miercuri, 26 decembrie 2012

Aromanii din Bihor

THEMACEDOROMANIANS FROM BIHOR. PEOPLE ANDDEEDS
Abstract
The social and cultural impact of the macedoromanians on the people and land
of Bihor, was not superficial, but a profound and lasting one. They influenced the
history of these places more by their personal implication in religious – they were
fighters and keepers of the orthodox cult – and cultural actions, than through their
economic activities, in which they have exceled. Although, in time, they have merged
with the native population, their contribution in the development of romanian society
was one of mark.
Key words: macedoromanians, emigration, trade, orthodoxy, culture.
Macedoromânii sau aromânii1
sunt urmaşii populaţiei romanizate din nordul Greciei,
sudul Albaniei, Macedonia şi Bulgaria. Au stârnit mereu interesul cercetătorilor români,
mai ales prin prisma înrudirii lingvistice, dar nu numai, cu limba română. Nu ne vom opri
asupra istoriei fascinante a acestor „români adevăraţi” (aşa îi numea Petre Ţuţea) de la
începuturi, ci din momentul în care, siliţi de o serie de împrejurări potrivnice, vor trebui
să-şi părăsească casele, uneori şi avutul, şi să se îndrepte spre zone mai liniştite. Vom
încerca să scoatem în evidenţă contribuţia unora dintre ei, în speţă cei care vor ajunge pe
meleagurile bihorene, şi impactul social şi cultural pe care l-au avut asupra oamenilor şi
locurilor.
În secolul al XVIII-lea, în urma prigonirilor pornite de turcii musulmani împotriva
populaţiei de origine creştină, românii din Grecia şi Macedonia au hotărât să treacă
Balcanii şi să se stabilească la nord de Dunăre, în Ungaria, Polonia, Galiţia. Când vorbim
despre prigoniri ne gândim mai ales la distrugerea oraşului Moscopole, azi Voskopoje,
situat în sud-estul Albaniei, de către Ali Pasha în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
care pe atunci era al doilea oraş ca mărime şi importanţă după Constantinopol; oraşul
avea o populaţie numeroasă, câteva zeci de mii de locuitori, biserici, o tipografie şi chiar
o Academie. Distrugerea oraşului Moscopole va fi „evenimentul major care a accelerat
mişcarea deja începută de emigrare a aromânilor şi-i va da amploarea unui exod”
 După  distrugerea acestui mare centru cultural şi comercial, familiile avute se vor îndrepta spre
centre din Imperiul Habsburgic, iar cele mai sărace spre Macedonia şi Serbia. Ca urmare a acestei descinderi, unii dintre ei s-au polonizat (Grabovsky, Adamovsky, Mutovsky), alţii s-au maghiarizat (Horváth, Eötvös, Baráty, Simonyi), iar unii s-au sârbizat (Rakovici, Paljevici)
Trebuie să precizăm că este vorba doar de o schimbare a numelui,
condiţionată de ţara în care s-au stabilit; îşi vor păstra însă credinţa şi obiceiurile strămoşeşti.
O bună parte totuşi îşi va păstra numele orignal: Dera, Muciu, Guda, Sina, Dumba, Şaguna ,etc.
Printre aceşti emigranţi, îi întâlnim atât pe acei negustori care practicau comerţul
ambulant, cât şi pe cei grupaţi în aşa numitele „companii”, capabile să poarte tratative
la cel mai înalt nivel.
 O bună parte dintre aceştia au poposit şi în zona Bihorului; după alungarea turcilor în 1692 s-au stabilit la Oradea unde treptat au reuşit să pună pe picioare comerţul decăzut. Aceştia au avut „o mică organizaţie bisericească ortodoxă”în Oradea-Velenţa, iar slujbele se ţineau la biserica ortodoxă sârbă. Cum nu avea un preot stabil, comunitatea aducea călugări de la Muntele Athos, care poposeau aici pentru o vreme, după care se îndreptau spre alte nuclee aromâneşti din oraşele Ungariei: Szentes, Agria, Mişcolt, Budapesta ş.a.8.
Macedoromânii au făcut parte din companiile orientalerăspândite pe un întins
teritoriu, de la Tokai pe Tisa până la Sibiu şi Braşov, companii în care vor intra şi români
 În marea lor majoritate aceste companii erau calificate drept „greceşti”. Din cauza numărului
relativ redus de negustori aromâni care făceau comerţ în Occident, ei au fost nevoiţi să se
grupeze alături de greci în astfel de „asociaţii” să le spunem, pentru a-şi apăra interesele
şi identitatea religioasă vizavi şi în raport cu ceilalţi negustori, cei mai mulţi catolici sau
evrei. Privind din altă perspectivă, era oarecum normal ca străinii să-i numească „greci”
şi pe aromâni, mai ales că în acea vreme conceptul de naţionalitate era vag definit şi
înţeles. Termenul de „grec” căpătase o conotaţie religioasă (catolicii îi numeau grecipe
toţi ortodocşii din Imperiul Otoman) mai întâi de toate, dar totodată îşi schimbase înţelesul
etnic în unul social, de negustor. „Grecul” era în primul rând comerciant, aşa că oamenii
bogaţi, indiferent de origine, fie că erau albanezi, bulgari sau macedoromâni, se numeau
„greci”. Înainte de apariţia unei conştiinţe etnice proprii la aromâni, cel mai important
aspect al identităţii lor a fost apartenenţa la „millet” (creştin ortodox) şi apoi la grupul
profesional (păstor, comerciant etc.). Dar, cunoaşterea limbii greceşti era cheia spre accesul
la educaţie şi la un statut social superior. Theodor Capidan spunea: „Ceea ce deosebeşte
pe Macedoromân, ţăran sau orăşan, de un Grec, Albanez sau Bulgar, este acea energie
proprie, care, oriunde şi în orice împrejurări s’ar găsi el, îl face capabil să-şi croiască mai
repede un drum în viaţă, cu o ascensiune în domeniul economico-social şi cultural, prin
obişnuinţa la celelalte popoare balcanice”.Şi, într-adevăr, macedoromânul s-a dovedit a
fi un om al timpului nou, care s-a implicat afectiv şi efectiv în ceea ce şi-a dorit să realizeze,
chiar dacă nu a făcut-o pentru înălţarea materială şi spirituală a poporului său, ci pentru
popoarele alături de care a convieţuit (greci, sârbi, români).
Referindu-ne la principalele lor preocupări, cea mai importantă a fost, fără dar şi poate,
comerţul. Muncitori, economi, plini de iniţiativă, aromânii au fost negustori înnăscuţi. Din
porturi precum Valona, Durazzo şi Raguza transportau în interiorul Peninsulei Balcanice
mărfuri aduse din Italia prin Veneţia şi Trieste. În secolele XVII-XVIII ei se vor implica în
comerţul terestru şi maritim într-o proporţie mult mai mare decât înainte, favorizaţi fiind de
decăderea Raguzei şi interesul arătat de negustorii francezi, după reînnoirea capitulaţiilor
de către Poartă, de a negocia direct, fără intermediari, cu partenerii lor balcanici.  Treptat,
comerţul lor va căpăta mai mult un caracter terestru, îndreptându-se spre Belgrad, Austria,
Ungaria ş.a.
Cei mai mulţi negustori macedoromâni din Ungaria se aflau în părţile transilvane.
Prezenţa unei companii comerciale greceşti– ceha seu societas mercatorumeste atestată şi
la Oradea. Constituită în 1722 prin sancţiune imperială, compania era de fapt o breaslă a
comercianţilor orădeni. Statutele acesteia vor fi aprobate în urma memoriului întocmit de
fruntaşii comunităţii: Cristof Ioan Cromer, Petru Arseni, Demetriu Erdelyan, Mihail Soffia,
Ioan Pandocsay şi Gheorghe Guso. Acest act va fi urmat de un Contractus Mercatorum
încheiat tot în 1722 între consiliul orăşenesc şi Mihai Kiss, Demetriu Erdelyan, Gheorghe
Puss (Guso?), Ioan Pandocsay, Petru Arseni, Gheorghe Püspöki, Tamas Görög, Ignaţiu Rácz
şi Ioan Papp; în schimbul serviciilor comerciale aduse comunităţii, aceştia puteau să-şi
construiască prăvălii din cărămidă care urmau a fi scutite de impozit pe o perioadă de
trei ani, iar după moarte le puteau lăsa moştenire familiilor lor. În documentele vremii
negustorii macedoromâni apar trecuţi cu numele de „greci”. Nume precum Driva, Iantso,
Niri, Cosperda, Pitzis, Theodorovici, Taszi, Csitiri, Arseni, Soffia, Guso, Görög, Rácz par să
indice originea macedoromână a acestora.
La 1716 era ales primar al oraşului Oradea Samuilă Horváth, mare comerciant de
vite de origine macedoromână; acesta, încă din timpul stăpânirii turceşti, bucurându-se de
autoritate şi încredere în faţa paşei ce comanda cetatea, „a căutat să uşureze necazurile şi
suferinţele cetăţenilor fără deosebire de limbă şi religie supuşi stăpânirii turceşti, plătind
de mai multe ori din avutul său impozitul cerut cetăţenilor de stăpânirea turcească”.
Va fi chiar printre cei trimişi la Curtea din Viena în calitate de reprezentant al românilor,
„grecilor” şi sârbilor pentru a apăra drepturile naţiunii ortodoxe din Oradea.
Comercianţi macedoromâni purtând numele de Horváth (Georg, Ioan, Steph, Nicol,
un alt Ioan, Franc, Mich) sunt menţionaţi alături de alţi negustori de aceeaşi origine (Kotsis,
Laza, Liptak, Karátson, Popovits, Rátz) într-un registru de pe la 1780, registru ce conţine
cel mai probabil numele membrilor unei companii comerciale şi o serie de date de ordin
personal, cum ar fi vârsta, religia, profesia etc.. Există macedoromâni şi printre cei aflaţi la
conducerea treburilor orăşeneşti: Pita Dimitrie, Arseni Petru, Raţ Ştefan, Suci Mihai, George
Gusi, Ioan Papp, Ignaţie Görög, Nistor Raţ, Francisc Lengyel, Teodor Görög, Ioan Pandachi,
George Püspöki, Constantin Rosvany, Dimitrie Costa, Andrei Nyiri23. Dr. Constantin Pavel
remarca faptul că „Oradea-Mare sub orice raport era indicată să devie una din cele mai
puternice colonii greceştiîn tot decursul veacului XVIII. Încă la 1714 în Oradea aproape
toţi negustorii, comercianţi şi alţi contribuabili cu avere, erau Greci(adică macedoromâni
după cum indică şi numele lor: Driva, Roszvány, Iantso, Niri, Püspöki, Cosperda, Pitzis,
Theodorovits, Kristoffy, Taszi, Poynar, Csitiri), Sârbi şi Români”. Macedoromâni se
regăsesc şi printre locuitorii Beiuşului: ispanul (un fel de prefect) Dan Georgiu, primarul
Laza Petru, protopopul Gheorghe Vidrai, preotul Dimitrie Papolţi, credincioşi cu stare
precum Chist Istoe şi Paul Urs, cantorul Marcu Dumitru şi învăţătorul Ioan Popovici.
Macedoromânii vor marca istoria acestui pământ românesc, mai puţin prin activităţile
lor cu caracter economic şi mai mult prin contribuţiile lor în domeniul construcţiilor
religioase şi al vieţii culturale. Mari luptători şi păstrători ai credinţei ortodoxe, ei s-au
numărat printre cei mai mari binefăcători ai lăcaşurilor de cult din Transilvania. Theodor
Capidan spunea că nu există biserică care să nu fi beneficiat de suportul material al unei
familii de macedoromâni.
În 1702, doi reprezentanţi ai unei companii comerciale din Oradea, Ladislau Sereşti
şi Gheorghe Guri, cereau să li se permită ridicarea unei biserici noi în locul celei vechi,
aflate în ruină, o biserică supusă vlădicăi de Cenad şi Ineu. Aici îşi vor găsi odihna de veci
familii precum Gavra, Püspöki, Pudera, Jiga.
Biserica din Beiuş ce poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril a fost ridicată
cu sprijinul comunităţii macedoromâne; familiile Neta, Drolla, Stupa şi Hadsi au sprijinit
material locuitorii beiuşeni pentru a-şi ridica „o biserică de piatră, mare, şi frumoasă”28.
Este vorba despre biserica construită la 1784, „Biserica din Deal”, în locul vechii biserici
de lemn ridicată pe la 1733 şi mutată la Delani (au contribuit şi la ridicarea altor biserici
cum ar fi cele de la Budureasa, Cărbunari şi Remetea). Comunitatea ortodoxă din Beiuş,
sprijinită de negustori macedoromâni, ceruse Locotenenţei Regale din Pesta, printr-o jalbă
redactată la 1777 de către preotul Mihai, permisiunea de a ridica o biserică pe dealul din
marginea comunei, pentru cei 520 de credincioşi30. Comisia însărcinată atunci să cerceteze
situaţia a concluzionat că, deşi se îndeplineau condiţiile necesare zidirii lăcaşului de cult,
acest lucru nu era posibil deoarece ar fi jignit pe uniţi care aveau doar o biserică de lemn.
„Cronica parohiei greco-orientale din Beiuş” menţionează o serie de donaţii făcute de
macedoromâni către biserica şi şcoala din localitate: în 1797 Iosif Hadsi donează o parcelă
de pământ bisericii, iar în 1809 Netye Toader „dăruieşte pe vecie” şcolii casa cu intravilanul
precum şi 100 de florini maghiari pentru plata învăţătorului. Şcoala naţională mixtă
înfiinţată pe la 1779 va primi numeroase fonduri din partea comunităţii macedoromâne;
aici, „avându-se în vedere pretensiunile comercianţilor «greci», bine înstăriţi şi jertfelnici
cum erau, se predă şi l. elină, latină, germană pe lângă cea românească”. Această şcoală
va funcţiona până în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, când nemaiprimind ajutoare
din partea macedoromânilor (numărul acestora se va reduce considerabil) se va separa în
două părţi, în două confesiuni.
„Cei dintâi ctitori şi fondatori şi în acelaşi timp cei mai mari binefăcători ai bisericei
noastre sunt Mihai Püspöki şi Mihai Kristoff a căror amintire va dăinui cât timp va exista
biserica ortodoxă din Oradea. Aceşti doi fruntaşi pe care providenţa dumnezeiască i-a pus
în fruntea comunităţii din Oradea între cele mai grele împrejurări şi chiar în timpul cât se
da cea mai înverşunată luptă pentru estirparea ortodoxiei (aluzie la încercările prelaţilor
catolici şi uniţi de a-i împiedica pe ortodocşi să aibă o şcoală, o biserică în oraş)..., au adus
cele mai multe şi mai mari jertfe materiale şi morale pentru întemeierea parohiei, apoi a
şcoalei ortodoxe şi mai pe urmă a exoperat concesiunea pentru clădirea bisericii în cel mai
de frunte loc al oraşului şi exerciţiul public al cultului ortodox”. Familiile Püspöki şi Kristoff
au fost înnobilate de împăratul Leopold al II-lea prin aşa-numite Litterae Armales, decrete
de înnobilare prin care persoane sau familii cu avere sau care s-au afirmat în războaie erau
ridicate la rang nobiliar. Cei doi ctitori mai importanţi ai sfântului lăcaş erau consilieri la
Curtea de Apel (chiar vor fi aleşi consilieri pe viaţă în 1817 deoarece „au lucrat totdeauna
pentru binele cetăţenilor şi prosperarea oraşului”), strânseseră ceva avere din care au
contribuit bucuroşi cu diverse sume şi obiecte de cult la înălţarea bisericii; cei doi nobili
chiar au luat drumul Vienei spre a prezenta personal împăratului Iosif al II-lea cererea lor
de liberă practică a religiei ortodoxe. În semn de apreciere pentru eforturile depuse, cei
doi apar cu titlul de ctitori ai lăcaşului de cult iar osemintele lor şi-au găsit odihna veşnică
în cripta din interiorul bisericii.
Clopotele bisericii păstrează inscripţii cu numele celor care au făcut donaţii. De pildă,
pe clopotul cel mare este scris: „Acest clopot s’a făcut pe seama sfintei biserici neunite din
Oradea-Mare, cu hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prin cheltuiala
norodului grecescşi românesc neunit în anul 1803 în luna lui August, fiind întâi între
titori Püspöki Mihai şi Dimitrie Driva. Ad dei gloriam fusa sum per Franciscum Millner,
Budae, Anno 1803”. Pe alte două clopote găsim: „Acest clopot s’a făcut prin cheltuiala
norodului grecesc, sârbesc şi românesc în anul 1804. Francisc Millner, Buda”. Chiar o
rudă a episcopului unit Moise Dragoş, „Jupâneasa Dragoşi Teodora, soaţa jupânului Stupa
Teodor, neguţător”, se număra printre cei care făceau donaţii bisericii.
Donaţii s-au făcut de către comunitatea macedoromână şi Vechii Catedrale din
Velenţa: o candelă ornată cu scena Răstignirii Domnuluieste, potrivit inscripţiei în limba
greacă, dania „A lui Theodor Rusi, 1775”, iar candelabrul mare cu doisprezece braţe
lucrat în metal ornamentat a fost donat în 1781 de către Dimitrie Para şi familia sa. Chiar
în curtea Catedralei au fost descoperite două morminte din secolul al XVIII-lea apartinând
fraţilor Mag, comercianţi macedoromâni şi cel mai probabil binefăcători sau chiar ctitori
ai lăcaşului.
Dovadă a legăturilor ce s-au păstrat între macedoromânii de aici şi cei de pe
meleagurile natale stau diverse donaţii primite de Biserica cu Lună, cum ar fi o masă
cioplită din marmură neagră sau o cădelniţă de argint. Astfel de donaţii au fost primite şi
de Catedrala Ortodoxă din Velenţa, dovada fiind un potir de argint ornat cu vrejuri stilizate
şi ciorchini de struguri.
Şi dacă am vorbit despre lăcaşuri de cult care au beneficiat de sprijinul material al
comunităţii macedoromâne, trebuie să avem în vedere şi că din sânul acestei comunităţi
s-au ridicat câteva feţe bisericeşti a căror activitate a fost pusă în slujba oamenilor de
aici şi a credinţei. Episcopul Efrem Veniamin, cel confirmat de diploma imperială din
martie 1695, dată de împăratul Austriei Leopold al II-lea, ca episcop al Oradiei, a fost, se
pare, de origine macedoromână. Prin această diplomă, împăratul confirma privilegiile
mitropolitului din Karlovitz şi jurisdicţia peste mai multe episcopii, printre care şi cea a
Oradiei, pe al cărei episcop îl aminteşte49. Efrem fusese sfinţit de patriarhul sârb Arsenie,
cel care fugise din calea turcilor, cu mii de credincioşi sârbi, şi emigrase în Ungaria. În
timpul prigoanei pentru catolicizare a fost închis şi apoi forţat să se unească, fiind numit
la intervenţia lui Ioan Gabeltici, un iezuit, episcop al sârbilor uniţi. Deoarece va regreta
pasul făcut, patriarhul Arsenie îl va ierta şi îl va trimite într-o eparhie din Imperiul Otoman.
Alţi cercetători sunt de părere că a plecat spre Ţara Românească din cauza angrenării sale
într-un conflict cu episcopul Aradului. Efrem Veniamin a păstorit credincioşii de pe aceste
meleaguri până pe la 1707, în vremea răscoalei curuţilor, cum notează el însuşi în câteva
rânduri pe o pagină a Tipiconuluiimprimat la Veneţia în secolul al XVII-lea şi primit cadou
de la mitropolitul Sucevei în 1691. Nicolae Firu, având la bază argumente toponimice
şi de natură bisericească, a admis că, în ciuda faptului că timpul şi circumstanţele în care
Efrem a ajuns la Oradea au rămas necunoscute, „el se afla aici încă din timpul ocupaţiei
turceşti şi că armatele împărăteşti, la ocuparea cetăţii Oradea de la Turci, în anul 1692,
l-au găsit aici”.
Episcopul ortodox Petru Hristofor (1708-1712), cel care i-a urmat lui Efrem, a făcut
parte, după spusele istoricului sibian Mircea Păcurariu, dintr-o familie de macedoromâni
stabiliţi la Oradea. Despre acesta aminteşte un preot bihorean, care la o anchetă religioasă
din 1754-1756 a declarat că a fost hirotonit de episcopul Bihorului, Petru Hristofor.
Probabil că episcopul orădean a avut legături cu episcopul Râmnicului, viitorul mitropolit
al Ţării Româneşti Antim Ivireanul, şi tot probabil că de la el au ştiut credincioşii ortodocşi
din Beiuş să-i spună vicarului ungur Mihai Kebel, venit să-i atragă spre unire, că nu se
vor supune unui alt episcop şi să le arate „carte” de la Antim. Petru Hristofor a fost
ultimul episcop care a hirotonit preoţi în Oradea. După înfrângerea răscoalei curuţilor, prin
decretul leopoldin din 8 octombrie 1711 Episcopia Ortodoxă de Oradea a fost desfiinţată,
singura episcopie recunoscută fiind cea Romano-Catolică.
Episcopul vicar Melentie Covaci (1700? – 1770) este originar dintr-o familie emigrată
la începutul secolului al XVIII-lea din Macedonia şi aşezată în părţile Ineului (Bocsig, jud.
Arad). În 1734 episcopul sârb al Aradului, Isaia Antonovici, îl va hirotoni preot pentru
parohia Bocsig după informaţiile unora, iar potrivit altora pentru comuna Fughiu-Oşorhei
de lângă Oradea. Ulterior va trece la unire. Va fi numit preot în Diosig şi protopop de
Oradea. A fost primul episcop sufragan al diecezei de Oradea. În 1756 a avansat ideea
construirii a două seminarii, unul destinat pentru 24 de elevi iar celălalt pentru 12 clerici,
dar împărăteasa Maria Tereza a considerat suficientă existenţa seminarului latin de la
Oradea pentru instruirea preoţilor. A dorit despărţirea de episcopia romano-catolică,
ridicarea vicariatului la rangul de episcopie autonomă, o mai bună înzestrare a preoţilor.
Totuşi nu s-a bucurat de prea multă autoritate, deoarece episcopul latin Paul Forgách i-a
îngrădit-o într-atât încât a devenit o simplă marionetă în mâinile acestuia. Se va stinge din
viaţă la Oradea.
Probabil că au fost şi alţi preoţi care s-au ridicat din mijlocul comunităţii
macedoromâne, dar din diverse motive nu au fost consemnaţi şi nu au rămas date legate
de activitatea lor spirituală în rândul credincioşilor.
Pe lângă feţe bisericeşti, macedoromânii ne-au dat mari oameni de cultură care şi-au concentrat întreaga energie în folosul cultivării limbii române, a religiei ortodoxe şi a
ridicării nivelului de cultură şi educaţie al locuitorilor din Bihor şi din întreaga Transilvanie.
Unul dintre macedoromânii născuţi la Oradea a fost Zaharia Carcalechi (1787-1856),
fiu al negustorului Carcalechi, care ulterior se va muta cu familia la Braşov. Fiul, stabilit
în capitala ungară, a fost tipograf şi a contribuit la răspândirea cărţilor româneşti. La Buda
a deschis o librărie, a editat cu ajutorul Imprimeriei Universităţii cărţi în limba română;
aceste lucrări proveneau atât din spaţiul transilvan cât şi de dincolo de Carpaţi. A sprijinit
întocmirea unei culegeri de maxime ecleziastice, filozofice şi a unor note de călătorie
aparţinând scriitorului Dinicu Golescu. Lui i se datorează cea mai veche revistă literară,
„Biblioteca românească”, apărută la Buda în 1821. Această „Bibliotecă”, ce se dorea a
fi o enciclopedie, cuprindea materiale de istorie, literatură, propagandă pentru cultură,
articole ce aveau ca scop popularizarea ştiinţei, tot felul de informaţii, îndrumări practice,
varietăţi. A circulat atât în Transilvania cât şi în principate. Carcalechi a beneficiat de
spijinul material al lui Emanuil Gojdu, un mecenat al tipăriturilor româneşti din Buda.
Alexandru Gavra (1797-1884) s-a născut şi el la Oradea. A fost cel mai probabil
înrudit cu familia Gavrileştilor, macedoromâni, ai cărei reprezentanţi au susţinut material
ridicarea Bisericii cu Lună. A făcut şcoala primară şi pe cea secundară la Oradea, s-a
licenţiat în drept şi apoi a fost cancelist în serviciul Comitetului Bihor. Cariera birocratică
nu a fost adevărata lui chemare, dovadă fiind examenul susţinut la Pesta în faţa unei comisii
speciale, Studiorum comissio, examen ce îi va deschide drumul spre o strălucită carieră
didactică. Primul post obţinut, deşi în calitate de suplinitor, a fost acela de la catedra de
aritmetică şi geografie de la Preparandia din Arad în 1821; după alţi trei ani va fi numit
„profesor public ordinar”. Va ajunge în perioada 1865-1876 să ocupe funcţia de director
al Preparandiei, calitate în care a depus toate eforturile pentru reorganizarea didactică şi
administrativă a acesteia. Pe lângă responsabilităţile directoratului, Al. Gavra a suplinit
la materii precum limba română, limba maghiară, pedagogie, istorie, geografie, religie,
fizică, economie, a predat lecţii de gimnastică, de grădinărit şi chiar lecţii practice pentru
viitorii învăţători. Avem aşadar portretul unui om care a depus o muncă imensă, care
nu s-a dat în lături de la nimic, care a încercat de toate, al cărui unic scop a fost acela
de a-şi ajuta colegii şi elevii. Nu putem trece cu vederea nici „încercările” sale literare:
a intenţionat să întemeieze la Arad un Cabinet al Muzelor Româneîn care să publice
opere însemnate, două volume pe an, în primul rând pe cele ale lui Şincai şi Micu; a
publicat drama în cinci acte Monumentul Şincai=Klainean, adevărate lecţii de românism
susţinute de corifeii Şcolii Ardelene; în 1848 a publicat primul tom, singurul apărut dintr-un Lexicon istoricesc=religionariucare cuprinde literele A şi B. Toată munca şi truda sa
au fost închinate şcolii şi culturii româneşti, iar sufletul său „s’a dăruit fără cruţare şi întreg,
pentru luminarea Poporului Român de la graniţa de apus a ţării”.
Şi dacă vorbim despre macedoromâni şi Oradea trebuie să-l amintim pe Emanuil
Gojdu. Familia Gojdu a părăsit oraşul Moscopole72
la fel ca şi alte familii precum Sina,
Pilta, Dumba şi s-au aşezat în Polonia. Împărţirea Poloniei între Rusia, Austria şi Prusia la
sfârşitul secolului al XVIII-lea i-a determinat pe aceştia să plece spre Ungaria. Numeroase
oraşe precum Budapesta, Strigoniu, Mişcolt, Timişoara, Arad, Oradea aveau populaţie de
origine macedoromână în timpul împăratului Iosif al II-lea. Aici aceştia au ridicat biserici
de rit oriental.
Familia Gojdu, ca şi familia Şaguna, se va stabili la Mişcolt. De aici o ramură va
merge în judeţul Alba (Gojdu Elest, scriitor şi jurist ce va fi asimilat de mediul maghiar),
iar o alta se va stabili la Biharea. Emanuil Gojdu (1802-1870) s-a născut la Oradea. Părinţii
săi au fost Atanasie Popovici şi Ana Poynar de Craidorolţ. A început să înveţe carte la
şcoala primară ortodoxă din Oradea, apoi a fost elev al Liceului premostratens din oraşul
de pe Criş. După Teodor Neş şi Márk Sándor, Gojdu ar fi încheiat studiile gimnaziale la
liceul catolic de la Eger. El însuşi, în 1833, când a înaintat o cerere împăratului Francisc al
II-lea în scopul obţinerii funcţiei de cenzor la tipografia din Buda, şi-a anexat diplomele.
Apoi a urmat cursurile Academiei de Drept din Oradea (1820-1821), dreptul la Pojon
(Bratislava) (1821-1822) şi Budapesta. A fost practicant la Tabla regească din Budapesta,
membru de drept în Casa Magnaţilor, comite suprem în comitatul Caraş, deputat de Tinca.
Va fi amintit de Ioan Cavaler de Puşcariu alături de alţi membrii de origine macedoromână
ai comunităţii bisericeşti din Budapesta: Mocioni, Dera Guda, Muciu, Horváth etc..
Pe baza testamentului din iulie 1798, scris în limba vulgară neo-greacă (prin acest
act Emanuil Popovici lăsa nepotului său Tănase Nasta Gojdu – este vorba despre tatăl lui
Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, – angajat în prăvălia sa, ceva avere), aflat în posesia
episcopului Roman Ciorogariu, dr. Ioan Lupaş a conchis asupra originii macedoromâne
a familiei Gojdu: „Descendenţa lui Emanuil Gojdu din tată şi bunică de origine macedo-română apare destul de clar din dovezile istorice păstrate până în zilele noastre, înfăţişându-l
ca pe un vlăstar viguros, răsărit in binecuvântata rădăcină, care a odrăslit şi rodul vieţii
eroice a Mitropolitului Andrei Şaguna”.
A publicat o serie de poezii în Szépliteráturai Ajándék. El participase alături de
un alt macedoromân, Zaharia Carcalechi, la saloanele literare organizate de Atanasie
Grabovsky, la rândul lui macedoromân şi unchi al lui A. Şaguna80. În 1827 a prezentat
la judecătoria din Pesta o petiţie pe care, în loc să o întocmească în limba latină, tânărul
Goju a scris-o în maghiară. Se spune că judecătorul, surprins de îndrăzneala sa, ar fi
exclamat: „Quanta temeritas ab hoc juvene!”. De altfel, pledoariile şi rechizitoriile sale
vor ajunge să fie publicate ca mostre în revistele de specialitate, atât în Ungaria cât şi
în străinătate. În calitate de prefect al Caraşului (1861) a luat o serie de măsuri cum ar
fi: a introdus în administraţie limba română, a numit funcţionari români, a întemeiat un
fond pentru înfiinţarea unui liceu român şi a luptat pentru românizarea liceului de stat din
Lugoj. Nu trebuie să uităm că, în acelaşi an, el a fost membru fondator al „Asociaţiunii
pentru literatura română şi cultura poporului român”. Sprijinul său în afirmarea culturii şi
a limbii române a fost unul constant şi neobosit: „Echipamentul său psihic, de un patent
românism şi ortodoxie, se vădeşte la fiecare pas prin năvodul aparenţelor. Semnul crucii
care introduce masa; cuvântul românesc şi cântecele naţionale ce-i umpleau casa, veselia
studenţilor români adunaţi şi bine primiţi în ospitalierul său cămin, destăinuiau o caldă
simţire românească şi respect faţă de obiceiurile şi tradiţiile neamului şi bisericii sale”. S-a
situat în fruntea curentului care cerea despărţirea de biserica sârbească, afirmându-se drept
„protegiuitorul crucii, al slovei şi graiului românesc”. A iniţiat o subscripţie în anul 1842
în cadrul comunităţii ortodoxe din Pesta, pentru a sprijini refacerea Catedralei din Velenţa
Oradiei, distrusă în urma incendiului devastator din 1836. Şi iată că aşchia nu sare departe
de trunchi: tatăl său a fost unul dintre cei care a donat bani pentru construirea Bisericii cu
Lună şi care a permis, pentru o perioadă, parohiei ortodoxe să funcţioneze în locuinţa sa.
Dar poate cea mai notabilă contribuţie a sa fost crearea Fundaţiei Gojdu, instituită prin
testamentul din 4 noiembrie 1869, cu câteva luni înainte de trecerea în nefiinţă a marelui
om de cultură şi mecenat. În unul din numeroasele sale discursuri, Emanuil Gojdu parcă
anticipase înfiinţarea acestui fond de ajutorare pentru elevii şi studenţii fără posibilităţi: „Ca
fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m’a creat Român; iubirea ce am
către naţiunea mea, neîncetat mă îmboldeşte să stărui în faptă, ce încă şi după moarte să
erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul naţiei mele”. Fundaţia
va oferi burse de studii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Dorinţa lui Gojdu,
de a ridica poporul român la un nivel mai înalt de cunoaştere prin educaţie, îşi va găsi
realizarea prin această fundaţie, de sprijinul ei beneficiind tineri precum Traian Vuia,
Octavian Goga, Teodor Neş, Victor Babeş, Constantin Daicoviciu, Ioan Lupaş. Numele şi
realizările acestora vin parcă să aducă un omagiu binefăcătorului lor.
Un alt orădean cu rădăcini macedoromâne a fost dr. Nicolae Poynar. Acesta, născut
în 1858, este fiul lui Ioan Poynar de Craidorolţ şi al Mariei Jiga, fiica lui Nicolae Jiga şi a
Anei Cosperda, „odraslă” a vechilor familii de comercianţi macedoromâni din Oradea-Mare. Studiile secundare le-a făcut la Liceul Ordinul Călugăresc Premontrei, iar cele
universitare la Oradea şi Budapesta. Avocatura a început să o profeseze în 1891 la birourile
bunicului său. A fost numit în 1920 membru de drept în comitetul Fundaţiei Jiga, după
ce în 1906 fusese ales în comitetul general al Fundaţiei Gojdu. A fost membru al P.N.R.
şi primar al Aleşdului. Pentru stăruinţele depuse în scopul înfiinţării parohiei ortodoxe
române şi a capelei din Aleşd a primit titlul onorific de prim epitrop. S-a numărat printre 
primii tineri care a beneficiat de o bursă de studii din partea Fundaţiei Gojdu.
Merită să-i amintim, chiar dacă nu vom zăbovi asupra lor, şi pe învăţătorii de la şcoala
ortodoxă din Oradea de la secţia de predare în limba greacă: Ion Kapitanovici, Gheorghe
Wanghel, Ioan Renno, acesta din urmă fiind ultimul învăţător înainte de desfiinţarea acestei
secţii, datorată numărului prea mic de elevi (în 1868), şi pe directorul Konstantini (bazele
acestei şcoli au fost puse de comercianţi macedoromâni în 1754, iar la început limba
de predare a fost greaca; tot ei vor contribui cu sume importante la ridicarea Bisericii cu
Lună).
Una dintre ultimele zvâcniri ale comunităţii macedoromâne a fost cauzată de numirea
lui Atanasie Boţco (1828-1863) ca singur paroh al Bisericii cu Lună. Cerând episcopului de
la Arad revenirea la stările de mai înainte, când aveau şi ei parohul lor, aceştia vor primi o
soluţie la problema ridicată: numirea pentru grecişi sârbi a capelanului Ioan Papp (1831-1843).
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea macedoromânii vor fi din ce în ce mai puţin numeroşi,
până ce vor ajunge să fie asimilaţi de populaţia românească sau de cea maghiară. Familii
precum Skutari, Cosperda, Spiridon, Guri, Konstantini, Pitzis, Koszta, Renno, Koardanis nu
mai există. Totuşi, nu putem să-l trecem cu vederea pe un macedoromân care, deşi nu s-a
născut pe meleaguri bihorene (s-a născut în localitatea Aminciu din Macedonia), a ajuns
să conducă la Oradea una dintre cele mai prestigioase reviste şi să continue opera celui
care a înfiinţat-o, Iosif Vulcan; este vorba despre M.G. Samarineanu. Acesta a participat
la prima conflagraţie mondială – s-a înrolat voluntar în armată şi a ajuns la gradul de
sublocotenent – şi a intrat în Ardeal pe la Braşov în fruntea unei campanii din regimentul 6
Vânători. În oraşul de sub Tâmpa va înfiinţa, împreună cu socialistul Aurel Cristea, „Gazeta
Transilvaniei”, va scoate revista umoristică „Ghimpele” şi va publica primul său volum de
poezii „Şoapta clipelor trecute” (1919) ce cuprinde evocări de dinainte şi din timpul primului
război mondial. Vine la Oradea la cererea lui George Bacalogluşi devine redactor şef
la „Cele Trei Crişuri” (va publica în paginile revistei poezii, cele de dragoste, adevărate
„romanţe fără note”, făcându-l cunoscut, proză cu accente memorialistice, colaborarea cu
publicaţia fiind una continuă, şi după ce nu va mai fi directorul ei), funcţie pe care o va
deţine şi la ziarele „Sentinela de Vest” şi „Vestul României”. Acestor trei periodice orădene,
dar şi altora din ţară, „Adevărul Literar”, „Flacăra”, cu care colaborase încă de când era
adolescent, le va trimite versuri, impresii de călătorie, cronici literare şi teatrale. În paralel
cu aceste colaborări, face să reapară la Oradea „Ghimpele”, scoate în colaborare cu Aurel
Lazăr săptămânalul „Bihorul” şi publică al doilea volum de versuri, „Tablou din Pind”
(1923), ce evocă amintiri legate de copilăria petrecută în Macedonia. În 1924 Ministerul
Învăţământului îi va încredinţa conducerea şcolii secundare româneşti din Grebena,
Macedonia, unde va sta până în 1926, când se întoarce la Oradea şi reuşeşte să scoată seria
a II-a a revistei „Familia” (1926-1929). Tot în 1926 a fost numit director al Internatului
de Ucenici din Oradea. În 1929 apare „Gazeta de Vest”, trimite corespondenţe ziarelor
„Curentul” şi „Cuvântul” (când „Curentul” va împlini opt ani de apariţie, Samarineanu,
în calitate de vechi colaborator, va scrie câteva cuvinte de laudă la adresa publicaţiei şi a
întemeietorului său în „Familia”), şi redactează pentru un interval de timp scurt ziarul
„Timpul”. Va publica romanul „Romanţă fără note”, nuvelele „Costa Vlahias” şi drama
„Kyazim”. În 1934 apare primul număr al revistei „Familia” seria a III-a (1934-1939). În
paginile acesteia va publica versuri, proză, va milita pentru o apropiere româno-maghiară,
pe plan cultural îndeosebi, va scrie recenzii, va încerca să demonstreze rolul util al
cinematografului în culturalizare şi naţionalizare. Articolele sale apar şi sub semnătura
lui M. San-Marino. După Dictatul de la Viena, directorul „Familiei” se va muta la Bucureşti
unde-şi va continua activitatea publicistică; va edita seria a IV-a a revistei şi va colabora cu
o serie de publicaţii, dintre care amintim „Luceafărul” din Sibiu, sub redacţia lui Olimpiu
Boitoş şi V. Papilian. S-a stins din viaţă în 1959 după o lungă suferinţă. De-a lungul carierei
sale a fost înconjurat de mulţi colaboratori, fie locali fie din alte zone ale ţării, printre ei
aflându-se şi câţiva macedoromâni: Theodor Capidan, lingvist, membru al Academiei,
Victor Eftimiu, poet, dramaturg, academician, Ovidiu Papadima, eseist, istoric şi critic
literar şi Ion Samarineanu, om de litere, prezenţă constantă în rândurile „Familiei”.
M.G. Samarineanu, acest animator cultural, a reuşit să adune în paginile tuturor
publicaţiilor sale, dar mai ales în „Familia”, contribuţiile valoroase ale unor poeţi, prozatori
şi critici ai acelei perioade. A fost omul de cultură care a înţeles că o publicaţie de provincie
nu trebuie să reflecte doar spiritul provincial, ci trebuie să se raporteze şi să-l consolideze
pe cel naţional.
Iată, aşadar, câteva exemple dintre cele mai elocvente privind rolul comunităţii
macedoromâne şi al oamenilor care s-au ridicat din sânul ei. În momentul în care
macedoromânii au dat de un mediu românesc, aspiraţiile lor par a se fi contopit cu cele
ale românilor. Redeşteptarea naţională a românilor din Transilvania datorează foarte mult
intelectualităţii de origine macedoromână (Şaguna, Sina, Gojdu) emigrată din Moscopole.
În fapt, peste tot unde au emigrat, ei au contribuit la ridicarea cultură, economică
şi la emanciparea naţională a respectivelor popoare (vezi cazul Greciei, al Serbiei).
Macedoromânii au fost acel popor care, împiedicat de forţe interne dar şi externe care şi-au conjugat puterile, în loc să se realizeze pe sine, şi-a dăruit întreaga energie popoarelor
alături de care a convieţuit.


Imperiul româno-bulgar al Asănestilor

Imperiul româno-bulgar al Asănestilor
de BogdanMateciuc
În   jurul   anului   1000,   alături   de   bulgarii   slavofoni,   izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si cele de la cancelaria   patriarhală   îi   mentionează   pe   aromâni,   populatia
romanică  din   regiune.   În   cele   ce   urmează   voi   prezenta   o scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre -informatiiprea putin cunoscute astăzi.
În   anul   1185,   în   Bizant  domnea   tânărul   împărat   Isaac   II   Anghelos.  Dorind  să-si  pregătească   cu   mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmaicazul valahilor ,a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste  dări, împreună  cu  felul  abuziv în  care  sunt  strânse,  produc o mare  nemultumire printre   valahii   care   locuiesc   în   muntele  Hemus.   Acestia   trimit   la   împărat,   care   se   afla   la  Kypsella   în Tracia,  o   delegatie   condusă   de   fratii   Petru   si  Asan,   fruntasi   ai   lor ,   pentru   a   prezenta   nemultumirile.
Cererile   lor   nu  sunt   luate   în   seamă,   ba,  mai  mult,   Asan  este  pălmuit  de  un  demnitar  bizantin,   „pentru neobrăzare” .   În   aceste   conditii,   ei   se   întorc   la   Târnovo,   în   biserica   Sf.   Dumitru   unde,   „în   limba   lor părintească” ,   după   cum   spune   cronicarul   Nicetas   Choniates,   cheamă   poporul   la   o   răscoală   împotriva bizantinilor . Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia atacă si ocupă orasele Durazzo,Seres,Amphipolissi Salonic.
Răsculatii  atacă rând  pe rând orasele din  zonă,  stârnind  o îngrijorare tot   mai mare  la  curtea imperială.
Împăratul  Isaac   se   decide   să   conducă  el  însusi   operatiunile   militare   si  reuseste   să   înfrângă  pe  cei   doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă   a   mai  ocupa   si   satele   din  munti   ale   vlahilor  si   îsi   întoarce   armata   din  drum.  Petru   si  Asan  se întorc de peste Dunăre cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celălalt malsi încep să prade T racia.
Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care
îl  pălmuise  pe Asan. Ioan nu rămâne mult  timp la  comandă, fiind bănuit  de complot,  si este  înlocuit cu Ioan   Cantacuzino,   cumnatul   împăratului.  Acesta  nu  are  nici  o  experientă  militară   si,  în   urma  unui  atac noaptea, suferă o grea înfrângere dinpartea vlahilor.
În1187,împăratul Isaac revine în regiune înfruntea unei noi armate si, desiîi urmăreste pe răsculati de
la   Adrianopole   la   Filipolis   si   T riadita   (actuala   Sofia),   nu   reuseste   să   obtină   nici   o   victorie   majoră.   El revine   la   Constantinopol   pentru   a   petrece   iarna,   iar   campania   militară   este   reluată   în   primăvara   lui 1188.   Operatiunile   încetează   în   momentul   în   care   Isaac   o   prinde   pe   nevasta   lui   Asan   si   primeste   ca ostatic pe cel de-al treilea frate,Ionită.
În   1189   reîncep   ostilitătile.  Armata   lui   Frederick   Barbarossa,   deplasându-se   către   Constantinopol, reprezintă o amenintare pentru imperiu. Cândeitraversează Balcanii îniulie 1189, primesc scrisori de la Petru,   care   încheiase   o   aliantă   cu   doi   nobili   sârbi   împotriva   lui   Isaac.   Acestia   îi   ofereau   lui   Frederick ajutor   în   orice   actiune   împotriva   Bizantului.   În   mod   specific,   Petru   îi   promite   lui   Frederick   40.000   de arcasi   vlahi   si   cumani   pentru   un   atac   asupra   Constantinopolului,   prevăzut   pentru   primăvara   lui   1190.
Frederick ajunge însăla o întelegere cu Isaacsi se hotărăste să nu mai atacecapitala.
Înanul 1191, împăratul Isaac trece muntii Balcani,cugândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor ,dar întimpinând   o   rezistentă   îndârjită,   se   retrage.   Pe   drumul   de   întoarcere,   armata   sa   este   atacată   de răsculati   si,   într-o   trecătoare   din   munti,   suferă   pierderi   grele.   Împăratul   scapă   cu   fuga,   pierzându-si coiful.   Victoria   întăreste   si   mai  mult   pozitia   Asănestilor ,   ei   rămânând   definitiv   stăpâni   pe   tara   dintre Dunăre siBalcani.
În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit, si pe Vasile Vatatzes în  fruntea ostilordinapus. Acestadinurmă poartă o bătălie cuvlahii lângă Arcadiopole sisuferăo grea înfrângere, fiind  omorât  în   luptă.   Împăratul   se   decide  să   preia  încă   o  dată  conducerea   si  începe,   în   primăvara   lui 1195,   să   strângă   o   oaste   mare,   la   care   se   adaugă   ajutoare   trimise   de   socrul   său,   regele   Bela   al Ungariei. Vlahii suntvictoriosi si de dataaceasta.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care   le   propune   pacea   răsculatilor   vlahi.   Petru   si   Asan  pun  conditii   inacceptabile  pentru  imperiu   si,   în timp  ce   Alexios   se   află  în   răsărit   pentru  a   se   ocupa   de   răscoala   pornită   de   un   rebel   din   Cilicia,  vlahii risipesc   o   altă   armată   bizantină   în   apropiere   de   orasul   Seres.   În   1196,   Asan   este   asasinat   în   urma intrigilor  bizantinilor ,   recunoscuti   pentru  instrumentarea  de  dezbinări  si  asasinate.  Aceeasi  soartă   o  are
si Petru,un an mai târziu (1197).
După   Petru,   tronul   este   preluat   de   cel   de-al   treilea   frate,   Ionită   cel   Frumos  (Caloian,  1197-1207).   El dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor , întelegând  că  Bizantul  nu-l   va  recunoaste  niciodată  ca  „împărat” ,  Ionită apelează la  Papa  Inocentiu  III, căruia îi cere recunoasterea ca  împărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru întâi-stătătorulbisericii sale.
Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului  Asănestilor . În prima sa scrisoare, formulată în   ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns la   o  scrisoare   anterioară   a  lui   Ionită,   Inocentiu   afirmă  că  victoriile  "nobilului   Ionită"  au  fost   posibile   cu ajutorul   lui   Dumnezeu.   De   asemenea,   Papa   îi   invocă   pe   strămosii   lor   comuni   -   romanii   -   dovadă   a faptului   că   Ionită,   împreună   cu   fratii   săi  Petru  si  Asan,  erau  vlahi,   iar   nu  bulgari,  asa  cum  încearcă   să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas afirmă în mai multe rânduri că   Petru   si   Asan   erau   „vlahi”   si   că   ei   apartineau   acelui   neam   de   oameni   „care   locuiesc   în   muntele
Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum  vlahi se cheamă” . Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmatăde numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă
asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că acesti vlahi erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri   din   regiune.   În   plus,   ei   aveau   deja   o   traditie   în   opozitia   fată   de   autoritătile   bizantine.   De exemplu,   în   jurul   anului   1000,   ei   sprijină   activ   rezistenta   împotriva   împăratului   Vasile   al   II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa,Thesalia, în preajmaanului1066. Ionită îi  răspunde Papei abia în 1202  si vorbeste despre sine folosind cuvintele  Caloiohannes Imperator Bulgarorum   et   Blachorum  (Caloian,   împăratul   bulgarilor   si   al   vlahilor).   El   îi   multumeste  Papei   pentru scrisoare   si   îi   spune   că   si   fratii   lui,   Petru   si   Asan,  încercaseră   să   ia   legătura   cu   el,   nereusind  însă   din cauza vicisitudinilor vremii.
Papa  se  dovedeste  un  abil  negociator   si  astfel,  pe  8  noiembrie  1204,  Ionită   este   încoronat   ca   „rege   al bulgarilor   si valahilor” ,  primind  coroana,   sceptrul  si  bula de  recunoastere trimise  de  Papă, împreună  cu un   steag   cu   chipul   apostolului   Petru.   Ionită   primeste   si   dreptul   de   a   bate   monedă.   Întâi-stătătorul bisericii   româno-bulgare,   Vasile,   devine   arhiepiscop   primat.   În   schimb,   Ionită   îi   dă  cardinalului  un   act prin  care   el,   boierii  si  întregul   cler   se   obligau  a  se   supune  bisericii  romano-catolice  si  a  urma   legile   si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma
acelasi   regim.   Cardinalul   se   întoarce   la   Roma,   luând   cu   el   si   doi   copii,   unul   fiind   chiar   fiul   lui   Ionită, pentrua studialimbalatină la Roma.
Spre  dezamăgirea  Papei,  împărătia  Asănestilor  nu  devine  un  pilon  al  Romei  în   sud-estul  Europei  si  nici nu  se  apropie  de  Imperiul  Latin  de  Răsărit,   fondat   de  Balduin  de  Flandra  care   cucerise   Bizantul   în   cea de-a patracruciadă(1204).
Ionită,   dorind   să   stabilească   legături   cu   noii   stăpâni   ai   Bizantului,   trimite   o   delegatie,   cerând   să   fie recunoscut   si  de  acestia.   Latinii   fac   însă   o  greseală  fatală,  trimitându-i  vorbă   lui   Ionită   să   nu  li   se  mai adreseze   ca   un   rege   unor   egali,   ci   ca   un   vasal   stăpânilor  săi.   Lui   Ionită   i   se   alătură   o   serie   de   nobili greci,fosti ofiteri înarmatalui AlexiosIII,izgoniti acumde latini.
Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut.  Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolul. Aici soseste Ionită  cu  armata  sa, iar   bătălia   care  are  loc  în   ziua  de  5  aprilie  1205  se încheie   cu  un  dezastru  pentru latini.   Balduin,  împărat   al  recentului  proclamat   Imperiu   Latin   de   Răsărit,   este   prins  si   dus  la   Târnovo, unde moare închinurigrozave,dupăcumpovesteste cronicarul Nicetas.
După   moartea   nobilului   Bonifaciu   de   Montferrat,   care   îsi   întemeiase   un   regat   cu   capitala   la   Salonic, Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. El asediază Salonicul, dar întimpul asediuluieste asasinatde Manaster ,comandantulcumanaliat, pe 8octombrie 1207.
Papiiîncearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prinabile actiunidiplomatice si
politico-militare, cuimplicarearegatuluiUngariei,a Ordinului T eutonilor si aImperiuluiLatin.T otul se
dovedeste zadarnic. UrmasulluiIonită, Borilă(unnepot de frate,1207-1218),convoacă unsinodla
Târnovo,dupălegea ortodoxă,iar urmasulsău,Ioan Asan II(fiul luiAsan),care domneste între 1218 si
1241, repudiază oficiallegăturile cu biserica Romei.În 1235, patriarhul ecumenicde la Niceea
recunoaste oficialpatriarhiaautonomăa Bulgariei. În timpullui IoanAsanII,împărătia Asănestilor
cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani),o parte dinSerbia cuorasele Belgrad, Nis si
Skopie,Macedoniacu orasele Seres, Ohrida, Bitolia,Prosak si Sturmita,T racia cu Adrianopole si
Dimotica siAlbania,fără orasul Durazzo.
După moartea luiIoan AsanII,luptele feudale si implicarea înrăzboaie străine conduc treptat la
dezintegrarea imperiului. În urma înfrângerii decisive suferiteîn fata sârbilor înanul1330, imperiul
devine,pentru un sfert de veac,dependentde Serbia.În 1258, dinastiaregilor vlahi se stinge, iar statul
devine în scurtavreme exclusivbulgar . Vlahiisuntredusila rangulde minoritate si sunt supusi intens
deznationalizării.
În1360,armatele otomane încep sădevasteze Valea Marita, pentru ca în 1396 ele să controleze deja
toatăregiunea detinutăcândvade fratii Asan.
"Tatălnostru" pre limba armânească:
Tată a nostru care eshti în tseru,s-aisească numa Ta,s-vină amiralieaa Ta, s-facă vrerea a Ta, ashi
cumu în tseru, ashi shipisti locu.Pânea a noastră atsea di tute dzâlele dă-năo a nau adzâ,shină liiartă
amărtilili a noastre, ashi cumu li iartămu shi noi unu a altui. Shi nu nă du pri noi la cârtire, ma nă aveagli di atselu arău. Că a Ta easte amiraliea shi puterea a Tatălui s'iHiliului s'ia SpirituluiSântu,tora, totana
s'i tu eta etelor . Amin.

Excursie prin Macedonia

Excursie prin Macedonia – Gh. Murgoci, Aprilie 1911
SALONICUL
Salonic (turceste Selanic, rom. Saruna), capitala Vilaietului resedinta unui mitropolit grec; are vreo
130.000 loc., din cari mai mult de jumatate evrei (numiti Sefardini sau Spanioli veniti prin sec. XV din Spania si si-au pastrat limba si portul; cei ce au trecut la islamism se numesc Donme), si o zecime greci. Orasul are un port mare si este dupa Constantinopole orasul comercial cel mai important al Turciei. Pentru turisti orasul presinta putin interes. În orasul vechiu (vieata curat orientala)., care în parte înca înconjurat de ziduri si turnuri de pe vremea Bizantinilor, se afla un arc de templu roman cu sculpturi bogate si biserici grandioase împodobite cu mosaicuri din evul mediu, cele mai multe transformate în moschee, care se pot însa vedea în schimbul unui bacsis de câtiva piastri. De asemenea urmele distrugerilor din 1903 vor aminti înca câtva timp de contrastele
nationale în acest vilaet.
Istoric. Salonicul este urmasul coloniei grecesti (probabil ionice) Tertne de lânga
satul Sedes, 12 klm. la S. V., dela care si-a luat numele si golful. Regele Casandros al
Macedoniei si-o alese ca resedinta si o transfera la locul unde se afla astazi, numind-o
Tesaloniki, dupa numele sotiet sale, sora lui Alexandru cel Mare.
Însa abia sub Romani deveni adevarata capitala a provinciei si prin pozitiunra sa
avantagioasa la mare si la drumul Via Egnatia, (continuarea drumului Via Appia dela
Dyrrhachium la Bizant) a devenit ca oras principal al Greciei europene. Cicerone a trait aci în
exil. Sf. Paul fonda aci prima comunitate crestina pe teritoriul european, (vezi epistolele catre
Tesalonicieni),
Sub Bizantini Salonicul râmase mereu unul din primele orase ale imperiului. În
veacul VII a avut de suportat mai multe asedii din partea Bulgarilor; în secolul X fu cucerit de
Arabi în sec. XII de catre Normanzi; la începutul secolului urmator, dupa coprinderea
Constantinopolului de catre Latini (1204), margraful Bonifaciu de Montferat fonda aci un
imperiu, care cazu însa în curând în puterea despotului din Epir; la 1430 pe scurt timp în
puterea Turcilor, la 1405 în a Bizantinilor, la 1.423, Salonicul a fost coprins de catre Turci,
cari lasara crestinilor patru biserici.
Orasul vechiu e marginit catre mare de un cheu superb cu case noui, cu restaurante si cafenele, la
marginea de vest este localul vamei si vechiul fort Top Hane, la capatul de est Turnul alb (Beas Kule) probabil din vremurile Venetienilor. Alaturea parcul si sala «Uniune si progres». Paralel merge ½ km. catre nord strada Wardar, principala a orasului (considerata pâna acum pe nedrept ca vechia Via Egnatia, care atinge numai orasul la marginea de N.V.) si înca l/2 km. mai departe, o a doua strada principala, strada Midhat-Pasa în care se afla noul palat guvernamental (Conac. Pl. E 2).
La sud de strada Wardar merge o strada numita str. Sabri-Pasa si o strada transversala, str.
Conacului duce înapoi la cheu; la încrucisarea ei cu strada Wardar se afla Bazarul Ciarsi si vechiul
Caravanserai. (Pravalii cu antichitati).
În partea de rasarit a orasului bulevardul hamidie duce de vale la cheu. Mai departe la S.E. se întinde
Quartier des Compagnes, cu o strada principala (tramvai electric) frumos plantata si numeroase vile în stil modern si confort occidental (mai toate consulatele pe aceasta strada). În dreapta si în stânga strazi paralele sue la muntele Hortiaci (1200 m. vulcan stins) sau scoboara la mare. La capatul strazei principale e Vila Allatini (de l'Armee) unde se gaseste internat fostul Sultan Abdul Hamid. Mai departe drumul duce la Statiunea balneara Sedes unde e si o ferma model otomana.
În strada Wardar la 4 minute departare spre vest de bulev. Hamidie se afla resturile portii dt triumf a
lui Galerius zidita de Dioclitian (311). La N.E. Într'o strada laterala este moschea Ortagi (Pl. F. 4), fosta biserica a Sf. Gheorghe,, o cladire din veacul IV, al carei zid intern e împartit în opt nise dreptunghiulare; în cupola sunt vechi si frumoase mozaicuri.
A seaptea strada laterala duce la moschei a Aia Sofia (Pl. E 4), nu se poate vizita acum decât cu
învoirea speciala a autoritatii), care a fost biserica crestina pâna în veacul al XVII. Dispozitiunea ei originala a fost scoasa la iveala în urma incendiului din 1894. Are un portic si opt coloane si plan fundamental ca si Aia Sofia dela Constantinopole; se zice ca e si cladita de acelas arhitect (Anthemios). Mozaicurile din cupola si aspis sunt cele mai bine pastrate din oras.
În strada transversala urmatoare, patru minute mai departe spre cheu, este biserica mitropolitana,
reconstruita dupa locul din 1894. Salonicul are 28 moschee, unele foste biserici.
În aceeasi strada, 100 de pasi spre N.E. de strada Vardar, moscheea Eschi-Giuma (Pl. E 3) fosta Aia
Paraskeva greceasca, o basilica (probabil cea dintâiu, pe locul templului Venus) cu trei cafasuri de dimensiuni mari, fara mozaicuri.
Dela Eschi-Giuma în sus spre strada Midbat-Pasa, cu aceasta 200 pasi spre N.V. moscheea Casimie
(Pl. E 3), odinioara închinata Sf. Dumitru si fosta biserica principala a orasului, o basilicâ la început cu trei, azi cu cinci cafasuri din veacul al V. În partea veche a bisericii e mormântul Sf. Dumitru, pe locul unde a suferit martirajul.
Mai departe spre vest în dosul conacului (palatul guvernamental) e moscheea Satly (Pl. E 2) fondata
la 1012, atunci biserica Sf. Ilie; nu prezinta nici un interes.
Ultima strada laterala merge dela capatul de Vest al str. Midhat-Pasa la moschea Souk-Su (Pl. D 2)
odinioara biserica Sf. Apostoli, o cladire în forma de cruce greceasca, din secolul XI.
Face sa iesi pe poarta (Pl. D i, 2) leni-Kapu si sa mergi o bucata dealungul zidului (gros de 3, înalt de 2 m) care este superb în acest loc spre cimitire (aci e si cel românesc).
Citadela cu Iedi-Cule (7 turnuri) (Pl. G i, 2) din vremea Venetienilor, pe locul vechei Acropolis, e
locuita acum ele turci; partea ei superioara serva de închisoare.
Toate natiunile au scoli primare, secundare si comerciale în Salonic; o facultate de drept otomana.
Din 150 mii loc., aromâni sunt ca la 15.000. Pe lânga scoli primare avem si o scoala de comert româna.
SALONIC-MONASTIR
Plecarea din Salonic tot prin centrala gara Pl. B. 2 în care am sosit Joi dim. la 7.25, ora europeana
Cafeaua în Hotel. Toate bagajele mari la un loc; bagajele mici se iau în mâna.
Calea ferata se îndreapta spre V, deacurmezisul Campaniei joase si mocirloase pe mari si
costisitoare rambleuri si viaducte. Pentru a se abate gurile Vardarului si Galicoului ce se revarsau pâna în Salonic s'a cheltuit aproape 2.5 milioane lei,, de catre Societatea cailor ferate orientale si guvernul turcesc. Pe câmp se vad albind casele de apa, puturi pentru alimentarea orasului; stratul de apa subteran este asa de puternic ca alte puturi proectate în N. si W. nu s'au mai facut.
Calea ferata trece mai întâiu (9 km.), peste capriciosul râu Galico în vechime Echeidorus) peste care
trece trenul pe un pod de 161 m; mai la N, se vede podul caiei ferate spre Scopia, lung de 205 m, care a suferit adesea de viiturile napraznice ale Galicoului în urma ploilor repezi. Pe malurile lui au poposit la 480 a. Ch. armata lui Xerxes dupa o lupta norocoasa în care si apele tocmai crescute au jucat un rol.
Dupa ce trecem Vardarul pe un pod de 350 m lung ne îndreptam spre Apus în Campania plina de
saraturi si mocirle si trecem mai multe brate moarte ale Vardarului, trecem apa Carasmac, (vechiul Ludias), scursura lacului Icnige; apoi spre S. E. În lungul Campaniei fertile, pe la N. si aproape de Bistrita (Ingecarasu, în vechime Haliacmon) singurul râu cu apa clara, ajungem la Karaferia (67 km. unde probabil ne vom opri).
Bistrita vine din SV, pe o vale scobita între M. Ciapca (Vf. Flampuron - 1.878 m- si mai la S. Olimpos 2.985 m-) si între M. Vermion sau Agostos. Prin muntii acestia traesc multi aromâni pastori.
În Olimpos se vad zanoage frumoase, urmele fostilor ghetari, cei mai sudici cari au fost pe vârfurile
muntilor din Europa.
Campania (50 m) e o bucata de tara parte câstigata în timpurile istorice din mare. În secolul V-lea a.
Ch., marea se întindea ca un golf pâna la poalele muntilor ce se vad în N. si apus.
Prin aluviunile Vardarului deoparte si ale Bistritei de alta s'a potmolit mereu si în sec. II a. Ch. lacul
Ludias era aproape complect separat de mare. În secolul V-lea d. C. Beroia (Kara-feria) era unita deja printr'o sosea pe la Aloros pe la S. de lac cu Tesaloniche. Acum lacul are numai vreo 6—7 km. lungime NV—SE si e adânc de 6 m.; cresterea uscatului se continua mereu si e temere ca si golful Salonic sa fie odata obturat. De jur împrejurul acestui golf, apoi lac, se întindea manoasa câmpie Bothia si aci s'au fondat cetati ca Pella capitala Macedoniei în splendoarea ei, Aigaia, Beroia, si altele cum se va vedea mai jos.
Azi Campania se cultiva cu tabac, grâu, orez, bumbac, opiu chiar etc., iar pe timpul de iarna se
populeaza cu numeroase turme de oi ale Albanezilor si Fârserotilor ce scoboara pe la St. Dumitru dela munte.
Karaferia (arom. Veria, slav. Ber, în vechime Beroia) se desfasoara într'o pozitiune pitoreasca la
poalele muntilor Vermion (vârful Turla 1809 m.) brazdati de multe vai si acoperiti de paduri cele mai frumoase în Macedonia.
Padurea este formata de tei, castani, aluni, platani mai sus fag si pini, iar mai sus molifti si brazi; în
afara de animalele de padure sunt aci înca sacali, cerbi si caprioare; ursii tiganilor din toata Macedonia provin din aceste paduri. Lista pasarilor este foarte bogata, între cari si fazani. Vânatul se exporteaza în toata Turcia, iar muntenii (cei mai multi aromâni) poarta de obiceiu opinci de piele de porc mistret. Probabil vom întreprinde o escursiune la satul aromânesc Doliani, în sus pe valea Ana, cu care ocaziune vom admira aceasta padure frumoasa si bogata a Macedoniei.
Orasul e asezat pe terase (80—180m-) la poalele muntilor, si din târg (terasa superioara) se vede
toata Campania pâna la mare; e strabatut de 3 râuri Ilige, Ana si Juftico, ce sar în multe cascade, se împrastie în santuri si vâgasuri, dând mult caracter orasului,
Istoric. — Karaferia. (Beroia, Veria) e amintita întâiu la 432 a. c.; Pyrrhos a avut-o
în stapânire, Pompei la 49 a. c. a avut aci cuartierul principal înaintea luptei cu Cesar. Oras 
cu oarecare autonomie, sub împaratii (August) chiar capitala provinciei. Vizitat de Ostrogoti
în 474 d. C. La 812 cazu sub bulgari pâna la 1001 când o cuceri Bazile II bulgaroctonul. În
XII secol apartinu regatului Tesalonic. La 1347 cazu în mâna Sârbilor sub Dusan cel
puternic, dar numai pâna la 1349, apoi iar la 1359 sub Sârbi, si în fine la 1373—74 cazu sub
Turci.
Veria are 15000 loc. dintre cari 3000 aromâni, Fiecare nationalitate (turci, greci, aromâni, slavi si
evrei) îsi au mahalalele lor caracteristice. Desi populatia este mica, totusi orasul numara 78 biserici (din cari 19 au ars în 1862, iar 3 au fost transformate în moschei) plus 6 manastiri.
Biserica Exo Panaia a fost data Aromânilor. În biserica Sf. Antoniu este mormântul S-tului Antoniu,
fondatorul ordinului calugaresc dela Mt. Atos, si care a trait ca pusnic în o pestera din Vermion. La 54 Sf. Paul a venit aci si a convertit pe ovrei si greci, asa ca s'a înfiintat de vreme si un episcopat. Orasul Beroia a fost renumit în vechime prin trandafirii sai salbatici cu 60 foi si cu miros neîntrecut.
Pe timpul ocupatiunii sârbesti sub Dusan cel puternic (1 347—49) s'a început ziduri de 3 m. grosime
si turnuri de 14 m. înaltime) de aparare, (ramase neispravite) din carele mai vede si azi unul înconjurat cu ziduri (3 m. înalte). Dupa Salonic, Veria este orasul în care se gasesc cele mai multe urme de antichitati.
Demn de vazut (si cumparat) în târg sunt lucraturile de casa: servete, batiste, prosoape, marame,
ciorapi etc. În oras sunt si 2 fabrici de tesut etc.
În muntii Vermion constituiti din sisturi si roce eruptive se gasesc marmore frumoase, ce au fost
exploatate si în anticitate, minereuri de crom si mangan (exploatabile mai ales în Valea Vistrita).
Program. — Sosirea pe la 10 dim. Incuartirarea, vizitarea orasului si masa pâna la 2.
La 2 plecarea pe valea Ana spre Doliani, unde se va vedea gospodarii de aromâni pastori si
agricultori.Seara reînturnarea în oras si Vineri la ora 6 dim. plecarea în trasuri spre Vodena.
Bagajele se iau de fiecare cu sine.
Dela Veria plecam Vineri dimineata cu trasuri pe o sosea însotita de gradini si siruri de platani si plopi ce se întind pâna sub Vermion. Dupa ce trecem mai multe sate saracacioase (la Horopan este o pestera cu peretii pictati), ajungem la Niausta (330 m) asezat pe valea Arabita în apropierea vechiului Paleohori, în mijlocul viilor si gradinilor în care se cresc multe albine. Vinul de Niausta renumit, Orasul are 6000 locuitori dintre cari 700 aromâni.Trecând mai multe sate fara importanta ajungem printr'o vale strimta si grea de suit la Vodena unde vom lua dejunul.
Vodena (110 km.) «orasul apelor» renumit prin pitorescul sau; locul de petrecere al regilor
Macedoniei; aci a fost omorât Philip II tatal lui Alexandru Macedon. Asezat pe râul Nisia la aruncarea lui în cascade foarte frumoase, pe o panta de 200 m. (310—116). cu puternice depozite de tuf calcaros. Are 15000 locuitori;  Aromâni putini, turci si greci marea majoritate, slavi vreo 2.000. În vechime Aigai si Edessa; aci a fost episcopatul de «Edessa»; acum are 12 biserici, 6 moschee si scoala turceasca, greceasca, bulgareasca si sârbeasca; «lipseste numai cea româneasca pentru a fi tot corul macedonean complect» (A. Struck), lacuna complectata acum !
În muntii vecini multe avutii (fer, cupru, crom, pietre de constructii). În împrejurimi si mai ales în
Meglenia bulgareasca cultura de ardei în primul rând, porumb, orez, bumbac. Mare cultura de gândaci de matase si însemnate fabrici de matasuri, covoare si ceramica.
Multe resturi arheologice (Templul zeitei Ma, Teatrul în care intra peste 20000 persoane la a carui
intrare a fost omorât Philip II, apeducte, sarcofage, biserica mitropolitana, etc.).
Trenul pleaca din gara Vodena la 12,14' se angajeaza prin curbe mari într'un defileu, vechiul curs al
lacului Ostrovu, trece pe la cascadele Vladova (dela 119 km.) ese în câmpia din jurul acestui lac care odata a fost toata acoperita de apele lacului. Acum e iar în crestere. La N. albeste de zapada vârful Caimaccialan 2517 m.
În stânga se zareste satul de fârseroti Paticina cu scoala si biserica româneasca; apoi 8 tuneluri si 3 viaducte si dea-lungul lacului Ostrovu.Nivelul lacului Ostrovu este la 528 m., adânc de 61 m.
În apropierea coastei vestice, iar nivelul lui Petârsco este de 574 m.
Dupa ce trecem (km. 137; niv. 595 m.) oraselul Ostrovu, (cu ruine în apropiere pe malul lacului, la
stânga caiei ferate), trenul ocoleste lacul pe la N., merge dealungul malului stâncos al lacului pâna la Pateli,unde s'a gasit 70 de morminte preistorice (tipul Hallstadt) din ep. de bronz si fer; de aci c. f. trece peste deal (595 m.) în depresiunea Sarighiol, ocupata odata de un mare lac în care a ramas lacul Ostrovp, Petarsco, (la N. de calea ferata) Rudnic si Ţaterti, unde e oraselul Eksisu, slav. Vârbeni.
La SV, de calea ferata, peste dealurile ce înconjoara lacul Rudnic, (soseaua merge pe lânga lac) e
oraselul aromânesc Viahodisura asezat într'o strâmtoare de munti (la 123 i171-) cu chei frumoase între stânci de calcar.
Petârsco primeste apele din Ţaterti si Rudnic (Vrapnico), dar altfel e fara scurgere în afara. Pe
marginea câmpiei Sarighiolului se vad terase; bazinul e de depozite tertiare pliocene si deluviale; înca în diluviu era un lac mare.
Petârsco si Ostrovo au scurgeri subterane spre Nissia.
Dela Eksisu, slav. Vârbeni, trecem spre N., prin strâmtoarea (si tunel) Kirliderbent; dela Banita (769
m.) dupa un cot spre apus, spre Florina (187 km.), ne îndreptam spre N. V. În sesul dela Monastir. Statiune 218 km.
Monastir (grec. Vitolia, arom. si slav. Bitule, în anticitate Herakleia) pe drumul Egnatia; oras
bogat, cu 60000 locuitori, capitala vilaetului, într'o pozitiune frumoasa, la picioarele (618 m.) unor munti înalti Baba (Vf. Peristeri, 2532 m.) pe ambele maluri ale râului Dragor.
Monastirul este centrul cultural al Macedoniei, mai ales de când s'a facut calea ferata si s'a intrat în
era noua. Numeroase scoli grecesti si turcesti, cazarmi, bai, etc.
România a fondat de mult aci un liceu.
Aci e resedinta guvernatorului vilaetului Monastir, si consuli a tuturor puterilor europene si tarilor
interesante în viata politica si economica a Turciei. Orasul este si un centru comercial si industrial si o piata foarte importanta a Turciei.
Câmpia Pelagoniei e ca multe din Câmpiele Turciei, (Uskub, Seres, etc.), vechi basenuri de
scufundare între catene vechi de munti, o depresiune umpluta cu formatiuni tertiare si cuaternare. Ea este însa cea mai importanta depresiune tracica, lunga (împreuna cu a Perlepei) de 80 km. larga de 15—25 km. Pe timpul cuaternarului ea a fost ocupata de un lac, si nici acum nu e uscata complect în rasaritul orasului Bitule. E strabatuta în lung dela N la Sud de râul Târna unit cu Blato la N de pragul Topilciani; din Sud primeste pe Saculeva si apoi la S.E. de Monastir se angajeaza într'o vale foarte prapastioasa deacurmezisul, si apoi spre N în lungul sirului de munti Selecica pianina. Formarea acestei vai transversale a Ţarnirechei este o interesanta problema geologica. Din apus se strâng în câmpia Pelagoniei însemnate râuri: semnita, Dragor, pe cari le vom vedea în calatoriile noastre.
(În Monastir vom sta mai mult timp asa ca programul se va face conform cu timpul disponibil).
PERLEPE-KRUSEVO
Dela Monastir plecam probabil Duminica pe la 10 spre Crusevo. soseaua ia în lung câmpia Pelagoniei pe partea de apus. Trece prin multe sate slave, (femeile au port curios, încingându-se cu un brâu foarte lung si punând paftale pe piept); trecem peste dealurile ce împarte câmpia în doua deacurmezisul si esim în câmpia Perlepului.
Oraselul Perlepe (pe aromâneste Perleap, pe slavoneste Prilip) este asezat la + 605 m. În partea
de N.-E. a câmpiei Pelagonia la poalele M. ZIatovrh (1427 m.) care trimete spre S. o creasta pe al carui pisc sudic este ruina Marcovgrad. În rasarit se ridica lantul de munti Varila si Treska pianina ce separa câmpia Pelagoniei de Valea Vardarului. Are peste 10000 loc. majoritatea slavi, aromâni peste 1000, cu o scoala româneasca.
Cladiri frumusele cu ornamente de marmura scoasa din muntele Pletvar (din est) peste care
trece calea la Gradsco (azi parasita). Aci se gasesc ciorapi aromânesti foarte frumosi.
În apropiere de Perleap spre N, V. este satul Faros cu multe resturi si ruine vechi, din timpul
venetianilor si mai de mult. Deasupra pe vârf de munte este ruinele cetatei lui Marcu Cralea. (Marcove Cule sau grad), iar sus de tot sub Vf. Zlato M-tirea sârbeasca Trescavat, în pozitiune foarte frumoasa.
Dela Perleap drumul mare apuca spre apus deacurmezisul câmpiei (600—(520 m.) locuita mai ales
de slavi si arnauti. Dupa ce trecem apa Blato si mergem câtva dealungul râului Staridol începem sa suim coasta muntelui spre Crusova sucindu-ne în numeroase serpentine. În dreapta vaei se vede resturile satului
Trestenic acum în decadere. Mai sus e M-tirea Spas. Înainte de intrare în Crusova dam de izvoarele «Apa rosie», apoi «Apa de Mercuri» si în fine mai sus «Apa de Vineri» de unde Crusovencele vin de iau apa (apelor li se da si proprietati terapeutice).
Crusova, cel mai frumos oras al Macedoniei, chiar al Turciei, i s'a zis «Venetia de uscat».
Asezata într'o caldare (la + 1178 m.) deschisa spre rasarit, înconjurata de munti pâna NV din M. Bigla într'o pozitie de munte foarte pitoreasca; la 1100 m. e satul Gopes cu 4000 loc. aromâni în 2 tabere; o frumoasa scoala româneasca. Pe valea ce se scoboarâ din Baba pianina se afla sus în munte (la 1700 m.) satul aromânesc Malovistea cu aproape 4000 loc. aromâni în 2 tabere.
În toate aceste orasele sunt scoli românesti.
Soseaua trece din câmpie aceasta la Cajani; începe sa suie, si ajunge la picioarele muntelui Diavato,
de 1.163 de metri deasupra nivelului marei, prin 'care se uneste puternicul masiv Suhagora sau Nerecica cu muntele Bigla. Ajungând sus pe Diavato, dam de un han si de un post militar, asezat într'o întaritura de ziduri; aci ne urcam pe un pisc în apropiere de trecatoare, de unde se deschide o minunata priveliste peste Presba si spre o multime de creste de munti. La sud-est se vede o parte din masivul Petrina sau Calicita, care împedicâ vederea minunatului lac al Ohridei, iar la sud se deschide manoasa câmpie de deasupra lacului Presba si se zareste si acest lac. De pe Diavato drumul se scoboara pe câmpia dela nordul lacului Presba si se îndreapta mai întâiu, adeca dupa ce ajungem în aceasta câmpie, spre sud-vest.
Ajungând la satul Coziac, drumul se bifurca: unul apuca la nord-vest spre comunele armânesti
Resna sau Reseani sau Areseani, spre Iancovet (pe arm. Iancovesli) si spre Ohrida, despre care se va
vorbi mai jos;  iar altul apuca la sud-vest spre orasele si comunele Gheorgea, Pleasa, Moscopole,
sipsca, Castoria, etc., unele curat armânesti, iar altele amestecate, dupa ce mai întâiu trece prin masivul Petrina, care ramâne la dreapta, si printre lacul Presba, care ramâne la stânga, adeca la rasarit. Lacul acesta numit de  armâni Presba sau Preasba, este foarte bogat în pesti cautati, iar laturea lui rasariteana, marginita de poalele apusene ale masivului Suhagora, sunt pline, de vânat, mai ales de caprioare si de tapi negri de munte. Lacul e la nivelul de 857 metri.
Lacurile par a fi fara scurgere dar se scurg pe sub pamânt, cel mare în 1. Ohrida, si deci în Drin, cel
mic pe unde curgea odata chiar la suprafata prin doline cunoscute în apus în Devol. Adâncimea e în partea sudica a Presbei mari de 54 m., iar în rasarit de 30 m.; în cel mic nu trece de 10 m.
Noi apucam al doilea drum spre nord-vest si, dupa ce trecem peste râul Ljumi-Mat, un afluent al
lacului Preasba,. trecem prin Resna cu 6.000 loc. (la 862 m.), locul de nastere al lui Niazim bey, eroul revolutiei 1908 (unde vom lua dejunul). Aci avem o scoala româneasca. Spre Ohrida, suim peste o coama a masivului Petrina, la înaltime de 1.309 m. deasupra nivelului marei. Pe aici e trecatoarea numita Bucovei, prin care duce drumul spre Ohrida si spre marea Adriatica, la Durate). Înca din trecatoarea Diavato, se vede în zare trecatoarea Bucovei; salbatica este cu prisosinta dar si frumoasa. Calea aceasta, care este ramasa înca dela Romani, si ducea tot asa: din luncele Târnei, adeca din vechia Pelagonie, unde astazi se afla Bitule si alte orase, peste Diavato, apoi peste seaua Bucovei si la Mare, se numea «via Egnatia» si era de mare însemnatate. Capatul acestei cai era Duratiu, ele unde pornea si un al doilea drum, ce conducea pâna la
Farsala si mai departe. La poalele muntelui Petrina, înainte de a sui spre Bucovei, se lasa la dreapta satele Crivenii si Crusa, aici se gaseste un han. De aici încolo se vad tot mai multi si mai multi Albaneji, carii mânând carele lor, duse de boi frumosi, le striga ca si satenii nostri din România: hais-ta sau hâis-cea. Dela Crusa se începe suirea spre seaua Bucovei. Sus pe o parte a trecatoarei se afla un cimitir turcesc, nu prea mare, si pe lânga morminte se vad înfipti niste pari, pe ici pe colea, în vârful carora sunt atârnate de toarta oale pline cu apa, pentru ca însetosatele suflete ale mortilor sa-si astâmpere setea.
Dupa ce drumul trece prin strimtoarea Bucovei, începe a scoborî cu încetul, da de o vale îngusta,
asezata la nordul lacului Ohrida si udata de Ariul-Strâmb, lasa deoparte satul Openita si, dupa ce trece înca odata peste Ariul-Strâmb si pe lânga satul Cosei, se îndoae si apuca drept la sud spre Ohrida. În apropiere de satul Cosei aerul este impestat de un nesuferit miros de gazuri sulfuroase, emana-tiuni post-vulcanice dealungul unei crapaturi în scoarta pamântului (se va vizita!).
Intrarea în Ohrida, splendida pe un deal, este printre niste vii de toata frumusetea ce dau
minunatii struguri dulci si aromati, unii ca chihlibarul, iar altii de un ros violet. În oras se intra prin
cartierul Vlah-Mahale zis si Mehmet-Bey.
În timpul împaratilor Romani, Ohrida era cunoscuta sub denumirea de Lychndus si apartinea
provinciei Epirus-nova. Era statiune ostaseasca de mare însemnatate, de oarece era, ca si si acum, asazatâ cam la jumatatea caci Egnatia, ce lega Peninsula Balcanica pe la Duratiu cu Adriatica, si prin mare cu Italia. În timpurile înca mai vechi, Ohrida era capitala tribului trac al Dessaretilor din Illyria. În veacul de mijloc purta numirile de Achris, de Achridus si de Achrida. Intre anii 890 si 1019 apartinea Româno-Biilgarilor, iar dela 1019 pâna la 1204 împaratilor bizantini, pe când se afla aici o nrtropolie independenta, cu însemnatatea unei patriarhii. Câtva timp ea fu stapânita de Ionita împaratul, iar dupa moartea acestuia veni în partea Albaniei libere. În secolul al 15-lea Ohrida cazu în manile Turcilor, cari o stapânesc pâna astazi. Ohrida deacuma, prin faptul ca este asezata ca si în vechime într'un nod de drumuri, are aceeasi importanta strategica si comerciala,
desi lipsesc capitaluri însemnate. Pozitia acestui oras este surprinzator de frumoasa. Sus pe colina de pe promontoriul ce înainteaza în lac, înconjurat de munti stâncosi si posomoriti, oglindit în apele totdeauna limpezi si albastre ale lacului, el pare un jiuvaer lucrat cu gust si cu arta, ce ar fi asezat pe o tipsie si oferit; iar masivul albanez despre apus parca îsi întinde bratele spre a-l primi.
Locuitorii (10.000) sunt Slavi, Armâni si Albaneji. Armânii cari sunt în numar de vreo mie de
suflete, fac parte din trunchiul Moscopolean si nu e grecoman nici unul uiu ei.Grecomanii de aici sunt
Slavii. Albanejii sunt putini, restul crestini si musulmani. Slavii se gasesc maimult în partea de sus a orasului si au aproape 1000 case.
Se afla în apropierea orasului multe ruine de cetati de origina romana. Cu vechia patriarhie de aici era
în strânse relatiuni biserica Moldovei, în timpul lui Alexandru-cel-Bun, si se pare ca si Mircea-cel-Batrân prefera
relatiile cu patriarhia ohrideana celor cu patriarhia din Constantinopol. În Biserica Sf. Clement, vechia resedinta a Patriarhului (pâna la 1767) multe obiecte sfinte demne de vazut.
Armânii au aici scoli si biserici, înca cele d'ântâiu doua biserici în care s'a început a se cânta
de mult si citi pe armâneste.(La Ohrida stam o zi ce o vom petrece dupa un program anumit).
Lacul Ohrida ca si Presba este un bazin de scufundare marginit la E. de o linie de dislocatie prin care
s'a ridicat lave eruptive si se exala acum gazele dela Cosei clin mici cratere si crapaturi. Nivelul lacului e la 690 m.
Fundul lacului merge foarte repede dela tarm, ca un castron fiind mult sub 200 m. Adâncimea atinge
286 m. Lacul primeste multe izvoare unele vauclusiane (la M-tirea Naum de ex. peste 100) si altele chiar sub pânza lacului, ce vin din Presba. Din acest Iac ese Drinul la Struga (localitate frumoasa «fara pereche» («Caco Struga nema druga», zice un proverb sârbesc, probabil dinainte de a fi Crusova).
Temperatura apei la fund e de 5.5°, la suprafata în August 21.5; pastravi mari si tipari renumiti populeaza suprafata dupa anotimpuri. Limpiditatea lacului Ohrida e colosala, se vede prin ea pâna la adâncimea de 16 m., pe când în Prespa numai 7 m. iar în Ostrov 6 m.
Text de G. MURGOCI, aprilie 1911