miercuri, 26 decembrie 2012

Aromanii din Bihor

THEMACEDOROMANIANS FROM BIHOR. PEOPLE ANDDEEDS
Abstract
The social and cultural impact of the macedoromanians on the people and land
of Bihor, was not superficial, but a profound and lasting one. They influenced the
history of these places more by their personal implication in religious – they were
fighters and keepers of the orthodox cult – and cultural actions, than through their
economic activities, in which they have exceled. Although, in time, they have merged
with the native population, their contribution in the development of romanian society
was one of mark.
Key words: macedoromanians, emigration, trade, orthodoxy, culture.
Macedoromânii sau aromânii1
sunt urmaşii populaţiei romanizate din nordul Greciei,
sudul Albaniei, Macedonia şi Bulgaria. Au stârnit mereu interesul cercetătorilor români,
mai ales prin prisma înrudirii lingvistice, dar nu numai, cu limba română. Nu ne vom opri
asupra istoriei fascinante a acestor „români adevăraţi” (aşa îi numea Petre Ţuţea) de la
începuturi, ci din momentul în care, siliţi de o serie de împrejurări potrivnice, vor trebui
să-şi părăsească casele, uneori şi avutul, şi să se îndrepte spre zone mai liniştite. Vom
încerca să scoatem în evidenţă contribuţia unora dintre ei, în speţă cei care vor ajunge pe
meleagurile bihorene, şi impactul social şi cultural pe care l-au avut asupra oamenilor şi
locurilor.
În secolul al XVIII-lea, în urma prigonirilor pornite de turcii musulmani împotriva
populaţiei de origine creştină, românii din Grecia şi Macedonia au hotărât să treacă
Balcanii şi să se stabilească la nord de Dunăre, în Ungaria, Polonia, Galiţia. Când vorbim
despre prigoniri ne gândim mai ales la distrugerea oraşului Moscopole, azi Voskopoje,
situat în sud-estul Albaniei, de către Ali Pasha în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
care pe atunci era al doilea oraş ca mărime şi importanţă după Constantinopol; oraşul
avea o populaţie numeroasă, câteva zeci de mii de locuitori, biserici, o tipografie şi chiar
o Academie. Distrugerea oraşului Moscopole va fi „evenimentul major care a accelerat
mişcarea deja începută de emigrare a aromânilor şi-i va da amploarea unui exod”
 După  distrugerea acestui mare centru cultural şi comercial, familiile avute se vor îndrepta spre
centre din Imperiul Habsburgic, iar cele mai sărace spre Macedonia şi Serbia. Ca urmare a acestei descinderi, unii dintre ei s-au polonizat (Grabovsky, Adamovsky, Mutovsky), alţii s-au maghiarizat (Horváth, Eötvös, Baráty, Simonyi), iar unii s-au sârbizat (Rakovici, Paljevici)
Trebuie să precizăm că este vorba doar de o schimbare a numelui,
condiţionată de ţara în care s-au stabilit; îşi vor păstra însă credinţa şi obiceiurile strămoşeşti.
O bună parte totuşi îşi va păstra numele orignal: Dera, Muciu, Guda, Sina, Dumba, Şaguna ,etc.
Printre aceşti emigranţi, îi întâlnim atât pe acei negustori care practicau comerţul
ambulant, cât şi pe cei grupaţi în aşa numitele „companii”, capabile să poarte tratative
la cel mai înalt nivel.
 O bună parte dintre aceştia au poposit şi în zona Bihorului; după alungarea turcilor în 1692 s-au stabilit la Oradea unde treptat au reuşit să pună pe picioare comerţul decăzut. Aceştia au avut „o mică organizaţie bisericească ortodoxă”în Oradea-Velenţa, iar slujbele se ţineau la biserica ortodoxă sârbă. Cum nu avea un preot stabil, comunitatea aducea călugări de la Muntele Athos, care poposeau aici pentru o vreme, după care se îndreptau spre alte nuclee aromâneşti din oraşele Ungariei: Szentes, Agria, Mişcolt, Budapesta ş.a.8.
Macedoromânii au făcut parte din companiile orientalerăspândite pe un întins
teritoriu, de la Tokai pe Tisa până la Sibiu şi Braşov, companii în care vor intra şi români
 În marea lor majoritate aceste companii erau calificate drept „greceşti”. Din cauza numărului
relativ redus de negustori aromâni care făceau comerţ în Occident, ei au fost nevoiţi să se
grupeze alături de greci în astfel de „asociaţii” să le spunem, pentru a-şi apăra interesele
şi identitatea religioasă vizavi şi în raport cu ceilalţi negustori, cei mai mulţi catolici sau
evrei. Privind din altă perspectivă, era oarecum normal ca străinii să-i numească „greci”
şi pe aromâni, mai ales că în acea vreme conceptul de naţionalitate era vag definit şi
înţeles. Termenul de „grec” căpătase o conotaţie religioasă (catolicii îi numeau grecipe
toţi ortodocşii din Imperiul Otoman) mai întâi de toate, dar totodată îşi schimbase înţelesul
etnic în unul social, de negustor. „Grecul” era în primul rând comerciant, aşa că oamenii
bogaţi, indiferent de origine, fie că erau albanezi, bulgari sau macedoromâni, se numeau
„greci”. Înainte de apariţia unei conştiinţe etnice proprii la aromâni, cel mai important
aspect al identităţii lor a fost apartenenţa la „millet” (creştin ortodox) şi apoi la grupul
profesional (păstor, comerciant etc.). Dar, cunoaşterea limbii greceşti era cheia spre accesul
la educaţie şi la un statut social superior. Theodor Capidan spunea: „Ceea ce deosebeşte
pe Macedoromân, ţăran sau orăşan, de un Grec, Albanez sau Bulgar, este acea energie
proprie, care, oriunde şi în orice împrejurări s’ar găsi el, îl face capabil să-şi croiască mai
repede un drum în viaţă, cu o ascensiune în domeniul economico-social şi cultural, prin
obişnuinţa la celelalte popoare balcanice”.Şi, într-adevăr, macedoromânul s-a dovedit a
fi un om al timpului nou, care s-a implicat afectiv şi efectiv în ceea ce şi-a dorit să realizeze,
chiar dacă nu a făcut-o pentru înălţarea materială şi spirituală a poporului său, ci pentru
popoarele alături de care a convieţuit (greci, sârbi, români).
Referindu-ne la principalele lor preocupări, cea mai importantă a fost, fără dar şi poate,
comerţul. Muncitori, economi, plini de iniţiativă, aromânii au fost negustori înnăscuţi. Din
porturi precum Valona, Durazzo şi Raguza transportau în interiorul Peninsulei Balcanice
mărfuri aduse din Italia prin Veneţia şi Trieste. În secolele XVII-XVIII ei se vor implica în
comerţul terestru şi maritim într-o proporţie mult mai mare decât înainte, favorizaţi fiind de
decăderea Raguzei şi interesul arătat de negustorii francezi, după reînnoirea capitulaţiilor
de către Poartă, de a negocia direct, fără intermediari, cu partenerii lor balcanici.  Treptat,
comerţul lor va căpăta mai mult un caracter terestru, îndreptându-se spre Belgrad, Austria,
Ungaria ş.a.
Cei mai mulţi negustori macedoromâni din Ungaria se aflau în părţile transilvane.
Prezenţa unei companii comerciale greceşti– ceha seu societas mercatorumeste atestată şi
la Oradea. Constituită în 1722 prin sancţiune imperială, compania era de fapt o breaslă a
comercianţilor orădeni. Statutele acesteia vor fi aprobate în urma memoriului întocmit de
fruntaşii comunităţii: Cristof Ioan Cromer, Petru Arseni, Demetriu Erdelyan, Mihail Soffia,
Ioan Pandocsay şi Gheorghe Guso. Acest act va fi urmat de un Contractus Mercatorum
încheiat tot în 1722 între consiliul orăşenesc şi Mihai Kiss, Demetriu Erdelyan, Gheorghe
Puss (Guso?), Ioan Pandocsay, Petru Arseni, Gheorghe Püspöki, Tamas Görög, Ignaţiu Rácz
şi Ioan Papp; în schimbul serviciilor comerciale aduse comunităţii, aceştia puteau să-şi
construiască prăvălii din cărămidă care urmau a fi scutite de impozit pe o perioadă de
trei ani, iar după moarte le puteau lăsa moştenire familiilor lor. În documentele vremii
negustorii macedoromâni apar trecuţi cu numele de „greci”. Nume precum Driva, Iantso,
Niri, Cosperda, Pitzis, Theodorovici, Taszi, Csitiri, Arseni, Soffia, Guso, Görög, Rácz par să
indice originea macedoromână a acestora.
La 1716 era ales primar al oraşului Oradea Samuilă Horváth, mare comerciant de
vite de origine macedoromână; acesta, încă din timpul stăpânirii turceşti, bucurându-se de
autoritate şi încredere în faţa paşei ce comanda cetatea, „a căutat să uşureze necazurile şi
suferinţele cetăţenilor fără deosebire de limbă şi religie supuşi stăpânirii turceşti, plătind
de mai multe ori din avutul său impozitul cerut cetăţenilor de stăpânirea turcească”.
Va fi chiar printre cei trimişi la Curtea din Viena în calitate de reprezentant al românilor,
„grecilor” şi sârbilor pentru a apăra drepturile naţiunii ortodoxe din Oradea.
Comercianţi macedoromâni purtând numele de Horváth (Georg, Ioan, Steph, Nicol,
un alt Ioan, Franc, Mich) sunt menţionaţi alături de alţi negustori de aceeaşi origine (Kotsis,
Laza, Liptak, Karátson, Popovits, Rátz) într-un registru de pe la 1780, registru ce conţine
cel mai probabil numele membrilor unei companii comerciale şi o serie de date de ordin
personal, cum ar fi vârsta, religia, profesia etc.. Există macedoromâni şi printre cei aflaţi la
conducerea treburilor orăşeneşti: Pita Dimitrie, Arseni Petru, Raţ Ştefan, Suci Mihai, George
Gusi, Ioan Papp, Ignaţie Görög, Nistor Raţ, Francisc Lengyel, Teodor Görög, Ioan Pandachi,
George Püspöki, Constantin Rosvany, Dimitrie Costa, Andrei Nyiri23. Dr. Constantin Pavel
remarca faptul că „Oradea-Mare sub orice raport era indicată să devie una din cele mai
puternice colonii greceştiîn tot decursul veacului XVIII. Încă la 1714 în Oradea aproape
toţi negustorii, comercianţi şi alţi contribuabili cu avere, erau Greci(adică macedoromâni
după cum indică şi numele lor: Driva, Roszvány, Iantso, Niri, Püspöki, Cosperda, Pitzis,
Theodorovits, Kristoffy, Taszi, Poynar, Csitiri), Sârbi şi Români”. Macedoromâni se
regăsesc şi printre locuitorii Beiuşului: ispanul (un fel de prefect) Dan Georgiu, primarul
Laza Petru, protopopul Gheorghe Vidrai, preotul Dimitrie Papolţi, credincioşi cu stare
precum Chist Istoe şi Paul Urs, cantorul Marcu Dumitru şi învăţătorul Ioan Popovici.
Macedoromânii vor marca istoria acestui pământ românesc, mai puţin prin activităţile
lor cu caracter economic şi mai mult prin contribuţiile lor în domeniul construcţiilor
religioase şi al vieţii culturale. Mari luptători şi păstrători ai credinţei ortodoxe, ei s-au
numărat printre cei mai mari binefăcători ai lăcaşurilor de cult din Transilvania. Theodor
Capidan spunea că nu există biserică care să nu fi beneficiat de suportul material al unei
familii de macedoromâni.
În 1702, doi reprezentanţi ai unei companii comerciale din Oradea, Ladislau Sereşti
şi Gheorghe Guri, cereau să li se permită ridicarea unei biserici noi în locul celei vechi,
aflate în ruină, o biserică supusă vlădicăi de Cenad şi Ineu. Aici îşi vor găsi odihna de veci
familii precum Gavra, Püspöki, Pudera, Jiga.
Biserica din Beiuş ce poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril a fost ridicată
cu sprijinul comunităţii macedoromâne; familiile Neta, Drolla, Stupa şi Hadsi au sprijinit
material locuitorii beiuşeni pentru a-şi ridica „o biserică de piatră, mare, şi frumoasă”28.
Este vorba despre biserica construită la 1784, „Biserica din Deal”, în locul vechii biserici
de lemn ridicată pe la 1733 şi mutată la Delani (au contribuit şi la ridicarea altor biserici
cum ar fi cele de la Budureasa, Cărbunari şi Remetea). Comunitatea ortodoxă din Beiuş,
sprijinită de negustori macedoromâni, ceruse Locotenenţei Regale din Pesta, printr-o jalbă
redactată la 1777 de către preotul Mihai, permisiunea de a ridica o biserică pe dealul din
marginea comunei, pentru cei 520 de credincioşi30. Comisia însărcinată atunci să cerceteze
situaţia a concluzionat că, deşi se îndeplineau condiţiile necesare zidirii lăcaşului de cult,
acest lucru nu era posibil deoarece ar fi jignit pe uniţi care aveau doar o biserică de lemn.
„Cronica parohiei greco-orientale din Beiuş” menţionează o serie de donaţii făcute de
macedoromâni către biserica şi şcoala din localitate: în 1797 Iosif Hadsi donează o parcelă
de pământ bisericii, iar în 1809 Netye Toader „dăruieşte pe vecie” şcolii casa cu intravilanul
precum şi 100 de florini maghiari pentru plata învăţătorului. Şcoala naţională mixtă
înfiinţată pe la 1779 va primi numeroase fonduri din partea comunităţii macedoromâne;
aici, „avându-se în vedere pretensiunile comercianţilor «greci», bine înstăriţi şi jertfelnici
cum erau, se predă şi l. elină, latină, germană pe lângă cea românească”. Această şcoală
va funcţiona până în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, când nemaiprimind ajutoare
din partea macedoromânilor (numărul acestora se va reduce considerabil) se va separa în
două părţi, în două confesiuni.
„Cei dintâi ctitori şi fondatori şi în acelaşi timp cei mai mari binefăcători ai bisericei
noastre sunt Mihai Püspöki şi Mihai Kristoff a căror amintire va dăinui cât timp va exista
biserica ortodoxă din Oradea. Aceşti doi fruntaşi pe care providenţa dumnezeiască i-a pus
în fruntea comunităţii din Oradea între cele mai grele împrejurări şi chiar în timpul cât se
da cea mai înverşunată luptă pentru estirparea ortodoxiei (aluzie la încercările prelaţilor
catolici şi uniţi de a-i împiedica pe ortodocşi să aibă o şcoală, o biserică în oraş)..., au adus
cele mai multe şi mai mari jertfe materiale şi morale pentru întemeierea parohiei, apoi a
şcoalei ortodoxe şi mai pe urmă a exoperat concesiunea pentru clădirea bisericii în cel mai
de frunte loc al oraşului şi exerciţiul public al cultului ortodox”. Familiile Püspöki şi Kristoff
au fost înnobilate de împăratul Leopold al II-lea prin aşa-numite Litterae Armales, decrete
de înnobilare prin care persoane sau familii cu avere sau care s-au afirmat în războaie erau
ridicate la rang nobiliar. Cei doi ctitori mai importanţi ai sfântului lăcaş erau consilieri la
Curtea de Apel (chiar vor fi aleşi consilieri pe viaţă în 1817 deoarece „au lucrat totdeauna
pentru binele cetăţenilor şi prosperarea oraşului”), strânseseră ceva avere din care au
contribuit bucuroşi cu diverse sume şi obiecte de cult la înălţarea bisericii; cei doi nobili
chiar au luat drumul Vienei spre a prezenta personal împăratului Iosif al II-lea cererea lor
de liberă practică a religiei ortodoxe. În semn de apreciere pentru eforturile depuse, cei
doi apar cu titlul de ctitori ai lăcaşului de cult iar osemintele lor şi-au găsit odihna veşnică
în cripta din interiorul bisericii.
Clopotele bisericii păstrează inscripţii cu numele celor care au făcut donaţii. De pildă,
pe clopotul cel mare este scris: „Acest clopot s’a făcut pe seama sfintei biserici neunite din
Oradea-Mare, cu hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prin cheltuiala
norodului grecescşi românesc neunit în anul 1803 în luna lui August, fiind întâi între
titori Püspöki Mihai şi Dimitrie Driva. Ad dei gloriam fusa sum per Franciscum Millner,
Budae, Anno 1803”. Pe alte două clopote găsim: „Acest clopot s’a făcut prin cheltuiala
norodului grecesc, sârbesc şi românesc în anul 1804. Francisc Millner, Buda”. Chiar o
rudă a episcopului unit Moise Dragoş, „Jupâneasa Dragoşi Teodora, soaţa jupânului Stupa
Teodor, neguţător”, se număra printre cei care făceau donaţii bisericii.
Donaţii s-au făcut de către comunitatea macedoromână şi Vechii Catedrale din
Velenţa: o candelă ornată cu scena Răstignirii Domnuluieste, potrivit inscripţiei în limba
greacă, dania „A lui Theodor Rusi, 1775”, iar candelabrul mare cu doisprezece braţe
lucrat în metal ornamentat a fost donat în 1781 de către Dimitrie Para şi familia sa. Chiar
în curtea Catedralei au fost descoperite două morminte din secolul al XVIII-lea apartinând
fraţilor Mag, comercianţi macedoromâni şi cel mai probabil binefăcători sau chiar ctitori
ai lăcaşului.
Dovadă a legăturilor ce s-au păstrat între macedoromânii de aici şi cei de pe
meleagurile natale stau diverse donaţii primite de Biserica cu Lună, cum ar fi o masă
cioplită din marmură neagră sau o cădelniţă de argint. Astfel de donaţii au fost primite şi
de Catedrala Ortodoxă din Velenţa, dovada fiind un potir de argint ornat cu vrejuri stilizate
şi ciorchini de struguri.
Şi dacă am vorbit despre lăcaşuri de cult care au beneficiat de sprijinul material al
comunităţii macedoromâne, trebuie să avem în vedere şi că din sânul acestei comunităţi
s-au ridicat câteva feţe bisericeşti a căror activitate a fost pusă în slujba oamenilor de
aici şi a credinţei. Episcopul Efrem Veniamin, cel confirmat de diploma imperială din
martie 1695, dată de împăratul Austriei Leopold al II-lea, ca episcop al Oradiei, a fost, se
pare, de origine macedoromână. Prin această diplomă, împăratul confirma privilegiile
mitropolitului din Karlovitz şi jurisdicţia peste mai multe episcopii, printre care şi cea a
Oradiei, pe al cărei episcop îl aminteşte49. Efrem fusese sfinţit de patriarhul sârb Arsenie,
cel care fugise din calea turcilor, cu mii de credincioşi sârbi, şi emigrase în Ungaria. În
timpul prigoanei pentru catolicizare a fost închis şi apoi forţat să se unească, fiind numit
la intervenţia lui Ioan Gabeltici, un iezuit, episcop al sârbilor uniţi. Deoarece va regreta
pasul făcut, patriarhul Arsenie îl va ierta şi îl va trimite într-o eparhie din Imperiul Otoman.
Alţi cercetători sunt de părere că a plecat spre Ţara Românească din cauza angrenării sale
într-un conflict cu episcopul Aradului. Efrem Veniamin a păstorit credincioşii de pe aceste
meleaguri până pe la 1707, în vremea răscoalei curuţilor, cum notează el însuşi în câteva
rânduri pe o pagină a Tipiconuluiimprimat la Veneţia în secolul al XVII-lea şi primit cadou
de la mitropolitul Sucevei în 1691. Nicolae Firu, având la bază argumente toponimice
şi de natură bisericească, a admis că, în ciuda faptului că timpul şi circumstanţele în care
Efrem a ajuns la Oradea au rămas necunoscute, „el se afla aici încă din timpul ocupaţiei
turceşti şi că armatele împărăteşti, la ocuparea cetăţii Oradea de la Turci, în anul 1692,
l-au găsit aici”.
Episcopul ortodox Petru Hristofor (1708-1712), cel care i-a urmat lui Efrem, a făcut
parte, după spusele istoricului sibian Mircea Păcurariu, dintr-o familie de macedoromâni
stabiliţi la Oradea. Despre acesta aminteşte un preot bihorean, care la o anchetă religioasă
din 1754-1756 a declarat că a fost hirotonit de episcopul Bihorului, Petru Hristofor.
Probabil că episcopul orădean a avut legături cu episcopul Râmnicului, viitorul mitropolit
al Ţării Româneşti Antim Ivireanul, şi tot probabil că de la el au ştiut credincioşii ortodocşi
din Beiuş să-i spună vicarului ungur Mihai Kebel, venit să-i atragă spre unire, că nu se
vor supune unui alt episcop şi să le arate „carte” de la Antim. Petru Hristofor a fost
ultimul episcop care a hirotonit preoţi în Oradea. După înfrângerea răscoalei curuţilor, prin
decretul leopoldin din 8 octombrie 1711 Episcopia Ortodoxă de Oradea a fost desfiinţată,
singura episcopie recunoscută fiind cea Romano-Catolică.
Episcopul vicar Melentie Covaci (1700? – 1770) este originar dintr-o familie emigrată
la începutul secolului al XVIII-lea din Macedonia şi aşezată în părţile Ineului (Bocsig, jud.
Arad). În 1734 episcopul sârb al Aradului, Isaia Antonovici, îl va hirotoni preot pentru
parohia Bocsig după informaţiile unora, iar potrivit altora pentru comuna Fughiu-Oşorhei
de lângă Oradea. Ulterior va trece la unire. Va fi numit preot în Diosig şi protopop de
Oradea. A fost primul episcop sufragan al diecezei de Oradea. În 1756 a avansat ideea
construirii a două seminarii, unul destinat pentru 24 de elevi iar celălalt pentru 12 clerici,
dar împărăteasa Maria Tereza a considerat suficientă existenţa seminarului latin de la
Oradea pentru instruirea preoţilor. A dorit despărţirea de episcopia romano-catolică,
ridicarea vicariatului la rangul de episcopie autonomă, o mai bună înzestrare a preoţilor.
Totuşi nu s-a bucurat de prea multă autoritate, deoarece episcopul latin Paul Forgách i-a
îngrădit-o într-atât încât a devenit o simplă marionetă în mâinile acestuia. Se va stinge din
viaţă la Oradea.
Probabil că au fost şi alţi preoţi care s-au ridicat din mijlocul comunităţii
macedoromâne, dar din diverse motive nu au fost consemnaţi şi nu au rămas date legate
de activitatea lor spirituală în rândul credincioşilor.
Pe lângă feţe bisericeşti, macedoromânii ne-au dat mari oameni de cultură care şi-au concentrat întreaga energie în folosul cultivării limbii române, a religiei ortodoxe şi a
ridicării nivelului de cultură şi educaţie al locuitorilor din Bihor şi din întreaga Transilvanie.
Unul dintre macedoromânii născuţi la Oradea a fost Zaharia Carcalechi (1787-1856),
fiu al negustorului Carcalechi, care ulterior se va muta cu familia la Braşov. Fiul, stabilit
în capitala ungară, a fost tipograf şi a contribuit la răspândirea cărţilor româneşti. La Buda
a deschis o librărie, a editat cu ajutorul Imprimeriei Universităţii cărţi în limba română;
aceste lucrări proveneau atât din spaţiul transilvan cât şi de dincolo de Carpaţi. A sprijinit
întocmirea unei culegeri de maxime ecleziastice, filozofice şi a unor note de călătorie
aparţinând scriitorului Dinicu Golescu. Lui i se datorează cea mai veche revistă literară,
„Biblioteca românească”, apărută la Buda în 1821. Această „Bibliotecă”, ce se dorea a
fi o enciclopedie, cuprindea materiale de istorie, literatură, propagandă pentru cultură,
articole ce aveau ca scop popularizarea ştiinţei, tot felul de informaţii, îndrumări practice,
varietăţi. A circulat atât în Transilvania cât şi în principate. Carcalechi a beneficiat de
spijinul material al lui Emanuil Gojdu, un mecenat al tipăriturilor româneşti din Buda.
Alexandru Gavra (1797-1884) s-a născut şi el la Oradea. A fost cel mai probabil
înrudit cu familia Gavrileştilor, macedoromâni, ai cărei reprezentanţi au susţinut material
ridicarea Bisericii cu Lună. A făcut şcoala primară şi pe cea secundară la Oradea, s-a
licenţiat în drept şi apoi a fost cancelist în serviciul Comitetului Bihor. Cariera birocratică
nu a fost adevărata lui chemare, dovadă fiind examenul susţinut la Pesta în faţa unei comisii
speciale, Studiorum comissio, examen ce îi va deschide drumul spre o strălucită carieră
didactică. Primul post obţinut, deşi în calitate de suplinitor, a fost acela de la catedra de
aritmetică şi geografie de la Preparandia din Arad în 1821; după alţi trei ani va fi numit
„profesor public ordinar”. Va ajunge în perioada 1865-1876 să ocupe funcţia de director
al Preparandiei, calitate în care a depus toate eforturile pentru reorganizarea didactică şi
administrativă a acesteia. Pe lângă responsabilităţile directoratului, Al. Gavra a suplinit
la materii precum limba română, limba maghiară, pedagogie, istorie, geografie, religie,
fizică, economie, a predat lecţii de gimnastică, de grădinărit şi chiar lecţii practice pentru
viitorii învăţători. Avem aşadar portretul unui om care a depus o muncă imensă, care
nu s-a dat în lături de la nimic, care a încercat de toate, al cărui unic scop a fost acela
de a-şi ajuta colegii şi elevii. Nu putem trece cu vederea nici „încercările” sale literare:
a intenţionat să întemeieze la Arad un Cabinet al Muzelor Româneîn care să publice
opere însemnate, două volume pe an, în primul rând pe cele ale lui Şincai şi Micu; a
publicat drama în cinci acte Monumentul Şincai=Klainean, adevărate lecţii de românism
susţinute de corifeii Şcolii Ardelene; în 1848 a publicat primul tom, singurul apărut dintr-un Lexicon istoricesc=religionariucare cuprinde literele A şi B. Toată munca şi truda sa
au fost închinate şcolii şi culturii româneşti, iar sufletul său „s’a dăruit fără cruţare şi întreg,
pentru luminarea Poporului Român de la graniţa de apus a ţării”.
Şi dacă vorbim despre macedoromâni şi Oradea trebuie să-l amintim pe Emanuil
Gojdu. Familia Gojdu a părăsit oraşul Moscopole72
la fel ca şi alte familii precum Sina,
Pilta, Dumba şi s-au aşezat în Polonia. Împărţirea Poloniei între Rusia, Austria şi Prusia la
sfârşitul secolului al XVIII-lea i-a determinat pe aceştia să plece spre Ungaria. Numeroase
oraşe precum Budapesta, Strigoniu, Mişcolt, Timişoara, Arad, Oradea aveau populaţie de
origine macedoromână în timpul împăratului Iosif al II-lea. Aici aceştia au ridicat biserici
de rit oriental.
Familia Gojdu, ca şi familia Şaguna, se va stabili la Mişcolt. De aici o ramură va
merge în judeţul Alba (Gojdu Elest, scriitor şi jurist ce va fi asimilat de mediul maghiar),
iar o alta se va stabili la Biharea. Emanuil Gojdu (1802-1870) s-a născut la Oradea. Părinţii
săi au fost Atanasie Popovici şi Ana Poynar de Craidorolţ. A început să înveţe carte la
şcoala primară ortodoxă din Oradea, apoi a fost elev al Liceului premostratens din oraşul
de pe Criş. După Teodor Neş şi Márk Sándor, Gojdu ar fi încheiat studiile gimnaziale la
liceul catolic de la Eger. El însuşi, în 1833, când a înaintat o cerere împăratului Francisc al
II-lea în scopul obţinerii funcţiei de cenzor la tipografia din Buda, şi-a anexat diplomele.
Apoi a urmat cursurile Academiei de Drept din Oradea (1820-1821), dreptul la Pojon
(Bratislava) (1821-1822) şi Budapesta. A fost practicant la Tabla regească din Budapesta,
membru de drept în Casa Magnaţilor, comite suprem în comitatul Caraş, deputat de Tinca.
Va fi amintit de Ioan Cavaler de Puşcariu alături de alţi membrii de origine macedoromână
ai comunităţii bisericeşti din Budapesta: Mocioni, Dera Guda, Muciu, Horváth etc..
Pe baza testamentului din iulie 1798, scris în limba vulgară neo-greacă (prin acest
act Emanuil Popovici lăsa nepotului său Tănase Nasta Gojdu – este vorba despre tatăl lui
Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, – angajat în prăvălia sa, ceva avere), aflat în posesia
episcopului Roman Ciorogariu, dr. Ioan Lupaş a conchis asupra originii macedoromâne
a familiei Gojdu: „Descendenţa lui Emanuil Gojdu din tată şi bunică de origine macedo-română apare destul de clar din dovezile istorice păstrate până în zilele noastre, înfăţişându-l
ca pe un vlăstar viguros, răsărit in binecuvântata rădăcină, care a odrăslit şi rodul vieţii
eroice a Mitropolitului Andrei Şaguna”.
A publicat o serie de poezii în Szépliteráturai Ajándék. El participase alături de
un alt macedoromân, Zaharia Carcalechi, la saloanele literare organizate de Atanasie
Grabovsky, la rândul lui macedoromân şi unchi al lui A. Şaguna80. În 1827 a prezentat
la judecătoria din Pesta o petiţie pe care, în loc să o întocmească în limba latină, tânărul
Goju a scris-o în maghiară. Se spune că judecătorul, surprins de îndrăzneala sa, ar fi
exclamat: „Quanta temeritas ab hoc juvene!”. De altfel, pledoariile şi rechizitoriile sale
vor ajunge să fie publicate ca mostre în revistele de specialitate, atât în Ungaria cât şi
în străinătate. În calitate de prefect al Caraşului (1861) a luat o serie de măsuri cum ar
fi: a introdus în administraţie limba română, a numit funcţionari români, a întemeiat un
fond pentru înfiinţarea unui liceu român şi a luptat pentru românizarea liceului de stat din
Lugoj. Nu trebuie să uităm că, în acelaşi an, el a fost membru fondator al „Asociaţiunii
pentru literatura română şi cultura poporului român”. Sprijinul său în afirmarea culturii şi
a limbii române a fost unul constant şi neobosit: „Echipamentul său psihic, de un patent
românism şi ortodoxie, se vădeşte la fiecare pas prin năvodul aparenţelor. Semnul crucii
care introduce masa; cuvântul românesc şi cântecele naţionale ce-i umpleau casa, veselia
studenţilor români adunaţi şi bine primiţi în ospitalierul său cămin, destăinuiau o caldă
simţire românească şi respect faţă de obiceiurile şi tradiţiile neamului şi bisericii sale”. S-a
situat în fruntea curentului care cerea despărţirea de biserica sârbească, afirmându-se drept
„protegiuitorul crucii, al slovei şi graiului românesc”. A iniţiat o subscripţie în anul 1842
în cadrul comunităţii ortodoxe din Pesta, pentru a sprijini refacerea Catedralei din Velenţa
Oradiei, distrusă în urma incendiului devastator din 1836. Şi iată că aşchia nu sare departe
de trunchi: tatăl său a fost unul dintre cei care a donat bani pentru construirea Bisericii cu
Lună şi care a permis, pentru o perioadă, parohiei ortodoxe să funcţioneze în locuinţa sa.
Dar poate cea mai notabilă contribuţie a sa fost crearea Fundaţiei Gojdu, instituită prin
testamentul din 4 noiembrie 1869, cu câteva luni înainte de trecerea în nefiinţă a marelui
om de cultură şi mecenat. În unul din numeroasele sale discursuri, Emanuil Gojdu parcă
anticipase înfiinţarea acestui fond de ajutorare pentru elevii şi studenţii fără posibilităţi: „Ca
fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m’a creat Român; iubirea ce am
către naţiunea mea, neîncetat mă îmboldeşte să stărui în faptă, ce încă şi după moarte să
erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul naţiei mele”. Fundaţia
va oferi burse de studii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Dorinţa lui Gojdu,
de a ridica poporul român la un nivel mai înalt de cunoaştere prin educaţie, îşi va găsi
realizarea prin această fundaţie, de sprijinul ei beneficiind tineri precum Traian Vuia,
Octavian Goga, Teodor Neş, Victor Babeş, Constantin Daicoviciu, Ioan Lupaş. Numele şi
realizările acestora vin parcă să aducă un omagiu binefăcătorului lor.
Un alt orădean cu rădăcini macedoromâne a fost dr. Nicolae Poynar. Acesta, născut
în 1858, este fiul lui Ioan Poynar de Craidorolţ şi al Mariei Jiga, fiica lui Nicolae Jiga şi a
Anei Cosperda, „odraslă” a vechilor familii de comercianţi macedoromâni din Oradea-Mare. Studiile secundare le-a făcut la Liceul Ordinul Călugăresc Premontrei, iar cele
universitare la Oradea şi Budapesta. Avocatura a început să o profeseze în 1891 la birourile
bunicului său. A fost numit în 1920 membru de drept în comitetul Fundaţiei Jiga, după
ce în 1906 fusese ales în comitetul general al Fundaţiei Gojdu. A fost membru al P.N.R.
şi primar al Aleşdului. Pentru stăruinţele depuse în scopul înfiinţării parohiei ortodoxe
române şi a capelei din Aleşd a primit titlul onorific de prim epitrop. S-a numărat printre 
primii tineri care a beneficiat de o bursă de studii din partea Fundaţiei Gojdu.
Merită să-i amintim, chiar dacă nu vom zăbovi asupra lor, şi pe învăţătorii de la şcoala
ortodoxă din Oradea de la secţia de predare în limba greacă: Ion Kapitanovici, Gheorghe
Wanghel, Ioan Renno, acesta din urmă fiind ultimul învăţător înainte de desfiinţarea acestei
secţii, datorată numărului prea mic de elevi (în 1868), şi pe directorul Konstantini (bazele
acestei şcoli au fost puse de comercianţi macedoromâni în 1754, iar la început limba
de predare a fost greaca; tot ei vor contribui cu sume importante la ridicarea Bisericii cu
Lună).
Una dintre ultimele zvâcniri ale comunităţii macedoromâne a fost cauzată de numirea
lui Atanasie Boţco (1828-1863) ca singur paroh al Bisericii cu Lună. Cerând episcopului de
la Arad revenirea la stările de mai înainte, când aveau şi ei parohul lor, aceştia vor primi o
soluţie la problema ridicată: numirea pentru grecişi sârbi a capelanului Ioan Papp (1831-1843).
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea macedoromânii vor fi din ce în ce mai puţin numeroşi,
până ce vor ajunge să fie asimilaţi de populaţia românească sau de cea maghiară. Familii
precum Skutari, Cosperda, Spiridon, Guri, Konstantini, Pitzis, Koszta, Renno, Koardanis nu
mai există. Totuşi, nu putem să-l trecem cu vederea pe un macedoromân care, deşi nu s-a
născut pe meleaguri bihorene (s-a născut în localitatea Aminciu din Macedonia), a ajuns
să conducă la Oradea una dintre cele mai prestigioase reviste şi să continue opera celui
care a înfiinţat-o, Iosif Vulcan; este vorba despre M.G. Samarineanu. Acesta a participat
la prima conflagraţie mondială – s-a înrolat voluntar în armată şi a ajuns la gradul de
sublocotenent – şi a intrat în Ardeal pe la Braşov în fruntea unei campanii din regimentul 6
Vânători. În oraşul de sub Tâmpa va înfiinţa, împreună cu socialistul Aurel Cristea, „Gazeta
Transilvaniei”, va scoate revista umoristică „Ghimpele” şi va publica primul său volum de
poezii „Şoapta clipelor trecute” (1919) ce cuprinde evocări de dinainte şi din timpul primului
război mondial. Vine la Oradea la cererea lui George Bacalogluşi devine redactor şef
la „Cele Trei Crişuri” (va publica în paginile revistei poezii, cele de dragoste, adevărate
„romanţe fără note”, făcându-l cunoscut, proză cu accente memorialistice, colaborarea cu
publicaţia fiind una continuă, şi după ce nu va mai fi directorul ei), funcţie pe care o va
deţine şi la ziarele „Sentinela de Vest” şi „Vestul României”. Acestor trei periodice orădene,
dar şi altora din ţară, „Adevărul Literar”, „Flacăra”, cu care colaborase încă de când era
adolescent, le va trimite versuri, impresii de călătorie, cronici literare şi teatrale. În paralel
cu aceste colaborări, face să reapară la Oradea „Ghimpele”, scoate în colaborare cu Aurel
Lazăr săptămânalul „Bihorul” şi publică al doilea volum de versuri, „Tablou din Pind”
(1923), ce evocă amintiri legate de copilăria petrecută în Macedonia. În 1924 Ministerul
Învăţământului îi va încredinţa conducerea şcolii secundare româneşti din Grebena,
Macedonia, unde va sta până în 1926, când se întoarce la Oradea şi reuşeşte să scoată seria
a II-a a revistei „Familia” (1926-1929). Tot în 1926 a fost numit director al Internatului
de Ucenici din Oradea. În 1929 apare „Gazeta de Vest”, trimite corespondenţe ziarelor
„Curentul” şi „Cuvântul” (când „Curentul” va împlini opt ani de apariţie, Samarineanu,
în calitate de vechi colaborator, va scrie câteva cuvinte de laudă la adresa publicaţiei şi a
întemeietorului său în „Familia”), şi redactează pentru un interval de timp scurt ziarul
„Timpul”. Va publica romanul „Romanţă fără note”, nuvelele „Costa Vlahias” şi drama
„Kyazim”. În 1934 apare primul număr al revistei „Familia” seria a III-a (1934-1939). În
paginile acesteia va publica versuri, proză, va milita pentru o apropiere româno-maghiară,
pe plan cultural îndeosebi, va scrie recenzii, va încerca să demonstreze rolul util al
cinematografului în culturalizare şi naţionalizare. Articolele sale apar şi sub semnătura
lui M. San-Marino. După Dictatul de la Viena, directorul „Familiei” se va muta la Bucureşti
unde-şi va continua activitatea publicistică; va edita seria a IV-a a revistei şi va colabora cu
o serie de publicaţii, dintre care amintim „Luceafărul” din Sibiu, sub redacţia lui Olimpiu
Boitoş şi V. Papilian. S-a stins din viaţă în 1959 după o lungă suferinţă. De-a lungul carierei
sale a fost înconjurat de mulţi colaboratori, fie locali fie din alte zone ale ţării, printre ei
aflându-se şi câţiva macedoromâni: Theodor Capidan, lingvist, membru al Academiei,
Victor Eftimiu, poet, dramaturg, academician, Ovidiu Papadima, eseist, istoric şi critic
literar şi Ion Samarineanu, om de litere, prezenţă constantă în rândurile „Familiei”.
M.G. Samarineanu, acest animator cultural, a reuşit să adune în paginile tuturor
publicaţiilor sale, dar mai ales în „Familia”, contribuţiile valoroase ale unor poeţi, prozatori
şi critici ai acelei perioade. A fost omul de cultură care a înţeles că o publicaţie de provincie
nu trebuie să reflecte doar spiritul provincial, ci trebuie să se raporteze şi să-l consolideze
pe cel naţional.
Iată, aşadar, câteva exemple dintre cele mai elocvente privind rolul comunităţii
macedoromâne şi al oamenilor care s-au ridicat din sânul ei. În momentul în care
macedoromânii au dat de un mediu românesc, aspiraţiile lor par a se fi contopit cu cele
ale românilor. Redeşteptarea naţională a românilor din Transilvania datorează foarte mult
intelectualităţii de origine macedoromână (Şaguna, Sina, Gojdu) emigrată din Moscopole.
În fapt, peste tot unde au emigrat, ei au contribuit la ridicarea cultură, economică
şi la emanciparea naţională a respectivelor popoare (vezi cazul Greciei, al Serbiei).
Macedoromânii au fost acel popor care, împiedicat de forţe interne dar şi externe care şi-au conjugat puterile, în loc să se realizeze pe sine, şi-a dăruit întreaga energie popoarelor
alături de care a convieţuit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu