritoriu şi o populaţie însemnată, în timp ce regiunea balcanică era răvăşită în urma războaielor şi schimburilor de populaţie.

Datorită presiunii demografice formidabile la care a fost supusă Grecia după Pacea de la Lausanne (20 ianuarie 1923), în rândul aromânilor şi meglenoromânilor din Grecia s-a înfiripat ideea de a se refugia, în anumite condiţii oferite de statul roman, în Patria Mamă. Deoarece densitatea cea mai mică de populaţie era în Cadrilater, s-a indicat ca soluţie o colonizare a 1500 de familii de macedoromâni în Dobrogea de Sud (Cadrilater). Dintre artizanii acestei mişcări de colonizare remarcăm pe Constantin Noe, Sterie Hagigogu, Vasile Muşi, Gheorghe Celea, Dumitru Kehaia.

Cauzele emigrării au îmbrăcat mai multe aspecte: aromânii din Grecia au venit, în special, datorită presiunii demografice ivite prin sosirea grecilor refugiaţi din Asia Mică (cauzele au fost de natură politică şi economică); aromânii din Albania, Bulgaria, Yugoslavia, au venit din motive economice, datorită stării de inferioritate în care se aflau aceste ţări faţă de România. Dacă ar fi să analizăm la nivel de grupuri umane emigrarea macedoromânilor, cauzele au fost diverse. Noi am putea enumera: şovinismul statelor balcanice; eşecul politicii culturale a statului român în Balcani produs de căderea Imperiului otoman; distrugerea comunelor macedoromâne provocată de război; sărăcirea datorată războiului şi refugiaţilor greci; aura de stat învingător al Regatului Român (România Mare), care şi-a dublat teritoriu; fenomenul imitaţiei produs de deplasarea unor grupe mari de oameni în patriile-mamă; influenţa culturală românească produsă în şcolile şi liceele româneşti din Balcani ş.a. Au venit atât macedoromâni din oraşele şi comunele înfloritoare, cât şi păstori din vârfurile munţilor. De asemenea, în Cadrilater s-au repatriat şi macedoromâni din coloniile străine, cum ar fi America. În acest fel au sosit aproximativ 5000 de familii (25.000 de macedoromâni).

În urma evacuării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (iunie 1940) la presiunea sovietică, urmată de răpirea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), Bulgaria revizionistă a pretins Cadrilaterul. Statul român, temându-se de pierderea întregii Dobroge, a cerut să se procedeze la un schimb de populaţie, din Dobrogea de Nord plecând 60000 de bulgari, în locul lor venind 130000 de români din Dobrogea de Sud.

Aromânii, ca întreaga ţară, au trecut prin drama celui de-al doilea război mondial. Mulţi bărbaţi au fost mobilizaţi în rândurile armatei române. Familiile lor au fost colonizate în satele din judeţele Călăraşi, Tulcea şi Constanţa, în casele bulgarilor şi nemţilor plecaţi. Alţii s-au deplasat în satele din Banat, părăsite, de asemenea, de populaţia germană. Aceştia din urmă, în anul 1951, datorită rezistenţei la comunizare, precum şi a conflictului dintre I.B. Tito şi Moscova, au fost ridicaţi şi deportaţi în Bărăgan, sub cerul liber, forţaţi să trăiască aici câţiva ani. Cei din Dobrogea, au avut de suferit datorită rezistenţei armate desfăşurate de haiducii Dobrogei, luptători înarmaţi care nu au acceptat sistemul impus de Moscova.

Multe dintre şcolile româneşti din Balcani au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1945 exista un număr de 30 de şcoli din Grecia. La data de 21 februarie 1946, guvernul elen dispunea închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi expulzarea profesorilor români din această ţară. România, Yugoslavia, Bulgaria şi Albania intrau sub control sovietic. Grecia a rămas sub controlul anglo-american, în lumea liberă. În Grecia, în anii 1945-1947 a avut loc un război civil care a atras şi pe aromâni în ambele tabere, mai târziu vlahii fiind acuzaţi de colaboraţionism cu comuniştii.

Comunismul a lovit şi în elita aromână din România. Nicolae Batzaria a murit în închisoare, opera sa fiind trecută la index. Theodor Capidan a fost scos din Academie în august 1948 (fiind repus în drepturi la 3 iulie 1990). S-a stins din viaţă în anul 1953, în vârstă de 74 ani. Valul reprimării profesorilor universitari din anul 1948 nu-l ocoleşte nici pe Tache Papahagi care a fost dat afară de la catedră şi pensionat. Multe din lucrările profesorului au rămas în manuscris, fiind editate postum. Papahagi a lucrat intens la Dicţionarul dialectului aromân, care a apărut în anul 1963, iar în anul 1964 a fost numit profesor emerit şi laureat al Premiului de Stat. El a încetat din viaţă la Bucureşti la 17 ianuarie 1977. Nu ştim cum lucrarea lui Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu, 1959, s-a strecurat de cenzura comunistă. Istoria românilor „a fost refăcută”, operele istoricilor români fiind interzise. De asemenea, hărţile care reprezentau imaginea României Mari sau cele etnice erau interzise.

Opera lui Nicolae Iorga era trecută în Publicaţiile interzise (1948), titlurile lucrărilor cenzurate întinzându-se pe patru pagini, p. 207-210, de la nr. 102 la 130. În Publicaţii nedifuzabile (1949), litera I, sunt prezente încă 15 titluri, cuprinse între numerele 27-41.

Iată ce spune Mihai Ungheanu39 despre această perioadă neagră din istoria culturii române: „Ca şi pentru românii din răsărit, şi pentru aromâni această etapă (1944-1989), care întărea graniţele naţionale şi politicile naţionaliste din jurul României a fost deosebit de gravă. Puţine studii, foarte specializate, mai vorbeau în România publicului despre ei, vlahii balcanici, cum ar fi cele ale lui Silviu Dragomir. Exista în schimb, realitatea vie. Vlahii balcanici erau o puternică evidenţă, viaţa lor fiind totuşi împletită cu cea a fraţilor nord-dunăreni. Vitalitatea lor a învins. La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 a început să se vorbească şi să se scrie despre aceşti români uitaţi, ameninţaţi şă-şi piardă identitatea şi dincolo de amfiteatrele universităţilor şi publicaţiilor academice. Amintim aceste lucruri pentru a preciza de la ce plecăm astăzi, când vorbim despre vlahii balcanici. Una era situaţia lor pe vremea lui I. Neniţescu sau N. Batzaria în jur de 1900, alta este la sfârşitul secolului XX. Blocul romanic oriental este în 1990 şi mai erodat iar conştiinţa identitară comunitară românească, aromânească subminată.” Datorită rezistenţei la comunizare, reprezentanţi ai aromânilor, ca şi ai dacoromânilor făcând parte din clasa mijlocie sau din ţărănimea prosperă, au fost încarceraţi, mulţi pierzându-şi viaţa în gulagul comunist. Cei care au făcut politică în perioada interbelică au fost persecutaţi în mod special.

În Occident s-au refugiat mulţi dintre cei care erau vizaţi de sistemul comunist. Un reprezentant de seamă al aromânilor, Constantin Papanace, fost conducător legionar, a activat în sprijinirea, în continuare, a aromânilor din Balcani, făcând memorii la O.N.U. şi unele organizaţii europene. Papanace a publicat cele două albume Macedo-Române la Biblioteca Română din Freiburg (Germania), primul volum, cel din 1959 fiind dedicat împlinirii a 75 de ani de la întemeierea „Societăţii de Cultură Macedo-Române”, iar cel de-al doilea, din 1965, împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti în Macedonia. În aceste albume semnează numeroase personalităţi culturale, fiind prezente două contribuţii de marcă ale lui C. Papanace: Fermentul Aromân (Macedo-Român) în sud-estul european, vol. I, pp. 309-372, şi Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale etnice la Macedo-Români. Redeşteptarea lor naţională. Studiu istorico-politic, vol. II, pp. 271-402.

În plan ştiinţific, după 1975, s-au publicat şi studii, cu preponderenţă lingvistice, privitoare la macedoromâni. Şi pe plan internaţional studierea dialectului aromân din spaţiul balcanic a căpătat interes. În România au apărut lucrările fundamentale ale lui Tache Papahagi: Dicţionarul Dialectului Aromân, 1963, precum şi lucrările Mic dicţionar folkloric, 1979 şi Grai, folklor, etnografie, 1981. Alte sinteze, studii şi articole se datorează unor personalităţi ca Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Tanaşoca, Nicolae Saramandu, Elena Scărlătoiu, Gheorghe Zbuchea. În ţările europene, au apărut lucrări ale unor specialişti ca Paul Stahl, Neagu Djuvara, P. S. Năsturel. Max Demeter Peyfuss, A. Lazarou, T. Katsangiannis, A. Kolzida, C. Papanace, T. Vukanovici, D. Bojanici, T. J. Winnifrith, N. Caranica. În SUA (la Bridgeport, asociaţia Fărşerotul condusă de Aureliu Ciufecu) şi Germania (la Mannheim şi apoi la Freiburg, Uniunea pentru limbă şi cultură aromână, condusă de V.G. Barba) au început să se desfăşoare, după 1985, congrese internaţionale ale aromânilor, la care au participat numeroase personalităţi culturale şi ştiinţifice.

După 1990 şi în România s-au înfiinţat asociaţii, fundaţii care au avut o activitate bogată în promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, culturii aromâne. S-au desfăşurat festivaluri folclorice, conferinţe ştiinţifice. Din anul 1997 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a introdus un curs opţional pentru clasele I-XII, numit “Cultură şi tradiţii aromâne”.

În anul 1997, Comisia de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333, prin care sunt încurajate statele balcanice să promoveze dialectal aromân, precum şi tradiţiile specifice acestor comunităţi răspândite în Balcani.

_____________________________________________________

1) George Murnu, Istoria românilor din Pind, Vlahia Mare 980 - 1259, Minerva - Institut de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1913, p. 11.
2) Tache Papahagi, O problemă de romanitate sud-ilirică, în „Grai şi Suflet”, vol. 1, fasc. I, Atelierele Socec S.A., Bucureşti, 1923, p. 6.
3) Ibidem, p. 22.
4) Theodor Capidan, Macedoromânii. Etnografie, Istorie, Limbă, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 143.
5) Vasile Diamandi-Aminceanu, Românii din Peninsula Balcanică, Institutul de Arte Grafice Tiparul universitar, 1938, p. 29.
6) Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997, p. 106.
7) Ibidem, p. 112.
8) Ibidem, p. 113.
9) George Murnu, op.cit., 133-134.
10) Ibidem, p. 164.
11) Ion Nistor, Originea Românilor din Balcani şi Vlahiile din Tesalia şi Epir, în „Analele Academiei Române”, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, p. 28.
12) Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, op.cit., p. 127.
13) Caragiani, Ioan, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 114.
14) Ibidem, p. 118.
15) Dem. Abeleanu, Neamul românesc din Macedonia, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 21.
16) Valeriu Papahagi, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,1935, p. 15.
17) Ibidem, p. 135.
18) Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1940, p. 254.
19) Ibidem, p. 376.
20) Vasile Diamandi-Aminceanul, op.cit., p. 103.
21) Sterie Diamandi, op.cit., p. 151.
22) Theodor Burada, Cercetări despre şcoalele româneşti din Turcia, Bucureşti, 1890, p. 16.
23) Theodor Burada, Şcoalele româneşti din Macedonia, în „Convorbiri Literare”, an XXI, nr. 1, 1887, pp. 73-83.
24) Vasile Diamandi-Aminceanul, op.cit., p. 109.
25) Sterie Diamandi, op.cit., p. 380.
26) Ibidem.
27) Ibidem, p. 322.
28) Vasile Diamandi-Aminceanu, op.cit. pp. 109-110; Th. Burada, Cercetări..., 1890, p. 53; Sterie Diamandi op.cit., p. 335.
29) George Murnu, Nicolae Tacit, Arghir Culina şi Tache Papahagi, Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-Romeni nella Penisola Balcanica, 1940.
30) Take Ionescu, Chestiunea Balcanilor, ziarul Conservatorul, 21 martie 1903, apud Ilie Bărbulescu, Românii faţă de Sârbi şi Bulgari, mai ales cu privire la chestia Macedo-Română, Tipografia Universitară A.G. Brătescu, Bucuresci, 1905, p. 58.
31) D.A. Sturza, Camera Deputaţilor, 10 decembrie 1901, apud Ilie Bărbulescu, op.cit., p. 58.
32) Sterie Diamandi, op.cit., p. 33.
33) Ibidem, p. 406-407.
34) Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, op.cit., p. 32.
35) Ibidem, p. 35.
36) Vasile Diamandi-Aminceanu, op.cit., pagina 150 din Tratatul de Pace de la Bucureşti, pp. 134-135.
37) Sterie Diamandi, op.cit., pp. 22-23.
38) Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, op.cit., pp. 335-336, nota 154.
39) Mihai Ungheanu, Despre românii uitaţi sau despre identitate naţională, în “Perenitatea vlahilor în Balcani”, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Aromână Andrei Şaguna, 2003, p. 24.

http://www.etnologia.ro/albania_macedoromanii.php

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu